Cum sta treaba cu doctoratul? (I)

Mi-a scris un prieten bun, care ma cunoaste de foarte multa vreme, pe mail si nu intr-un comentariu vizibil pentru altii, intrebandu-ma ce m-a apucat sa-mi trec titlul de doctor la informatiile personale si pe manseta blogului, ca sa pot fi luat in balon de te-miri-cine. Gandindu-ma bine, daca el, care ma stie bine, din scoala (si care la randu-i este un universitar serios si apreciat), se mira, de ce nu ar face-o rauvoitorii? Voi incerca in cele de mai jos sa ating cateva probleme legate de tema. Din ratiuni de timp, o voi face in doua parti: aprecieri generale si, apoi, relatarea unei lupte personale. Stiu ca - si presa a prezentat de nenumarate ori situatia, cu tuse mai mult sau mai putin potrivite - in ultimii ani, in Romania, s-au acordat mii de titluri de doctor. Multe dintre tezele prezentate au putut fi compilatii (ceea ce nu este cel mai grav fapt, exceptie facand cazurile copy-paste de pe internet), dar si plagiate grosolane, lucrari comandate altora (in unele cazuri chiar profesorilor coordonatori), bine platite, ori chiar doctorate obtinute prin influenta politica. Nu inseamna ca toate tezele sustinute sunt lucrari lipsite de valoare stiintifica, fara contributii originale, facute la norma. Ar fi o perspectiva paguboasa si nerealista: exista si studenti valorosi si profesori onorabili, care nu fac rabat de la principii, de la exigenta. Desi pare, numarul de doctorate nu este chiar atat de mare, mai ales daca se are in vedere si accentul pus pe educatia continua, si raportul la numarul de locuitori sau de persoane care urmeaza studii superioare. Ramane in picioare, insa, problema calitatii si seriozitatii studiilor si disertatiilor doctorale. Doar 3% din europenii inscrisi la studii universitare urmeaza un doctorat, am gasit intr-un comentariu citand Institutul European de Statistica. La data studiului, in Romania, numarul celor inmatriculati la doctorat era de 2,6% din totalul celor care urmau studii universitare. Astfel, ca tara, ne clasam pe locul 12 între cele 34 de state cuprinse in raportul Eurostat, inaintea Poloniei (1,6%),Italiei (1,9%) sau SUA (2,2%).
Aspectul cel mai neplacut este acela ca personaje fara tangenta nu doar cu lumea stiintifica, ci chiar cu limba romana sau cu notiuni elementare, de multe fara liceu -coloana vertebrala a pregatirii unei persoane -, considerand ca o diploma de bacalaureat obtinuta cu dificultate nu tine locul cunostintelor ce trebuia sa fie acumulate in scoala, se prevaleaza de acest titlu stiintific obtinut la apelul de seara. Sa mai vorbim de o limba straina, conditie obligatorie de inscrere la colocviul de doctorat? Se incadreaza aici celebritati ca: Dinel Staicu (fost militian si uslas, cu teza "Economia subterana in perioada de tranzitie la economia de piata in Romania"), Genica Boierica (cu profesionala de aprozarist la baza), Nicolae Mischie (baronul de Gorj, doctor in istoria dreptului, care macar a terminat o facultate in alte vremuri), Costel Casuneanu (regele asfaltului, cu doctorat la Acad. de Politie), Tiberiu Iacob-Ridzi (primarul din Petrosani si sotul ministresei penale), Mioara Mantale (fost prefect si pupila cui a trebuit), Cristian David (doctor in timp ce era si ministru), Oana Boc (cand sotul a devenit sef de partid si primar al Clujului), Cozmin Gusa (baiat istet, dar in cearta continua cu sine), Eugen Nicolaescu (de asemenea, doctor in timp ce era si ministru), Maria Beuran (sotia ministrului copiuta, la randu-i anchetata pentru plagiat) si lista poate continua... Unii dintre posesorii fraudulenti ai titlului ajung sa creada sincer ca sunt oameni de stiinta si parca sunt loviti de apoplexie atunci cand meritele le sunt puse in discutie. Efectul nedorit este acela al scaderii prestigiului public al acestui titlu academic, cu repercusiuni asupra adevaratilor intelectuali din Romania, pusi pe nedrept in balanta cu semianalfabetii cu diploma, cu plagiatorii de joasa speta, cu profesionistii provenind din fosta Securitate. Luarea in zeflemea globala a posesorilor doctoratului are si efectul trist al parasirii tarii de multi dintre cei cu adevarat merituosi, pentru a merge in mari centre de cercetare, unde sunt apreciati cum se cuvine. Situatia fraudulentei doctorale nu este noua: nu doar de la Revolutie incoace se vand si se cumpara doctorate in Romania, ci si inainte, nomenclaturistii aveau acces la titlu, in detrimentul cercetatorilor, care puteau urma cu greu doctoratul (in limita unor locuri extrem de putine) pentru a nu-i pune in umbra pe doctorul in economie Nicolae Ceausescu si pe doctorul in chimie Elena, sinistra sa sotie. Problema cea mai grava este scara la care se intampla acest lucru, de zeci de ori mai mare astazi fata de trecutul invocat. Doctoratul este, in mod normal, o poarta spre cercetare, o piatra de incercare a aptitudinilor in acest sens si nu o cocarda de prins la haina. Din pacate, cum ocupa unul o functie publica vizibila, o demnitate sau un grad de ofiter superior (mai ales in servicii) sau cum intra pe poarta Palatului Parlamentului, nu mai poate trai fara doctorat. Spunea Caragiale ca lucrul cel mai greu pentru romanul alfabetizat este sa se abtina de la scris; mutatis mutandis, cea mai mare tentatie pentru unii dintre politicienii romani este sa faca doctorat, sa scrie carti si sa predea la universitate. Ma intreb, de ce nu or fi facut aceste lucruri inainte de a ocupa pozitia sociala actuala, de ce isi dau examene la 40, 50 sau 60 ani, in loc sa le fi sustinut la timp. Probabil, din cauza unor complexe de inferioritate. O cauza pentru cele ce se intampla este reprezentata de lipsa de verticalitate a celor care valideaza titlurile, care - de cele mai multe ori - nu au curajul de a se opune acordarii catre un inalt demnitar sau in fata unui demnitar cu rang de profesor coordonator. As fi curios daca exista cineva care sa puna in discutie teza indrumata de un Adrian Nastase, de pilda. O alta cauza este legata de subfinantarea cronica a invatamantului. Nu sunt bani pentru salariile din invatamant, desi s-au luat atatea miliarde de euro de la organisme financiare europene sau mondiale, desi s-a promis ca vor fi dati (eu imi amintesc destul de bine campania pentru alegerile parlamentare de acum un an, cand una dintre principalele acuze aduse liberalilor viza majorarile salariale ale dascalilor). Nu sunt bani pentru baza materiala a scolilor de orice nivel, nu sunt bani pentru abonamente la reviste stiintifice internationale, nu sunt bani pentru burse de studiu s.a.m.d. In aceste conditii, profesorii conducatori de doctorat trebuie sa gaseasca o cale sa se descurce in propria viata, doctoranzii sa cerceteze pe genunchi si sa aduca contributii originale, conducatorii institutiilor organizatoare de doctorat sa aiba solutii pentru toate problemele. Iar cea mai la indemana solutie a fost aceea de a organiza mastere de cercetare si doctorate pe bani, de a trai din taxele incasate de la studenti. Ma asteptam de la universitatile particulare, care sunt mai degraba SRL-uri, sa faca asa ceva, dar iata ca molima a cuprins si universitatile de stat, cu complicitatea ministerului. Privesc scandalul declansat de d-na Andronescu cu Universitatea "Spiru Haret" ca pe o rafuiala pe incasari si nu ca pe o lupta cu impostura, pentru cresterea credibilitatii invatamantului romanesc. In fine, o ultima cauza care imi vine acum - caci trebuie sa inchei rapid pentru a da cu mopul, chestie de liniste conjugala - este aceea a numarului mare de institutii organizatoare de doctorat (IOD, cum le zice in termeni conscrati), pe care o pun pe seama criteriilor laxe de acordare a acestei misiuni. Nu am nimic cu universitati ca Resita sau Targoviste, dar ma tem ca, in scurt timp, si la Patarlagele se va putea sustine doctoratul. Iarasi ma intemeiez pe un raport public: Doar 13% din universitatile americane organizeaza studii doctorale, arata raportul „Romania educatiei, Romania cercetarii“, realizat de Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii. In schimb, o privire aruncata pe statutul universitatilor din Romania arata ca peste 90% din institutiile de invatamant superior autohtone se bucură de acest drept. O mare vina revine legislatiei de pana acum din domeniu, dar nu cred ca noul va schimba mare lucru. Normele legale privind organizarea studiilor doctorale s-au tot schimbat, din 1990 incoace, lasand la latitudinea fiecari institutii organizatoare de doctorat sa stabileasca propriul regulament si numarul de locuri disponibile. Iar cum si democratia este la noi originala, de ce nu ar fi si autonomia universitara?