vineri, 21 aprilie 2017

Liviu Alexandru Gheorghe Sofonea sau delirul profetic. Note pentru o biografie

Motto: Lemn bun ori lemn rău, aceeași cenușă, dar nu aceeași flacără
Țăran muntean

Liviu Sofonea este un fizician, istoric și filosof al științei și tehnicii, enciclopedist și rafinat om de cultură român. Doctor în Fizică Teoretică (Cluj) și Doctor în Istoria și Filosofia Științei (București), a desfășurat o carieră didactică la Petroșani și Brașov. Având o figură când hâtră, când transportată, cu o aură einsteiniană, rămâne de neuitat. În ciuda ocaziilor – nu puține – de a rămâne în străinătate, a ales să își ducă existența și să își continue activitatea în România în vremea de tristă amintire a comunismului. Înzestrat cu o uimitoare bucurie de a trăi, cu o sete de cunoaștere nestăvilită, cu o inteligență strălucitoare și cu o exuberanță vecină delirului cu valențe profetice, cu un umor sănătos și cu o putere uimitoare de a călători în jurul globului, solitar și aproape complet lipsit de mijloace, a fost privit de foarte mulți: cunoscuți, studenți, colaboratori și prieteni, ca o legendă vie. Evident, invidiile și răutățile nu l-au ocolit; ba dimpotrivă. Înarmat cu solide cunoștințe teoretice, acasă în relativitate, cuantică ori cosmologie, cu o inteligență metodologică, Liviu Sofonea a fost un pasionat al tuturor domeniilor cunoașterii, trecând cu lejeritate de la bozoni la Pluta Meduzei, de la energia tahionică la rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului, învârtind cu lejeritate relatări despre viețile și lucrările unor savanți, filosofi, artiști, scriitori și chiar politicieni celebri, fără a rămâne la simple cronologii, ci plasându-se deasupra prin interpretarea și valorizarea lucrurilor. Pentru mine, se aseamănă foarte bine cu Petre Țuțea (pe care, de asemenea, l-am cunoscut și întâlnit): amândoi maeștri ai dialogului socratic între știință și spiritualitate, cvasi-asceți, unul de la înălțimea unei suferințe personale în temnițele comuniste, altul din mai marele lagăr pe care l-a reprezentat România comunistă, cu formații diferite, dar cu aceeași viziune mistică a umanității. Nu intenționez prin acest scurt memento să-i imortalizez ideile și geniul, ci doar să schițez un portret sumar al omului Liviu Sofonea.

Bunicul patern: Dionisie Sofonea din Drăguș, Disea Jicului, patriarhul satului, venerat de toți, fotografiat de misiunea lui Dimitrie Gusti, înmormântat în satul natal. A avut trei neveste, moarte prin vitregia vieții, una din neamul Sofoneștilor și alte două Codrea, din stirpea scriitorului, călătorului și revoluționarului pașoptist Ion Codru-Drăgușanu, pe care Liviu Sofonea și-l revendica de antecesor. Merită menționat faptul că și Ion Rațiu era strănepot al lui Codru-Drăgușanu, pe linia mamei sale.
Tata: Matei, născut în Drăguș, în 1893, decedat la Petroșani în 1960, fiul lui Dionisie. A studiat medicina la Budapesta, ca bursier al Fundației Emanoil Gojdu, unde a fost activ în societatea de lectură a studenților români din Budapesta „Petru Maior”, leagănul celor mai nobile frământări culturale și naționale, născute din dorul tinerimii, care ținea mai mult la înălțarea neamului său decât la orice altceva. Și în celelalte universități din Austria și Ungaria erau, de asemenea, societăți cu tradiție ale studenților români: „Iulia” la Cluj, „România Jună” la Viena și „Junimea” la Cernăuți, singurele locuri unde studenții eliberați de grija cursurilor și învățăturii în limbi străine puteau gusta farmecul glasului și obiceiurilor românești. Dintr-o relatare a rafinatului diplomat Vasile Stoica, mort în închisorile comuniste, și el student la Litere în Budapesta și președinte al Societății „Petru Maior” în anul 1912/1913, îl găsim pe Matei Sofonea în conducerea societății, cu funcție de econom (administrator). După anul al II-lea (probabil, în mai 1915) a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis întâi pe frontul din Italia, ca mai toți românii ardeleni, iar apoi pe frontul din Est, la  Przemyśl/ Premissel, Verdunul frontului de Răsărit, a treia fortificație ca mărime din Europa, în Galiția, în sudul Poloniei. A dezertat la ruși și a fost internat la mănăstirea Tiumen, în Siberia de Vest, posibil mănăstirea în care a stat Rasputin, după spusele lui Liviu Sofonea. Constituirea unui detașament de voluntari transilvăneni la Darnița, lângă Kiev, pe malul Niprului, îl face să vină și să se înscrie în Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni, format din aproape 2.000 de luptători, în primăvara anului 1917, sub conducerea lui Victor Deleu. Acest corp vine apoi la Iași și se alătură Armatei Române. Aici are loc și o (re)întâlnire emoționantă cu colegii de la Budapesta, din comitetul Societății „Petru Maior”, în frunte cu prezidentul Vasile Stoica:

«Pe la sfârșitul lui April 1917 plecarăm din Iași spre Petrograd. Cum drumul nostru ducea prin Kiev, iar în Darnița lângă Kiev se găseau concentrați câteva sute de ofițeri transilvăneni, foști prizonieri, cari așteptau să plece spre Iași ca voluntari în Armata Română, hotărârăm să ne oprim două zile în acest oraș să-i vedem.
În tabăra dela Darnița cu prilejul acelei întâlniri a fost un entuziasm și o înduioșare pentru care nu se găsesc cuvinte: eram întâiele rândunici cari anunțau nerăbdătorilor noștri voluntari sosirea primăverii.
În jurul meu se strânseră o mulțime din vechii colegi dela Budapesta. Iată pe Emil Țeposu, secretarul societății „Petru Maior”; iată pe Niculescu, casierul; iată pe Sofonea, economul; iată pe Stănilă, iată întreg comitetul de conducere din anul prezidenției mele. Iată de pretutindeni membrii societății! Parcă ne pregătiam să ținem o ședință!
- Servus, președinte! Bine ai venit!
Într'un moment de liniște Matei Sofonea iese înainte și îmi zice râzând din tot sufletul:
- Mă, președinte, comitetul e în număr, conform regulamentului. Te rugăm să deschizi ședința.
Și am deschis-o...
A fost o ședință de prietenie caldă, de entuziasm hotărât, de povești, de planuri, de spovedanii, dar mai presus de toate de intensă și neînfrântă conștiință românească Căci în sufletele noastre, acolo în Darnița Kievului, pe malul noroios al Niprului, nu era numai convingerea biruinții, ci era totodată și hotărârea supremei noastre jertfe.
A fost ultima, dar cea mai înălțătoare ședință a comitetului din 1912-13.»

Participă în continuare la război în armata română și apoi la campania din Budapesta. În 1921 reia studiile de medicină la Cluj, la nou înființata Universitate a Daciei Superioare, unde îi are printre profesori și pe dr. Victor Babeș, dr. Iuliu Hațieganu, dr. Ioan Goia (unchiul de tată al viitorului său prieten drag, prof. univ. dr. ing. Ioan Goia!), dr. Iacob Iacobovici, dr. Iuliu Moldovan și dr. Constantin Levaditi. Colegul său de la Budapesta și din comitetul Societății „Petru Maior”, Emil Țeposu, devine profesor al Facultății de Medicină din Cluj, de urologie (iar în decembrie 1948 se va sinucide cu morfină, când va fi înlăturat/ epurat alături de Alexandru Pop și Iuliu Hațieganu – în același mod samavolnic ca înlăturarea lui Lucian Blaga sau a lui Nicolae Mărgineanu; decât să facă jocul comuniștilor, a preferat să moară!). Matei Sofonea ajunge medic la Seini, în Maramureș, unde se naște primul fiu, Victor, în 1924, viitor medic internist, iar apoi în Valea Jiului, unde a fost medic bacteriolog și igienist și a condus o perioadă îndelungată Casa de Asigurări Sociale. Familia a avut și două fete, una moartă la naștere, iar cealaltă, Zoița, pe la vârsta de 1 an, fiind înmormântată la Petroșani, alături de părinți. Aici se naște în 17 aprilie 1932, al doilea fiu, Liviu Gheorghe Alexandru, Puiu pentru familie. După alegerile din 1946 este arestat pentru o scurtă perioadă, dar apoi este eliberat. În anii de după instaurarea comunismului, dr. Matei Sofonea, părintele minerilor, cum era considerat, este marginalizat de regim, supravegheat permanent și chiar terorizat în noul mediu muncitoresc, cu rudimente staliniste. Așa pățiseră ceva mai devreme și foștii colegi de la Budapesta și Cluj, ajunși profesori la medicina clujană: Emil Țeposu și Alexandru Pop sau, în aceeași perioadă, prezidentul Vasile Stoica, căuzașul strălucit al României pe mapamond pentru trei decenii, mort într-o celulă de la Jilava. Starea sa se degradează tot mai mult, pentru a muri în mizerie, la Petroșani.
Despre bunic și influența acestuia asupra familiei, Liviu Sofonea a relatat într-un articol publicat în revista Vatra:

«Luminos şi neatins de vreme, îmi stă în preajmă „taica”, bunicul din Drăguş, Disea Jicului pentru săteni, fruntaş al obştei, ascultat şi cinstit de toţi. Îl văd, îl gîndesc, îl simt, deşi nu-l pot pe deplin cuprinde, luptîndu-se cu sărăcia, cu nevoile, cu a sa dârzenie şi demnitate exemplare.
Îmi stă pildă grija pe care o purta numeroasei sale familii şi virtutea cu care a ştiut s-o înalţe la înţeleaptă cârmuire. Emoţionantă este strădania sa de a-şi trimite feciorul său cel mai mare, pe Matei (tatăl meu), la şcoli înalte, să-i pună ceva în desagă (chiar dacă nu putea să-i pună nimic în pungă). Îmi sună în clopotul închipuirii cuvintele înţelepte rostite cu blândeţe şi asprime deopotrivă, prin care îl îndemna să se poarte cu vrednicie la şcoala „Radu Negru” din Făgăraş şi mai tarziu, ca student stipendiar la Facultatea de Medicină de la Budapesta. Era atât de mândru (şi nu mai puţin sever) că feciorul a meritat o ,,bursă Gojdu”  şi că va ajunge lecuitor de trupuri şi de suflet, pe locurile de unde a plecat.
Mi-l închipui purtând-şi cu demnitate mânia şi îngrijorarea când, în anii pătimirii noastre, a aflat că studentul în medicină a fost luat ,,cu arcanul” la oaste şi a fost silit să lupte de o împărăţie împilătoare a neamului său.
Sfaturile şi gîndurile pline de îngrijorare l-au povăţuit şi l-au ocrotit pe tânărul student din neam de opincar, prin vicisitudinile primului război mondial. Ele îl vor fi urmat benefice pe frontul italian, chiar în clipele când, ascultând chemarea inimii, glasul patriei, încerca să treacă de partea celor care erau „de-ai săi”. L-au însoţit în mutarea pe frontal galiţian, în urgia tranşeelor de la Prezemysl, în prizonieratul din Rusia, de la Darniţa şi din Siberia îndepărtată şi în vâltoarea acelor evenimente revoluţionare.
Conştiinţa „taichii” l-a încurajat pe cel înstrăinat dar nu desţărat, să se înscrie în batalioanele de voluntari ardeleni. Mi-i închipui alături, părinte şi fecior, în clipa jurământului pe steag, în Moldova greu încercată. Îl va fi urmărit pe medicinistul slujind sub arme (chinuit că nu poate face mai mult) în ostenelile şi primejdiile muncii lui de infirmier din lazaretele din vecinătatea frontului şi apoi peste tot unde l-a purtat sorocul luptei pentru Unirea cea Mare.
În toţi acei ani, toate energiile şi virtuţile îi erau angajate în lupta pentru fiinţa satului, familia lui mai mare, strop viu din sufletul poporului român şi încerc să mă apropiu de bucuria revederii „taichii” cu fiul întors, după grele încercări, pe pământul întregit al ţării. Îmi vine a crede că le vedea, le ştia, le simţea toate cele ce erau asupra feciorului său şi în cugetul acestuia, izvorând din acel har, pe care „taica” îl avea. „Te-ai ţinut bine, băiete! Nu-mi este ruşine cu tine! Să te ţii bine şi de acum încolo, căci multe şi grele mai ai de făcut…”, Iar noi, ne-am ţinut de vatră, cum am putut, şi acum una  suntem în ţara cea nouă. (…)
A continuat să-i poarte de grijă şi să-i dea sfaturi feciorului său cel mare şi după ce s-a însurat şi a devenit medic, mai întâi în Ardealul de Nord, unde a cunoscut-o pe blânda lui soţie, – mama  mea –, apoi  doctor al minerilor din Valea Jiului.
Pe nepoţi i-a adorat fără să-i răsfeţe. Îi apropia de căldura şi frumuseţile satului, de obiceiurile din renumita vatră folclorică şi meşteşugărească. Prima urcare şi coborâre a turmelor la munte, cu el am trăit-o. Mă purta în spinare, mă învelea în cojoace, îmi ocrotea trupul cu „rechelul” de ploaie şi de vânt.
Nu pot să mi-l amintesc decât mereu activ, un înţelept ascultat, pururi în mijlocul sătenilor, un patriarh nelipsit la sărbătorile şi nesărbătorile obştei, la tot ce era fast şi nefast comunităţii; la nunţi, horiri, boteze, decese, nedei, hramuri; la clacă şi la şezătoare; dar şi la seceră, la semănat, la cules; la consfătuirile gospodarilor satului, adesea mânios pe pricinile ce se iscau între ei, pe gâlcevi, pe reaua stare a lucrurilor. Cât dorea să nu mai aprindă feştila din lampa de petrol, ci să se bucure şi ei de lumina electrică şi de cale nenoroioasă, pietruită. Cu rechelul pe umeri, cu căciula purtată româneşte, în legenda vie a comunei.
Avea răgaz pentru toţi membrii numeroasei sale familii şi pentru toţi obştenii pe care-i primea cu inima deschisă, mintea limpede, fire generoasă întotdeauna gata să sară în ajutor.
Amintirile mele se întorc mereu spre casa bătrânească devenită de mult neîncăpătoare. Focul ardea mereu în vatră, vestale deveniseră nepoţii, nepoatele; mămăliga şi laptele trebuiau să fie mereu proaspete, la îndemână; leagănul atârnat de grindă ocrotea un copil şi mereu era cineva să-i vorbească, să-i cînte, să-l legene.
Îşi iubea nespus satul şi toate aşezările din ţara lui Ion Codru-Drăguşanul, Badea Cârţan, Gheorghe Lazăr. Uriaşele pietre aduse din coclauri pe „tânjala” trasă de „drugăniţe” stau mărturie în incinta mănăstirii Brâncoveanului.
A întâmpinat cu mare bucurie, echipa de cercetători etnografi a profesorului Dimitrie Gusti. Dorea să fie util, să contribuie la monografia, studiul antropologic al satului, studiu de pionerat pentru acele vremuri precum şi la înzestrarea Muzeului Satului din Bucureşti, cu monumente reprezentative şi cu obiecte autentice de interior din satul său.
Neuitate îmi rămân clipele când prins de somnul cel plin de vise, în şura plină cu fân, îi presimţeam intrarea, îi ghiceam privirea deopotrivă dârză şi iubitoare. Iar la Şteghe în munte, văzându-mă cum mă jucam cu un bivolaş, numai că îl aud cum îi spune tatii: „Măi, Matei, feciorul tău nu s-a îndepărtat de noi. Nu i-e ruşine de noi, îl văd chiar fericit. Numai să rămână mereu aşa!”».

Mama: Viorica Indrean, fiica preotului Vasile Indrean din satul Asuajul de Sus, lângă Țara Chioarului, în sudul Maramureșului voievodal sau istoric, în Sălaj. Bunica lui Liviu Sofonea era Lucreția, fiica preotului greco-catolic și memorandist Andrei Centea, pe care, pe lângă Codru-Drăgușanu, Liviu Sofonea îl invoca drept înaintaș. Nu am găsit referințe exacte despre implicarea sa directă, nici măcar în monumentala lucrare a lui Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau Luptele politice Naționale ale românilor de sub Coroana Ungară, dar trebuie să fi fost, ca toți preoții greco-catolici, activist local și purtător de mesaj memorandist. Am găsit un Ilie (Elie) Centea, preot în Cășeiu, Dej, în perioada 1891-1901, probabil rudă.

Familia a locuit la Petroșani în blocul Societății Petroșani, într-o locuință primită de la serviciul tatălui, iar bucuria copiilor era reprezentată de automobilul decapotabil Nash model 1932, pe care Liviu Sofonea îl numea singura mea jucărie. În familie a fost primit și un văr primar, Damian, orfan de război, fratele mai mare, care va deveni maistru la IAR Brașov.
A urmat Școala primară I. G. Duca din Petroșani și apoi Liceul de băieți din Petroșani. Se impune ca elev eminent, respectat deopotrivă de colegi și profesori. (povestea cu insulele Arhipelagului Polinezian). În vacanțele de vară ale anilor 1948 și 1949 este implicat de unchiul Gheorghe, badea Gheorghe, fratele tatălui, în furnizarea unor provizii luptătorilor din Munții Făgărașului, conduși de Ion Gavrilă-Ogoranu, printre care și Remus Sofonea, neam, dar nu rudă (neamuri din obștea rurală, gentilică). Este un episod mai puțin cunoscut din viața sa de sprijinire a rezistenței anticomuniste, un act de mare curaj, lipsit de orice coloratură politică. În imposibilitatea de a face studii de filosofie, datorită restrângerii sferei acesteia aproape exclusiv la materialismul dialectic marxist, în plin stalinism, optează pentru fizică, știința rector, și începe, în 1950, Facultatea de Fizică și Matematică a Universității București, unde are printre colegi, în promoția supranumită Elada, pe: Lidia Stăniloaie, Ciprian Foiaș, Victor Eftimiu, Marius Stoka, iar printre profesori pe: Horia Hulubei, Șerban Țițeica, Valer Novacu, Mircea Herovanu și puțin pe Dan Barbilian. La absolvire, în 1954, vrând să rămână în București și neavând buletin (după refuzul de a merge la nou înființatul Institut de Fizică Atomică de la Măgurele), se înscrie la Matematică, cu scutire parțială de frecvență, datorită cursurilor comune ale celor două secții, care se echivalau. Și-ar fi dorit un an sabatic, în care să aibă în continuare bursă și statut de student – cum se întâmpla la marile universități ale lumii – dar nu era posibil în acea vreme cumplită, de veninoasă zvârcolire stalinistă. Pentru a se întreține cântă la vioară prin diferite cârciumi, efectuează diferite munci sezoniere, inclusiv descărcatul sacilor cu cartofi din vagoane, face figurație pe la diferite teatre. Ca student etern-rebel, blatist și boem, povestea că a fondat Sindicatul Înfometaților și Asociația Osul și Pielea, evocând foamea cumplită și solidaritatea studențească în fața acesteia, la cantina căminului studențesc din strada Matei Voievod, evocând sprijinul studentelor de la Geologie și Filologie. Evenimentele din Ungaria din 1956 sunt întâmpinate cu entuziasm de o celulă studențească condusă de Horia Popescu, cu care Liviu Sofonea avea legături strânse, iar darea în vileag a unei manifestații, programată în Piața Universității, puse la cale în semn de solidaritate cu revoluția anticomunistă avându-l drept erou pe Imre Nagy, îl face să părăsească, nu fără peripeții, Bucureștiul. Scapă la mustață, însă studenții din celula protestatară sunt prinși și arestați, iar Sofonea abandonează matematica și se întoarce la Petroșani, pentru a-și pierde urma. Grație fostului său profesor din liceu, Atanasiu, șef de Catedră Fizică și Chimie la Institutul de Mine din Petroșani (succesor al Institutului Cărbunelui și care a primit, în 1957), devine preparator cu delegație, dar primește de la bun început curs la secția de subingineri din Lupeni. În această perioadă leagă o strânsă prietenie cu Dan Milcoveanu (posibil frate cu dr. Șerban Milcoveanu), coleg și, în curând, șef al catedrei. După 1960 prinde gustul călătoriilor, făcând primele excursii în URSS și apoi în China, pentru care, tatăl său, grav bolnav de Parkinson și într-o stare de degradare avansată, își sacrifică o pensie. În 1962 vine la Brașov, prin transfer, la Catedra de Fizică a Institutului Politehnic (format în urma fuziunii dintre Institutul de Mecanică și Institutul Forestier, ambele din orașul Stalin, IMOS și IFOS, Brașovul fiind ultimul dintre orașele blocului comunist, care a revenit la numele inițial, abia în 1961!). Locuiește, ca mulți alți profesori de vârstă apropiată, la căminul din spatele Palalatului de Justiție, azi Prefectura și Curtea de Apel, în fosta închisoare, Hotel Zdup, într-o celulă cu două paturi. Povestea cu Franz! În 1974 susține teza de doctorat în fizică teoretică la Cluj, sub conducerea prof. dr. doc. Mircea Drăganu, cu titlul: Contribuții la studiul mecanicii invariantive, o exegeză a mecanicii invariantive a lui Octav Onicescu. În 1986 susține la București teza: Evoluția ideii de infinit în istoria fizicii, sub conducerea acad. Ștefan Bălan, fost ministru al Învățământului, singura teză de istoria științei din România omologată ca atare de Ministerul Învățământului (sub pumnul lui Aurelian Bondrea), în speranța că aceasta va putea deveni o disciplină academică de sine stătătoare. În 2001 devine doctor Honoris Causa al Universității din Petroșani.

Fratele: Victor (1926-2012), absolvent al Liceului de Băieți din Petroșani în 1943, al Facultății de Medicină din Cluj, medic internist la Hațeg și, apoi, la Lugoj. Doi băieți: Victor Sofonea, n. 1956, absolvent al Facultății de Fizică a Universității din Timișoara, doctor în fizică al Universității din București (1995), cercetător la Centrul de Cercetări Tehnice Fundamentale și Aplicate al Academiei Române și Mircea-Traian Sofonea, n. 1957, absolvent al Facultății de Matematică, Universitatea din București (1980), specializat în Mecanica solidelor la aceeași universitate (1981), doctor în matematică, București (1988), profesor la Université de Perpignan.


Casa din Sibiu cumpărată de părinți cu mare strădanie în anul 1938, astăzi pe Str. Poet Dimitrie Anghel Nr. 5, nenaționalizată în 1950, dar ocupată de facto de diferiți repartizați și băgați, pe lângă lumpeni de cea mai joasă condiție aflându-se, însă și familia eminentului istoric Gustav Gündisch, recuperată pe deplin după Revoluție. 

sâmbătă, 5 iulie 2014

Carte vie in proiectul "Human Library: the rest is history"


In acest an, in opt tari europene (Italia, Bulgaria, Romania, Grecia, Portugalia, Polania, Spania si Franta) se desfasoara un amplu proiect european care are ca scop aducerea in constiinta generatiilor actuale a perioadelor istorice care au condus la violarea drepturilor omului, a democratiei si libertatii, lucruri generate de nazism si stalinism. Invatind din greselile trecutului, putem sa asiguram un viitor in care drepturile civice si individuale sa nu mai fie niciodata incalcate.

Proiectul se bazeaza pe metoda "cartilor vii" care se pun la dispozitia unor grupuri mici de "cititori" care le pot "rasfoi". Cartile vii pot fi persoane care au trait in perioadele nazismului si stalinismului, fosti partizani, fiii si rude de fosti partizani, rude ale victimelor, invatatori, profesori, cercetatori sau pasionati de istorie. Publicul, reprezentat de tineri, poate sa "intoarca paginile" vietii acestora care sint, totodata, si pagini ale istoriei europene.

In participarea Romaniei la proiectul intitulat "Human Library: the rest is history" este implicata Fundatia "Negru Voda" din Fagaras alaturi de Universitatea Transilvania si Muzeul Casa Muresenilor. Reprezentatii acestora au ales pentru rolurile de carti vii persoane care au avut de suferit din cauza comunismului, urmasi directi ai unor astfel de persoane dar si pe profesorul Florentin Olteanu care a expus dramele sasilor fagaraseni suferite imediat dupa sfirsitul celui de-al doilea Razboi Mondial.

Liviu Sofonea si George Sofonea si-au impartasit experientele avute in tinerete in regimul comunist, care le-au marcat cariera si viata. Lectorul universitar Horia Salca a povestit dramele tatalui sau care si-a petrecut multi ani in temnitele comuniste iar Rodica Grigore, fiica generalului Liviu Grigore, un erou national care a suferit, de asemenea, in inchisorile comuniste, a povestit despre cum mama dumneaei, pictorita Silvia Maria Grigore, a reusit sa-si intretina fiicele, facind fata situatiei de sotie de detinut politic. Octav Bjoza, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, a vorbit despre rolul intelectualilor romani in societate, in perioada comunista, si despre cum sovieticii au incercat sa rastalmaceasca istoria predata in scolile romanesti.

Florin Postolachi, participant la revolta anticomunista din 15 noiembrie 1987 si presedinte al asociatiei care ii reprezinta pe toti participantii la acel eveniment, a vorbit despre motivele care au dus la acea explozie sociala dar si despre suferintele de care au avut parte muncitorii de la uzina "steagul Rosu" care au fost ridicati de pe strada de Militie si Securitate.

Toate filmarile cu interactiunile dintre "cartile vii" si cititori, din cele sapte tari participante la proiect, vor fi prezentate in cadrul unei conferinte internationale ce va avea loc in Bologna, Italia.

Puteti urmari si celelalte "carti vii" facind clic pe linkurile de mai jos:

prof. Florentin Olteanu - http://youtu.be/CdskF812KCU
Florin Postolachi - http://youtu.be/b3mqoiBIUec
George Sofonea - http://youtu.be/zzOODTj-fhc
Horia Slaca - http://youtu.be/IHo24Tk9gGg
Liviu Sofonea - http://youtu.be/XZ_K-S5Qmpo
Rodica Grigore - http://youtu.be/1vfUMtDxudY
Octav Bjoza - http://youtu.be/RRdaAScu98E

marți, 28 ianuarie 2014

O înregistrare cu Petre Ţuţea



Trebuind să îl caracterizez pe fascinantul Grigri, Magister Egregius Mathematicorum, am afirmat cândva: „Grigore Moisil a fost un Petre Ţuţea al matematicii: sfătos, oral, sclipitor în fiecare clipă, de o erudiţie ieşită din comun, dar cu o operă destul de restrânsă, dacă ne raportăm la valoarea sa şi la lucrarile unor contemporani, de valoare mai mică”. Simţeam că nu pot face un mai bun elogiu matematicianului nostru decât asemuindu-l cu filosoful citat.
La începutul lunii decembrie 1990, ajungeam – în cele din urmă – mai jos de Sala Palatului, în spate la Union, într-un bloc vechi de pe strada Şipotul Fântânilor, lângă Cişmigiu, acasă la Petre Ţuţea. Veneam mânat de curiozitatea de a-l întâlni pe un om a cărui apariţie publică, prin interviuri la televiziune sau în presa scrisă (atât de bogată în vremea aceea), impresiona profund tineretul şi o parte a intelectualilor, unii numindu-l Socrate al românilor sau ţăran imperial, făcându-i caracterizări ori portrete elogioase. Veneam după o prezenţă destul de frecventă în Piaţa Universităţii, chiar şi vreo două-trei intervenţii în celebrul balcon „în numele studenţilor de la Universitatea din Braşov”, impresionat de atitudinea lui Marian Munteanu, cel care, nu o dată, se raportase la Petre Ţuţea în luările sale de poziţie, ca unul care îl întâlnise de nenumărate ori şi îi sorbise cuvintele. Dar motivaţia mea interioară avea alte rădăcini. Mai întâi, auzisem despre Ţuţea de la tatăl meu, Alexandru Salcă, care l-a cunoscut bine în timpul detenţiei de la Aiud, unde a fost şi Ţuţea. Tata a petrecut ultimii mai bine de 8 ani la Aiud, în cea mai mare măsură la Zarca, din cei 15 ani şi o lună de detenţie politică, şi îmi povestise destule despre colegul său de detenţie, despre darul acestuia de a povesti, despre întinderea şi adâncimile culturii sale, despre forţa gândirii lui. Apoi, mă preocupa în perioada respectivă istoria Mişcării legionare, a naţionalismului românesc, în general, de la Mihail Eminescu la Nae Ionescu, de la Nicolae Iorga la Mircea Eliade, de la A. C. Cuza şi Octavian Goga la Corneliu Codreanu şi Horia Sima. Comuniştii – cei care îi urau de moarte pe legionari – au propovăduit decenii de-a rândul doar stereotipuri şi lozinci, în locul unor studii temeinice, care erau chiar interzise. Despre sindromul legionar, spunea Ţuţea: „legionarii au fost singurii români care, în dicţionar, la litera G, nu aveau cuvântul glumă când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii”. Doream, aşadar, să aud de la un om ale cărui formulări erau strălucite, cum vede epoca, cum se raportează la fenomenul legionar, la al Doilea Război Mondial, la România interbelică, la perioada comunistă, la universul concentraţionar românesc... Mi-aduc aminte cum spunea: „Eu, în tinereţe, am fost un om de extremă stângă. Iar la maturitate, de extremă dreaptă. Iar acum ma consolez cu calitatea mea de român întreg”. Editam atunci, la Universitatea din Braşov, cu câţiva colegi, o revistă studenţească, Replica, şi îmi propuneam să public interviul în această publicaţie (o mică parte a apărut acolo, o alta în Cuvântul din Bucureşti, reluată apoi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, 1992). Atunci când se întâmplau aceste lucruri, începusem să-l frecventez cu asiduitate pe un prieten al tatei, Nicolae Trâmbiţaş, nea Niculiţă, unul dintre apropiaţii lui Ţuţea. De la el ştiam de Union, locul pantagruelic unde se întâlneau atunci când nea Niculiţă avea drum prin Bucureşti: „- Petrache, ţie-foame? - Şi încă cum, măi Niculiţă! - Câţi mici mănânci? - Dar tu?! - Eu?... vreo doi-trei. - Bine, atunci comandă 30!” Dar mai mult îmi povestise de subtilităţile filosofice ale lui Ţuţea, despre imensa lui cultură şi despre profunda lui trăire creştină. Acestea mă incitau şi-mi mânau paşii către marginea Parcului Cişmigiu.
Am urcat cu ceva emoţie la etajul la care locuia Ţuţea şi la butonul de la sonerie am descoperit numele dactilografiat: P. Ţuţea, Privatlehrer, adică profesor particular, în germană. Am avut intenţia de a lua cartonul, dar nu am făcut-o... Şi acum îmi pare nespus de rău, după cum îmi pare rău de portretul în cărbune pe care mi l-a oferit la despărţire şi pe care nu l-am luat, poate şi din cauza dimensiunii! Mi-a rămas în schimb cartea lui Mircea Eliade, Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne, din 1936, cu dedicaţia istoricului religiilor către colegul său de generaţie: Lui Petre Ţuţea, această sumară bibliotecă de mistere. Prietenia lui Mircea Eliade, mai 936. Un memento al micii biblioteci ce-i mai rămăsese după prigoana comunistă, dar cu cărţi una şi una. L-am găsit întins pe pat – avea un Parkinson avansat – şi locuia cu Radu Preda, un student la teologie, rânduit acolo spre a-i purta de grijă (nici nu bănuia pe atunci tânărul învăţăcel ce câştig intelectual şi spiritual avea să însemne pentru el această convieţuire!). Radu Preda a profitat de venirea mea şi m-a întrebat dacă aş putea rămâne o noapte sau două. Am răspuns da şi mi-a spus că va profita să dea o fugă să-şi vadă mama. Discuţiile au mers pe sărite, neîndemânarea în a folosi primul reportofon mi-a creat neplăceri suplimentare, dar am rămas cu trei casete audio, cu multe întreruperi, bâlbe, salturi de la o temă la alta, totul rămânând în coordonatele descrise mai sus. Astă vară, pentru a salva înregistrarea, am convertit înregistrarea audio în format digital, cu gândul de a lucra ulterior pe ea: nu doar eliminarea unor pauze, bâlbe sau fragmente înregistrate disparat, ci ajustarea întrebărilor (eliminarea obositorului „cum consideraţi”) şi schimbarea ordinii acestora, pentru o coerenţă a întregului fişier, pentru a ajunge un veritabil audiobook. Apoi, pe neaşteptate, m-am gândit ca aş aduce atingere realităţii, că aş falsifica-o într-o manieră ignobilă. Pe rând, Marius Oprea şi Gabriel Cojocaru, unul statornic prieten şi punte de legătură în această întreprindere publicistică, altul editor, m-au întărit în această convingere. Nu eu trebuie să dau bine în interviu, ci să rămân instrumentul prin care se exprimă Petre Ţuţea: aceasta reprezintă un privilegiu în sine. O ulterioară editare în formă tipărită ar putea face şi aceste operaţii de formă, s-ar putea întregi cu note şi trimiteri, chiar şi cu comentarii...
Multe dintre spusele lui Ţuţea nu erau la prima mână: într-o viaţă de durată, apucase să-şi aşeze ideile, să şi le consolideze. Apoi, era frecventat de multă lume, toţi aşteptându-se de la el să scoată, ca iluzioniştii de la circ, panglici pe nas, iepuraşi din joben, adică vorbe spumoase, pe care imediat le răspândeau, uneori, ca fiind ale lor; totuşi, era vorba de un om în vârstă, bolnav şi singur...  Spunea ades: „Când rămân aici, singur, se face în jurul meu vid social. Nu mai rămâne nimeni şi mă apucă o disperare încât găsesc ieşire numai în principiul morţii. Nu pot să spun că dumneavoastră nu mi-aţi făcut o binefacere prin vizita asta. Parcă mi-aţi dat un medicament. Mă simt singur, domnule, neajutorat şi neputincios”. Am avut şi un contencios cu optzecistul Liviu Ioan Stoiciu, care nu credea că m-aş fi întâlnit cu Ţuţea, ci că, pur şi simplu, am copiat fragmente dintr-un interviu realizat de el şi publicat într-o gazetă literară centrală, ameninţându-mă cu judecata. Iar pretinşi neolegionari, de vârstă apropiată cu a mea, nu puteau accepta nici în ruptul capului că Ţuţea ar fi putut face afirmaţii elogioase la adresa Bisericii Greco-Catolice şi nu era fundamentalist ortodox ori ar fi fost în contracurent cu dacismul lor exagerat.
Un an după întrevederea de care am avut parte, Ţuţea trecea în lumea celor drepţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat de nu am putut atunci să particip la înmormântarea din satul natal, în Argeş. Prin 2005, împreună cu prof. Liviu Sofonea, mergeam la Boteni să căutăm în cimitirul din curtea bisericii mormântul lui Ţuţea şi să ne amintim cum afirma răspicat că are „fundamentul spiritual de ţăran din Muscel” şi cum aflasem că se regăsea cu plăcere, în anii '80, în pridvorul casei învăţătorului Ghinescu, alături de un alt învăţat al satului, sociologul şi etnograful Ion Chelcea, la taifasuri savante. Am aprins o lumânare şi ne-am recules în faţa crucii sale.
Tot mai des, întâlnesc pe diferite site-uri o afirmaţie făcută de Ţuţea la un moment electoral postdecembrist, când neocomuniştii luau faţa partidelor istorice, izvorâtă din supărare (mi-a zis şi mie: „guvernul Iliescu-Roman este o fantomă!”), ca fiind reprezentativă pentru cugetătorul creştin şi naţionalistul român: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de închisoare pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.” Nimic mai eronat! Inegalabilul Petre Ţuţea a spus – şi aşa trebuie reţinut în vecii vecilor – în curtea Aiudului, la reeducare: „Fraţilor, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”

marți, 20 noiembrie 2012

O oaie la groapă

De când mă ştiu, m-a atras ca un magnet noul, inclusiv în bucătărie, asta vrând să spună în acest context şi că sunt un bucătar pasionat (nu master chef, cu patalama şi premii, cum este acum la modă). Când am avut prilejul de a călători prin lume, am vrut – fără excepţie – să mă cufund în spiritul locurilor şi prin bucătăria lor, să aflu savoarea băuturilor ori a preparatelor culinare specifice. Cunosc de copil, din poveştile poetului Ştefan Muscalu, modul de pregătire a oii haiduceşti, la Fântâna Hoţilor, într-un cuptor-puţ, adică o banală groapă. Citind relativ recent şi reţeta lui Radu Anton Roman (în apreciabila sa carte Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti - ediţie nouă, îndelung revăzută şi mult adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 70), mi-am pus în gând să purced la o asemenea întreprindere. Însă, gura pocită (spun eu, ca să mă aflu în treabă!) a cronicarului Miron Costin, acum mai bine de 300 ani: Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri (în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace) şi împrejurările mai puţin faste pe care le traversăm au permis mai degrabă discuţii pe marginea iniţiativei, nicidecum finalizarea acesteia. Magia oii, modul acesta prea puţin obişnuit astăzi de pregătire, apetitul pentru altceva decât mâncarea cârciumărească ori ca la mama acasă (comfort food, cum îi spun englezii) au continuat să fie teme de discuţie cu prietenii pe la câte o terasă, la câte o petrecere. În sfârşit, a apărut sponsorul, Costică Seserman, om dintr-o bucată, care s-a hotărât repede. După un mic plan, pus la cale cu Sese, Ion Dinu, Mircea Şarlea şi George Calaican, am purces. Locul faptei: Ferma Cobco, la Stupini, unde s-a săpat groapa, joi, 15 noiembrie; nu ştiu cum se normează săpătura manuală, dar groapa, care se doreşte să rămână şi pentru alte şi aşteptate prilejuri, a fost realizată la următoarele cote: 110-120 cm. adâncime, cam tot atât lungime şi o lăţime de 70-80 cm. În zorii zilei, echipa morţii Dinu-Sese (eu, deşi fusesem cooptat, a trebuit să îl aştept pe statornicul şi dragul nostru prieten Valeriu Podborschi, de la Chişinău, care a călătorit peste noapte şi a avut ceva incidente pe drum) a mers la Augustin, la stână, unde s-au produs crima, jupuirea şi eviscerarea oii, de mâna ciobanului, bineînţeles. La 9:45, animalul, de aproape 35 kg, cu măruntaiele pe poziţii, zăcea în pivniţa proprie de pe str. Dr. Marinescu, alături de un sac în care era blana, iar puţin mai târziu, la fermă ajungeau 30 litri vin de Recaş (acelaşi sponsor!), ceva pălincă şi coniac (Divin de Călăraşi şi Kvint de Tiraspol, că tot ajunsese prietenul Podborschi!), apă minerală Borsec. Planul presupunea întâlnirea în cursul după-amiezii, pe la vreo 16:00, dar o vizită mai lungă la prietenii comuni Doru Talabă şi Gigi Mogan, la Rectorat, ne-a dat socotelile peste cap. Nu am reuşit cu cumpărăturile până la ora 17:45: 8 căpăţâni usturoi, 1 legătură praz, 2 kg ceapă roşie, 1 kg prune uscate fără sâmburi, 1 kg miez de nucă, 3 legături mărar verde, trei legături patrunjel verde, trei legături cimbru uscat, 1 legătură busuioc, trei legături de ardei iuţi, piper şi boia de ardei iuţi. Focul a fost pornit iniţial pe platanul proţapului de la fermă, dar destul de repede a fost mutat în groapă. Cantitatea de lemne de esenţă tare s-a dovedit insuficientă, Doru să trăiască şi să mai producă paleţi! Şi-au făcut apariţia, pe rând, Şarlea, care a şi plecat destul de repede (chestii de familie, cu Moşu) şi Calaican; pe Doru nu trebuie să îl pomenesc special, el fiind de-al casei. Groapa s-a umplut de jar, în mare măsură de brad, dar a sosit Raul, fiul lui Costică, cu un portbagaj de lemne fasonate, de stejar, bine uscate, ca pentru centrala lui de acasă. Am îmbunătăţit jarul şi, în paralel, am făcut pregătirile pentru animal. Am tocat din cuţit, mai maşcat, plămânii, inima, rinichii, splina, ficatul oii, după ce adăstaseră ceva vreme în apă cu sare şi câteva picături de oţet, ca să extragă sângele. Am curăţat vreo 5 căpăţâni de usturoi, am mărunţit din cuţit căţeii, vreo 10 cepe, tăiate rondele, am tocat prazul, prunele, nuca, verdeaţa, ardeii iuţi şi am amestecat totul în oala mare; la această operaţiune a participat o echipă mai mare, dar mie îmi place să mă laud că am fost regizorul. Am făcut un drob foarte picant, stropit fără zgârcenie cu coniac şi pălincă şi scăldat literalmente în vin. Am tăiat picioarele oii destul de aproape de corp, la vreo 15-20 cm din sus de genunchi, bucăţile tăiate urmând să contribuie, alături de cap, gât şi coadă, la borşul ce va să fie. Finul lui Sese a adus o copaie, în care am aşezat într-o postură aproape ginecologică oaia, pe care am curăţat-o în interior de seu (s-au bucurat câinii de aşa deliciu, dar a doua zi s-au plâns că nu le-am dat şi ceva tare lângă) şi am fasonat-o delicat şi la exterior, din aceleaşi motive, de colesterol, măcar că atât tăria, cât şi vinul curgeau valuri. Să nu ne înmuiem prea tare, am avut pregătită tot de drăguţul de Sese şi ceva brânză telemea şi de burduf, slană, lângă ele ceapă roşie, usturoi şi ardei iuţi. O importantă operaţiune a fost aceea de ungere temeinică la exterior cu o saramură făcută cu vin, coniac şi foarte mult piper, de care s-a ocupat George. A sosit şi Horia Schiau, care, împreună cu Dorin (veterinarul de la fermă, nu Tîrcolea, care chefuia cu nemţii lui!), au cusut oaia pe burtă cu sfoară de cânepă, cu un ac improvizat dintr-o sârmă, de forma unei igliţe – sula adusă de mine dovedindu-se prea puţin utilă. Valeriu, obosit de drumul din noaptea precedentă, ne-a cam lepădat! Peste ovoidul (sau, dacă sună mai bine, elipsoidul de rotaţie) obţinut s-a aşezat blana, care a fost şi ea cusută bine. Nu am avut suficientă inspiraţie să fi îmbrăcat totul într-o plasă de rabiţ, pe care să o strângem bine cu sârmă, dar din greşeli învaţă omul... Afară, într-o găleată de lavabilă, s-a făcut un noroi cu care s-a năclăit blana oii, prea fluid şi prea puţin după mine, dar Dorin şi Schiaulea taichii erau la manşă! S-a aşezat coconul astfel obţinut în jar, cu burta în sus, s-a acoperit cu alte lemne, pe care le-am lasat să ardă în voie. Când aproape nu mai scoteau limbi de foc, finul a uniformizat stratul de jar şi a acoperit cu un strat de 15-20 cm de pământ, ca să păstreze căldura. Să fi fost 22:30-23:00 când am ieşit cu obiectul din cabană, iar un sfert de ceas mai târziu era aşezat pe jar. După ce ne-am mai dedulcit cu Recaş, am mai povestit şi ne-am amuzat din plin, i-am lăsat pe Sese şi pe finul să doarmă la cabană, iar noi am venit acasă. Consemnul era pentru a doua zi, la 12:00, să procedăm la scoaterea din groapă. Pe la vreo 9:00, mă sună Seselică: -Vezi că au săpat câinii şi au scos oaia! Pentru moment am şi crezut snoava lui, dar m-a liniştit imediat: era greu de crezut că nişte câini scormonesc o groapă care încă abureşte. La 12 trecute fix, pe o vreme frumoasă (ca o zi de duminică, cum se spune prin Ardeal) am început operaţiunea popii Sicoe: deshumarea! Seserman a ţinut să fac o poză cu telefonul expus spre cameră, indicând ora, dar din cauza soarelui nu se vede decât telefonul. La suprafaţă nu mai fumega, dar pe măsură ce scoteam pământ şi apoi spuză şi cărbuni, totul se încălzea. Ghinionul a făcut ca să se desfacă cusătura la coşul pieptului şi să pătrundă ceva spuză şi ceva pământ. Am aşezat oaia din nou în copaie, tot în postură ginecologică (mă obsedează, oare, această chestie?!), am dezghiochiat-o de puţina blană arsă, care mai rămăsese, am curăţat cât s-a putut de bine şi ne-am pus pe treabă: coniac moldovenesc de dincolo de Prut, un whisky Jamesson adus de Tîrcolea, pălincă de la Şarlea, vinul cu vadra. S-a mâncat destul, dar pe măsura trecerii timpului a început să se mai sleiască, iar George a luat iniţiativa de a porni un foc la grătar, pentru a mai încălzi şi rumeni cărniţa. Convivii participanţi: Costică Seserman, Valeriu Podborschi, Mihai, studentul lui Valeriu, Florea Dudiţă, Ticu Haşegan, Dorin Tîrcolea (cam străveziu după aventura din seara precedentă cu partenerii nemţi), Mircea Şarlea, Costică Manea, Sorin Costea, Ion şi Alex Dinu, Mişu al lui Dinu, Nepo' – Ciprian Moaşa, George Calaican, pentru puţină vreme şi Adina Calaican, Doru Uşi, nea Stere (en passant, doar) şi, cu voia voastră, ultimul pe listă, Horia Salcă. Marele absent al festivalului: Vlad Ţepeş, pentru că eram deja în Postul Crăciunului, de miercuri; deh, unii la post, alţii la zaiafet. Un alt absent, picat la ţanc din Germania, însă obosit şi în necunoştinţă de cauză a fost şi Radu Ştefan, alias Picioacă. Şi cum tot mă pretind un om de bouche et de lettres am aşternut pe hârtie această relatare, să stea pildă că s-a jucat şi piesa aceasta! Dacă ar trerbui să calific întreaga desfăşurare aş folosi numele unei piese de Shakespeare: Much adoe about Nothing (Mult zgomot pentru nimic)! La fel de bine se putea face, cu infinit mai putin efort friptura la tavă sau în ţest şi celebra tocană la ceaun, à la Horia. Stau încă şi mai bună mărturie pozele din care sunt – dacă nu singurul – cel mai nemulţumit absent. Merită apreciat efortul şi lăudată premiera!

luni, 1 februarie 2010

Urme de pasi in nisip

Adhemar Pereira de Barros (1901-1969) a fost un poet si om politic brazilian, care a murit la Paris. A fost unul dintre primarii megalopolisului Sao Paulo (1957-1961) si de doua ori guvernator al provinciei Sao Paulo (1947-1951 si 1963-1966). Una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, Passos sobre a areia (Urme de pasi in nisip) a facut inconjorul Pamantului, devenind un poem utilizat, printre altii, de Air France pentru a comemora victimele accidentelor aviatice. Paternitatea poemului, respectiv diferite variante ale sale sunt atribuite mai multor autori, generand dispute in lumea literaturii. Il redau mai jos intr-o adaptare, frecvent utilizata in bisericile catolice:

Intr-o zi, un om ajunse in Paradis
si l-a intrebat pe Dumnezeu
daca ar putea sa-si revada intreaga viata,
deopotriva bucuriile
si momentele dificile...
Si Dumnezeu a fost de acord.

Il facu sa-si vada intrega viata
ca si cum aceasta ar fi fost proiectata
de-a lungul unei plaje de nisip
si ca si cum el,
omul
s-ar fi plimbat de-a lungul acestei plaje.

Omul vazu ca de-a lungul drumului
erau patru amprente de pasi
pe nisip,
ale sale si cele ale lui Dumnezeu.
Dar in momentele dificile,
nu mai erau decat doua...

Foarte surprins si chiar speriat,
i-a spus lui Dumnezeu:
"Vad ca a fost exact
in momentele dificile
cand Tu m-ai lasat singur..."

- "Ba nu!
i-a raspuns Dumnezeu:
in momentele dificile
gasesti acolo
doar urmele pasilor mei,
pentru ca atunci...
te purtam in brate."

miercuri, 27 ianuarie 2010

La moartea unui dascal: profesorul Cornel Urs (13.02.1955 - 25.01.2010)

Stiti voi cine a fost Evariste Galois?! A fost un matematician francez, mort in duel la numai 21 ani, dar care a deschis un nou domeniu in algebra: teoria grupurilor, despre care veti invata mai tarziu! In ultima sa scrisoare catre fratele sau spunea: Ne pleure pas, Alfred! J'ai besoin de tout mon courage pour mourir à vingt ans! Si nici macar nu terminase vreo facultate; a dat examen la Scoala Politehnica, dar - iritat de rasul nebun al examinatorilor - in vreme ce isi expunea ideile originale, a azvarlit cu buretele in ei, fiind respins! Dar de Isaac Newton ati auzit? Stiti voi, copii, cine a fost Georg Cantor? Sau: astazi va voi povesti despre teorema lui Fermat, inca nerezolvata de aproape 350 ani!
Asa isi incepea fiecare ora de matematica profesorul Cornel Urs, in anul 1978-1979, cand ne-a preluat ca prima sa generatie de elevi fiind proaspat absolvent, iar noi niste pusti de-a cincea. Cu aceste istorioare si teme celebre din istoria matematicii ne-a atras catre aceasta disciplina, de multe ori urata de scolari. Dar nu numai cu aceasta, ci si cu felul sau de a fi: vesel, entuziast, prietenos cu pustii carora, pentru un an, le-a fost si diriginte la Scoala generala nr. 9, din Noua. Incet, incet, in jurul sau au inceput sa graviteze tot mai multi dintre colegii mei de clasa; daca era ceva firesc pentru cei de care parintii aveau constant grija sa invete si sa aiba rezultate, cu greu se poate explica, altfel decat prin tactul si sarmul profesorului, prinderea in mreje a unor copii ai caror parinti nu se interesau mai deloc de nivelul lor de pregatire scolara. Martea dupa amiaza, cerc de matematica; joia, dansuri populare: Barbuncul, Banul Maracine sau alte jocuri din zona Fagarasului sau natal; sambata, invariabil, reuniune dansanta, cu sucuri si sandviciuri, cu muzica de la propriul sau magnetofon. Apoi, microbul Gazetei matematice, unde vreo patru-cinci ne razboiam pe punctele acumulate ca rezolvitori, incepand cam cu 1980, probleme selectionate cu grija din culegeri consacrate, insa numai dupa parcurgerea completa a manualului, febra olimpiadelor scolare. Imi amintesc cu mare precizie primele carti pe care ni le-a pus in mana: Varia mathematica a lui George St. Andonie, Din spectacolul matematicii a lui Gheorghe Paun, Triunghiul, ringul cu trei colturi a lui Viorel Gh. Voda sau Probleme celebre de Florica T. Campan. Fiecare rezolva problemele din tema dupa cum se pricepea, iar profesorul ne ambitiona: ia sa vedem solutia lui Catalin! Acum, s-o vedem si pe-a lui Horica! Ia sa va arat si eu una, mai eleganta! Pentru multi dintre noi a devenit model, dar si prieten, si confesor, si preparator; pentru toti a fost profesorul si deschizatorul de pasiuni, creatorul unui solid fundament matematic, atat de folositor mai tarziu. Nu este o intamplare ca din 32 de elevi vreo 25 au urmat universitatea. Vreau sa dau trei exemple. Sorin Sabau, poate cel mai apropiat de profesorul Urs, sigur ca durata, este astazi profesor universitar de matematica in Tokyo, considerat un magician al spatiilor Finsler, cu o exceptionala vizibilitate internationala. Catalin Barbu, olimpic apreciat la matematica in vremea liceului, este profesor universitar la Hamburg si expert in industria lemnului; in specialitatea sa matematica, asemenea calculatorului reprezinta un instrument de lucru cotidian. Cu voia dvs., ultimul pe lista, eu, care, pornind intr-o teza de doctorat de la cunoscuta ecuatie a lui Reynolds, sub pretextul studierii curgerii termo-elasto-hidrodinamice a lubrifiantului in lagarele cu alunecare, aproape am scos un curs de ecuatii cu derivate partiale de ordinul doi. M-am intors apoi la istoria tehnicii, atat de bine prefigurata de istoriile si anecdotele matematice ale profesorului nostru. Toti trei, alaturi de colegii nenumiti, dar cu nimic mai putin valorosi, ii datoram in mare masura rezultatele obtinute. Planuiam acum vreo zece ani sa realizez o culegere cu toate problemele importante de geometria triunghiului si mi-a adus un exemplar din Gazeta matematica cu cea mai frumoasa rezolvare a teoremei Frank Morley, cea mai tanara teorema legata de triunghi, semnata de regretatul academician Nicolae Teodorescu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le stiu despre marii nostri matematicieni ca: Lalescu, Pompeiu, Onicescu, Stoilow, Barbilian, Titeica, Moisil, Mihoc, Caius Iacob si multi altii am aflat-o mai degraba de la Cornel Urs, decat din cunoscuta lucrare a lui Andonie, Istoria matematicii in Romania.
Putini dintre absolventii Conservatorului devin cu adevarat muzicieni, putini profesori de matematica pot pretinde a fi matematicieni, destul de putini oameni care predau in scoli ajung a fi cu adevarat dascali. Profesorul Cornel Urs a fost un dascal pentru toti cei care i-au trecut prin mana. Putea, daca boala necrutatoare nu l-ar fi oprit, sa fericeasca si sa starneasca vocatii pentru multe alte generatii de acum inainte. Ramas bun, domnule profesor Urs din partea mea si a colegilor mei de generatie, si il rugam pe bunul Dumnezeu sa va aiba in paza sa!

duminică, 20 decembrie 2009

O carte document pentru Brasovul ultimului veac

Vineri, 18 decembrie 2009, am avut bucuria de a asista, la sediul filialei brasovene a Ordinului Arhitectilor din Romania, la o lansare de carte: "Brasov - Un secol de arhitectura. 1885-1984", insotita de harta arhitecturala a orasului, autori fiind prietenii mei Anca-Maria Zamfir, istoric de arta, si Gruia Hilohi, arhitect. Prezentarea a fost facuta de arhitectul Nicolae Taric, directorul filialei si de autori. Pe Anca am cunoscut-o in urma cu trei ani si jumatate, cand eram impreuna bursieri in Franta, la Belfort, si cand a prezentat o documentata lucrare despre arhitectura vechiului Brasov, intitulata "Brasov. Courte presentation de l`architecture et de l`urbanisme dans le 19e siecle", care prevestea - intr-un fel - studiul de astazi, iar pe Gruia cam tot de-atunci, prin inginerul Radu Bellu, cunoscutul istoric al cailor ferate din Romania. Am ajuns destul de repede sa ii apreciez pe amandoi, pentru pasiunea pe care o pun in activitatea din domeniul istoriei urbane a Brasovului, acum, cand nimeni nu pare interesat de asemenea chestiuni, cand uratul a devenit nu doar o obisnuinta, ci chiar o vocatie. Ei nu sunt insa la prima manifestare, caci in 2003, alaturi de Dana Jenei si Gernot Nussbacher, au semnat si publicat volumul "Brasov: scurtă istorie ilustrata a evolutiei urbane". Mai nou si vecin, intr-o acceptiune, cu Gruia, am avut ocazia sa il cunosc indeaproape, sa vad cum isi petrece zile la rand in sediul filialei judetene a Arhivelor Nationale, sapand cu meticulozitate dupa documente si imagini despre Brasovul din trecut; i-ar fi foarte bine daca s-ar preta (ca imensa majoritate a arhitectilor) la a proiecta pe banda hale, blocuri, case sau te-miri-ce altfel de cladiri, pe gustul indoielnic al imbogatitilor de tranzitie, facand rabat de la educatia primita acasa si in universitate, de la rigorile unui adevarat profesionist. Ne intalnim frecvent si comentam cu obida ceea ce se petrece sub ochii nostri cu orasul, despre schimonosirea fetei acestuia, despre solutiile proaste puse in opera doar pentru ca unii sa se poata imbogati rapid sau sa se (re)aleaga in functii publice. Il gasesc de fiecare data preocupat, sensibil, dornic sa faca un gest pentru a opri dezastrul. Si a gasit calea cea mai potrivita pentru un intelectual rafinat, cum este: scrie si aduna marturii pentru ca alte generatii, care sunt nascute dupa noi sau care vor veni de-acum inainte, sa cunoasca si perioada de bunastare si seriozitate pe care a trait-o orasul. Volumul publicat acum si harta reprezinta partea vazuta a unui studiu realizat in proiectul "Arhitectura secolului XX la Brasov", finantat de Ordinul Arhitectilor si care consta intr-o inventariere patrimoniala a cladirilor istorice din municipiu, in baza careia se vor putea intocmi mai apoi si fisele tehnice pentru fiecare cladire in parte, cu scopul clasarii lor. Asemenea proiecte au mai fost materializate si la Bucuresti si Cluj, finantarea lor fiind asigurata de Ordinul Arhitectilor (din taxa de timbru). Pe langa harta si volum, sediul OAR a gazduit o expozitie fotografica al carei obiect era tocmai continutul volumului lansat. Se reda astfel publicului interesat un insemnat capitol al arhitecturii moderne, cu trimitere directa la evolutiile stilistice in intervalul temporal considerat, care in curand ar putea deveni doar amintire (multe opere arhitectonice sunt deja distruse sau grosolan modificate de detinatorii actuali, sub ochii indiferenti ai autoritatilor locale). Fiind aparuta in cadrul proiectului mentionat, cartea se distribuie gratuit prin filiala OAR. Nu pot sa nu-i felicit pe autori si recomand cartea celor dornici sa savureze minunatii de arhitectura si decoratie ale Brasovului secolului trecut, sa descopere o somptuozitate ascunsa in cenusiul urban cotidian.