sâmbătă, 5 iulie 2014

Carte vie in proiectul "Human Library: the rest is history"


In acest an, in opt tari europene (Italia, Bulgaria, Romania, Grecia, Portugalia, Polania, Spania si Franta) se desfasoara un amplu proiect european care are ca scop aducerea in constiinta generatiilor actuale a perioadelor istorice care au condus la violarea drepturilor omului, a democratiei si libertatii, lucruri generate de nazism si stalinism. Invatind din greselile trecutului, putem sa asiguram un viitor in care drepturile civice si individuale sa nu mai fie niciodata incalcate.

Proiectul se bazeaza pe metoda "cartilor vii" care se pun la dispozitia unor grupuri mici de "cititori" care le pot "rasfoi". Cartile vii pot fi persoane care au trait in perioadele nazismului si stalinismului, fosti partizani, fiii si rude de fosti partizani, rude ale victimelor, invatatori, profesori, cercetatori sau pasionati de istorie. Publicul, reprezentat de tineri, poate sa "intoarca paginile" vietii acestora care sint, totodata, si pagini ale istoriei europene.

In participarea Romaniei la proiectul intitulat "Human Library: the rest is history" este implicata Fundatia "Negru Voda" din Fagaras alaturi de Universitatea Transilvania si Muzeul Casa Muresenilor. Reprezentatii acestora au ales pentru rolurile de carti vii persoane care au avut de suferit din cauza comunismului, urmasi directi ai unor astfel de persoane dar si pe profesorul Florentin Olteanu care a expus dramele sasilor fagaraseni suferite imediat dupa sfirsitul celui de-al doilea Razboi Mondial.

Liviu Sofonea si George Sofonea si-au impartasit experientele avute in tinerete in regimul comunist, care le-au marcat cariera si viata. Lectorul universitar Horia Salca a povestit dramele tatalui sau care si-a petrecut multi ani in temnitele comuniste iar Rodica Grigore, fiica generalului Liviu Grigore, un erou national care a suferit, de asemenea, in inchisorile comuniste, a povestit despre cum mama dumneaei, pictorita Silvia Maria Grigore, a reusit sa-si intretina fiicele, facind fata situatiei de sotie de detinut politic. Octav Bjoza, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, a vorbit despre rolul intelectualilor romani in societate, in perioada comunista, si despre cum sovieticii au incercat sa rastalmaceasca istoria predata in scolile romanesti.

Florin Postolachi, participant la revolta anticomunista din 15 noiembrie 1987 si presedinte al asociatiei care ii reprezinta pe toti participantii la acel eveniment, a vorbit despre motivele care au dus la acea explozie sociala dar si despre suferintele de care au avut parte muncitorii de la uzina "steagul Rosu" care au fost ridicati de pe strada de Militie si Securitate.

Toate filmarile cu interactiunile dintre "cartile vii" si cititori, din cele sapte tari participante la proiect, vor fi prezentate in cadrul unei conferinte internationale ce va avea loc in Bologna, Italia.

Puteti urmari si celelalte "carti vii" facind clic pe linkurile de mai jos:

prof. Florentin Olteanu - http://youtu.be/CdskF812KCU
Florin Postolachi - http://youtu.be/b3mqoiBIUec
George Sofonea - http://youtu.be/zzOODTj-fhc
Horia Slaca - http://youtu.be/IHo24Tk9gGg
Liviu Sofonea - http://youtu.be/XZ_K-S5Qmpo
Rodica Grigore - http://youtu.be/1vfUMtDxudY
Octav Bjoza - http://youtu.be/RRdaAScu98E

marți, 28 ianuarie 2014

O înregistrare cu Petre Ţuţea



Trebuind să îl caracterizez pe fascinantul Grigri, Magister Egregius Mathematicorum, am afirmat cândva: „Grigore Moisil a fost un Petre Ţuţea al matematicii: sfătos, oral, sclipitor în fiecare clipă, de o erudiţie ieşită din comun, dar cu o operă destul de restrânsă, dacă ne raportăm la valoarea sa şi la lucrarile unor contemporani, de valoare mai mică”. Simţeam că nu pot face un mai bun elogiu matematicianului nostru decât asemuindu-l cu filosoful citat.
La începutul lunii decembrie 1990, ajungeam – în cele din urmă – mai jos de Sala Palatului, în spate la Union, într-un bloc vechi de pe strada Şipotul Fântânilor, lângă Cişmigiu, acasă la Petre Ţuţea. Veneam mânat de curiozitatea de a-l întâlni pe un om a cărui apariţie publică, prin interviuri la televiziune sau în presa scrisă (atât de bogată în vremea aceea), impresiona profund tineretul şi o parte a intelectualilor, unii numindu-l Socrate al românilor sau ţăran imperial, făcându-i caracterizări ori portrete elogioase. Veneam după o prezenţă destul de frecventă în Piaţa Universităţii, chiar şi vreo două-trei intervenţii în celebrul balcon „în numele studenţilor de la Universitatea din Braşov”, impresionat de atitudinea lui Marian Munteanu, cel care, nu o dată, se raportase la Petre Ţuţea în luările sale de poziţie, ca unul care îl întâlnise de nenumărate ori şi îi sorbise cuvintele. Dar motivaţia mea interioară avea alte rădăcini. Mai întâi, auzisem despre Ţuţea de la tatăl meu, Alexandru Salcă, care l-a cunoscut bine în timpul detenţiei de la Aiud, unde a fost şi Ţuţea. Tata a petrecut ultimii mai bine de 8 ani la Aiud, în cea mai mare măsură la Zarca, din cei 15 ani şi o lună de detenţie politică, şi îmi povestise destule despre colegul său de detenţie, despre darul acestuia de a povesti, despre întinderea şi adâncimile culturii sale, despre forţa gândirii lui. Apoi, mă preocupa în perioada respectivă istoria Mişcării legionare, a naţionalismului românesc, în general, de la Mihail Eminescu la Nae Ionescu, de la Nicolae Iorga la Mircea Eliade, de la A. C. Cuza şi Octavian Goga la Corneliu Codreanu şi Horia Sima. Comuniştii – cei care îi urau de moarte pe legionari – au propovăduit decenii de-a rândul doar stereotipuri şi lozinci, în locul unor studii temeinice, care erau chiar interzise. Despre sindromul legionar, spunea Ţuţea: „legionarii au fost singurii români care, în dicţionar, la litera G, nu aveau cuvântul glumă când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii”. Doream, aşadar, să aud de la un om ale cărui formulări erau strălucite, cum vede epoca, cum se raportează la fenomenul legionar, la al Doilea Război Mondial, la România interbelică, la perioada comunistă, la universul concentraţionar românesc... Mi-aduc aminte cum spunea: „Eu, în tinereţe, am fost un om de extremă stângă. Iar la maturitate, de extremă dreaptă. Iar acum ma consolez cu calitatea mea de român întreg”. Editam atunci, la Universitatea din Braşov, cu câţiva colegi, o revistă studenţească, Replica, şi îmi propuneam să public interviul în această publicaţie (o mică parte a apărut acolo, o alta în Cuvântul din Bucureşti, reluată apoi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, 1992). Atunci când se întâmplau aceste lucruri, începusem să-l frecventez cu asiduitate pe un prieten al tatei, Nicolae Trâmbiţaş, nea Niculiţă, unul dintre apropiaţii lui Ţuţea. De la el ştiam de Union, locul pantagruelic unde se întâlneau atunci când nea Niculiţă avea drum prin Bucureşti: „- Petrache, ţie-foame? - Şi încă cum, măi Niculiţă! - Câţi mici mănânci? - Dar tu?! - Eu?... vreo doi-trei. - Bine, atunci comandă 30!” Dar mai mult îmi povestise de subtilităţile filosofice ale lui Ţuţea, despre imensa lui cultură şi despre profunda lui trăire creştină. Acestea mă incitau şi-mi mânau paşii către marginea Parcului Cişmigiu.
Am urcat cu ceva emoţie la etajul la care locuia Ţuţea şi la butonul de la sonerie am descoperit numele dactilografiat: P. Ţuţea, Privatlehrer, adică profesor particular, în germană. Am avut intenţia de a lua cartonul, dar nu am făcut-o... Şi acum îmi pare nespus de rău, după cum îmi pare rău de portretul în cărbune pe care mi l-a oferit la despărţire şi pe care nu l-am luat, poate şi din cauza dimensiunii! Mi-a rămas în schimb cartea lui Mircea Eliade, Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne, din 1936, cu dedicaţia istoricului religiilor către colegul său de generaţie: Lui Petre Ţuţea, această sumară bibliotecă de mistere. Prietenia lui Mircea Eliade, mai 936. Un memento al micii biblioteci ce-i mai rămăsese după prigoana comunistă, dar cu cărţi una şi una. L-am găsit întins pe pat – avea un Parkinson avansat – şi locuia cu Radu Preda, un student la teologie, rânduit acolo spre a-i purta de grijă (nici nu bănuia pe atunci tânărul învăţăcel ce câştig intelectual şi spiritual avea să însemne pentru el această convieţuire!). Radu Preda a profitat de venirea mea şi m-a întrebat dacă aş putea rămâne o noapte sau două. Am răspuns da şi mi-a spus că va profita să dea o fugă să-şi vadă mama. Discuţiile au mers pe sărite, neîndemânarea în a folosi primul reportofon mi-a creat neplăceri suplimentare, dar am rămas cu trei casete audio, cu multe întreruperi, bâlbe, salturi de la o temă la alta, totul rămânând în coordonatele descrise mai sus. Astă vară, pentru a salva înregistrarea, am convertit înregistrarea audio în format digital, cu gândul de a lucra ulterior pe ea: nu doar eliminarea unor pauze, bâlbe sau fragmente înregistrate disparat, ci ajustarea întrebărilor (eliminarea obositorului „cum consideraţi”) şi schimbarea ordinii acestora, pentru o coerenţă a întregului fişier, pentru a ajunge un veritabil audiobook. Apoi, pe neaşteptate, m-am gândit ca aş aduce atingere realităţii, că aş falsifica-o într-o manieră ignobilă. Pe rând, Marius Oprea şi Gabriel Cojocaru, unul statornic prieten şi punte de legătură în această întreprindere publicistică, altul editor, m-au întărit în această convingere. Nu eu trebuie să dau bine în interviu, ci să rămân instrumentul prin care se exprimă Petre Ţuţea: aceasta reprezintă un privilegiu în sine. O ulterioară editare în formă tipărită ar putea face şi aceste operaţii de formă, s-ar putea întregi cu note şi trimiteri, chiar şi cu comentarii...
Multe dintre spusele lui Ţuţea nu erau la prima mână: într-o viaţă de durată, apucase să-şi aşeze ideile, să şi le consolideze. Apoi, era frecventat de multă lume, toţi aşteptându-se de la el să scoată, ca iluzioniştii de la circ, panglici pe nas, iepuraşi din joben, adică vorbe spumoase, pe care imediat le răspândeau, uneori, ca fiind ale lor; totuşi, era vorba de un om în vârstă, bolnav şi singur...  Spunea ades: „Când rămân aici, singur, se face în jurul meu vid social. Nu mai rămâne nimeni şi mă apucă o disperare încât găsesc ieşire numai în principiul morţii. Nu pot să spun că dumneavoastră nu mi-aţi făcut o binefacere prin vizita asta. Parcă mi-aţi dat un medicament. Mă simt singur, domnule, neajutorat şi neputincios”. Am avut şi un contencios cu optzecistul Liviu Ioan Stoiciu, care nu credea că m-aş fi întâlnit cu Ţuţea, ci că, pur şi simplu, am copiat fragmente dintr-un interviu realizat de el şi publicat într-o gazetă literară centrală, ameninţându-mă cu judecata. Iar pretinşi neolegionari, de vârstă apropiată cu a mea, nu puteau accepta nici în ruptul capului că Ţuţea ar fi putut face afirmaţii elogioase la adresa Bisericii Greco-Catolice şi nu era fundamentalist ortodox ori ar fi fost în contracurent cu dacismul lor exagerat.
Un an după întrevederea de care am avut parte, Ţuţea trecea în lumea celor drepţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat de nu am putut atunci să particip la înmormântarea din satul natal, în Argeş. Prin 2005, împreună cu prof. Liviu Sofonea, mergeam la Boteni să căutăm în cimitirul din curtea bisericii mormântul lui Ţuţea şi să ne amintim cum afirma răspicat că are „fundamentul spiritual de ţăran din Muscel” şi cum aflasem că se regăsea cu plăcere, în anii '80, în pridvorul casei învăţătorului Ghinescu, alături de un alt învăţat al satului, sociologul şi etnograful Ion Chelcea, la taifasuri savante. Am aprins o lumânare şi ne-am recules în faţa crucii sale.
Tot mai des, întâlnesc pe diferite site-uri o afirmaţie făcută de Ţuţea la un moment electoral postdecembrist, când neocomuniştii luau faţa partidelor istorice, izvorâtă din supărare (mi-a zis şi mie: „guvernul Iliescu-Roman este o fantomă!”), ca fiind reprezentativă pentru cugetătorul creştin şi naţionalistul român: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de închisoare pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.” Nimic mai eronat! Inegalabilul Petre Ţuţea a spus – şi aşa trebuie reţinut în vecii vecilor – în curtea Aiudului, la reeducare: „Fraţilor, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”

marți, 20 noiembrie 2012

O oaie la groapă

De când mă ştiu, m-a atras ca un magnet noul, inclusiv în bucătărie, asta vrând să spună în acest context şi că sunt un bucătar pasionat (nu master chef, cu patalama şi premii, cum este acum la modă). Când am avut prilejul de a călători prin lume, am vrut – fără excepţie – să mă cufund în spiritul locurilor şi prin bucătăria lor, să aflu savoarea băuturilor ori a preparatelor culinare specifice. Cunosc de copil, din poveştile poetului Ştefan Muscalu, modul de pregătire a oii haiduceşti, la Fântâna Hoţilor, într-un cuptor-puţ, adică o banală groapă. Citind relativ recent şi reţeta lui Radu Anton Roman (în apreciabila sa carte Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti - ediţie nouă, îndelung revăzută şi mult adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 70), mi-am pus în gând să purced la o asemenea întreprindere. Însă, gura pocită (spun eu, ca să mă aflu în treabă!) a cronicarului Miron Costin, acum mai bine de 300 ani: Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri (în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace) şi împrejurările mai puţin faste pe care le traversăm au permis mai degrabă discuţii pe marginea iniţiativei, nicidecum finalizarea acesteia. Magia oii, modul acesta prea puţin obişnuit astăzi de pregătire, apetitul pentru altceva decât mâncarea cârciumărească ori ca la mama acasă (comfort food, cum îi spun englezii) au continuat să fie teme de discuţie cu prietenii pe la câte o terasă, la câte o petrecere. În sfârşit, a apărut sponsorul, Costică Seserman, om dintr-o bucată, care s-a hotărât repede. După un mic plan, pus la cale cu Sese, Ion Dinu, Mircea Şarlea şi George Calaican, am purces. Locul faptei: Ferma Cobco, la Stupini, unde s-a săpat groapa, joi, 15 noiembrie; nu ştiu cum se normează săpătura manuală, dar groapa, care se doreşte să rămână şi pentru alte şi aşteptate prilejuri, a fost realizată la următoarele cote: 110-120 cm. adâncime, cam tot atât lungime şi o lăţime de 70-80 cm. În zorii zilei, echipa morţii Dinu-Sese (eu, deşi fusesem cooptat, a trebuit să îl aştept pe statornicul şi dragul nostru prieten Valeriu Podborschi, de la Chişinău, care a călătorit peste noapte şi a avut ceva incidente pe drum) a mers la Augustin, la stână, unde s-au produs crima, jupuirea şi eviscerarea oii, de mâna ciobanului, bineînţeles. La 9:45, animalul, de aproape 35 kg, cu măruntaiele pe poziţii, zăcea în pivniţa proprie de pe str. Dr. Marinescu, alături de un sac în care era blana, iar puţin mai târziu, la fermă ajungeau 30 litri vin de Recaş (acelaşi sponsor!), ceva pălincă şi coniac (Divin de Călăraşi şi Kvint de Tiraspol, că tot ajunsese prietenul Podborschi!), apă minerală Borsec. Planul presupunea întâlnirea în cursul după-amiezii, pe la vreo 16:00, dar o vizită mai lungă la prietenii comuni Doru Talabă şi Gigi Mogan, la Rectorat, ne-a dat socotelile peste cap. Nu am reuşit cu cumpărăturile până la ora 17:45: 8 căpăţâni usturoi, 1 legătură praz, 2 kg ceapă roşie, 1 kg prune uscate fără sâmburi, 1 kg miez de nucă, 3 legături mărar verde, trei legături patrunjel verde, trei legături cimbru uscat, 1 legătură busuioc, trei legături de ardei iuţi, piper şi boia de ardei iuţi. Focul a fost pornit iniţial pe platanul proţapului de la fermă, dar destul de repede a fost mutat în groapă. Cantitatea de lemne de esenţă tare s-a dovedit insuficientă, Doru să trăiască şi să mai producă paleţi! Şi-au făcut apariţia, pe rând, Şarlea, care a şi plecat destul de repede (chestii de familie, cu Moşu) şi Calaican; pe Doru nu trebuie să îl pomenesc special, el fiind de-al casei. Groapa s-a umplut de jar, în mare măsură de brad, dar a sosit Raul, fiul lui Costică, cu un portbagaj de lemne fasonate, de stejar, bine uscate, ca pentru centrala lui de acasă. Am îmbunătăţit jarul şi, în paralel, am făcut pregătirile pentru animal. Am tocat din cuţit, mai maşcat, plămânii, inima, rinichii, splina, ficatul oii, după ce adăstaseră ceva vreme în apă cu sare şi câteva picături de oţet, ca să extragă sângele. Am curăţat vreo 5 căpăţâni de usturoi, am mărunţit din cuţit căţeii, vreo 10 cepe, tăiate rondele, am tocat prazul, prunele, nuca, verdeaţa, ardeii iuţi şi am amestecat totul în oala mare; la această operaţiune a participat o echipă mai mare, dar mie îmi place să mă laud că am fost regizorul. Am făcut un drob foarte picant, stropit fără zgârcenie cu coniac şi pălincă şi scăldat literalmente în vin. Am tăiat picioarele oii destul de aproape de corp, la vreo 15-20 cm din sus de genunchi, bucăţile tăiate urmând să contribuie, alături de cap, gât şi coadă, la borşul ce va să fie. Finul lui Sese a adus o copaie, în care am aşezat într-o postură aproape ginecologică oaia, pe care am curăţat-o în interior de seu (s-au bucurat câinii de aşa deliciu, dar a doua zi s-au plâns că nu le-am dat şi ceva tare lângă) şi am fasonat-o delicat şi la exterior, din aceleaşi motive, de colesterol, măcar că atât tăria, cât şi vinul curgeau valuri. Să nu ne înmuiem prea tare, am avut pregătită tot de drăguţul de Sese şi ceva brânză telemea şi de burduf, slană, lângă ele ceapă roşie, usturoi şi ardei iuţi. O importantă operaţiune a fost aceea de ungere temeinică la exterior cu o saramură făcută cu vin, coniac şi foarte mult piper, de care s-a ocupat George. A sosit şi Horia Schiau, care, împreună cu Dorin (veterinarul de la fermă, nu Tîrcolea, care chefuia cu nemţii lui!), au cusut oaia pe burtă cu sfoară de cânepă, cu un ac improvizat dintr-o sârmă, de forma unei igliţe – sula adusă de mine dovedindu-se prea puţin utilă. Valeriu, obosit de drumul din noaptea precedentă, ne-a cam lepădat! Peste ovoidul (sau, dacă sună mai bine, elipsoidul de rotaţie) obţinut s-a aşezat blana, care a fost şi ea cusută bine. Nu am avut suficientă inspiraţie să fi îmbrăcat totul într-o plasă de rabiţ, pe care să o strângem bine cu sârmă, dar din greşeli învaţă omul... Afară, într-o găleată de lavabilă, s-a făcut un noroi cu care s-a năclăit blana oii, prea fluid şi prea puţin după mine, dar Dorin şi Schiaulea taichii erau la manşă! S-a aşezat coconul astfel obţinut în jar, cu burta în sus, s-a acoperit cu alte lemne, pe care le-am lasat să ardă în voie. Când aproape nu mai scoteau limbi de foc, finul a uniformizat stratul de jar şi a acoperit cu un strat de 15-20 cm de pământ, ca să păstreze căldura. Să fi fost 22:30-23:00 când am ieşit cu obiectul din cabană, iar un sfert de ceas mai târziu era aşezat pe jar. După ce ne-am mai dedulcit cu Recaş, am mai povestit şi ne-am amuzat din plin, i-am lăsat pe Sese şi pe finul să doarmă la cabană, iar noi am venit acasă. Consemnul era pentru a doua zi, la 12:00, să procedăm la scoaterea din groapă. Pe la vreo 9:00, mă sună Seselică: -Vezi că au săpat câinii şi au scos oaia! Pentru moment am şi crezut snoava lui, dar m-a liniştit imediat: era greu de crezut că nişte câini scormonesc o groapă care încă abureşte. La 12 trecute fix, pe o vreme frumoasă (ca o zi de duminică, cum se spune prin Ardeal) am început operaţiunea popii Sicoe: deshumarea! Seserman a ţinut să fac o poză cu telefonul expus spre cameră, indicând ora, dar din cauza soarelui nu se vede decât telefonul. La suprafaţă nu mai fumega, dar pe măsură ce scoteam pământ şi apoi spuză şi cărbuni, totul se încălzea. Ghinionul a făcut ca să se desfacă cusătura la coşul pieptului şi să pătrundă ceva spuză şi ceva pământ. Am aşezat oaia din nou în copaie, tot în postură ginecologică (mă obsedează, oare, această chestie?!), am dezghiochiat-o de puţina blană arsă, care mai rămăsese, am curăţat cât s-a putut de bine şi ne-am pus pe treabă: coniac moldovenesc de dincolo de Prut, un whisky Jamesson adus de Tîrcolea, pălincă de la Şarlea, vinul cu vadra. S-a mâncat destul, dar pe măsura trecerii timpului a început să se mai sleiască, iar George a luat iniţiativa de a porni un foc la grătar, pentru a mai încălzi şi rumeni cărniţa. Convivii participanţi: Costică Seserman, Valeriu Podborschi, Mihai, studentul lui Valeriu, Florea Dudiţă, Ticu Haşegan, Dorin Tîrcolea (cam străveziu după aventura din seara precedentă cu partenerii nemţi), Mircea Şarlea, Costică Manea, Sorin Costea, Ion şi Alex Dinu, Mişu al lui Dinu, Nepo' – Ciprian Moaşa, George Calaican, pentru puţină vreme şi Adina Calaican, Doru Uşi, nea Stere (en passant, doar) şi, cu voia voastră, ultimul pe listă, Horia Salcă. Marele absent al festivalului: Vlad Ţepeş, pentru că eram deja în Postul Crăciunului, de miercuri; deh, unii la post, alţii la zaiafet. Un alt absent, picat la ţanc din Germania, însă obosit şi în necunoştinţă de cauză a fost şi Radu Ştefan, alias Picioacă. Şi cum tot mă pretind un om de bouche et de lettres am aşternut pe hârtie această relatare, să stea pildă că s-a jucat şi piesa aceasta! Dacă ar trerbui să calific întreaga desfăşurare aş folosi numele unei piese de Shakespeare: Much adoe about Nothing (Mult zgomot pentru nimic)! La fel de bine se putea face, cu infinit mai putin efort friptura la tavă sau în ţest şi celebra tocană la ceaun, à la Horia. Stau încă şi mai bună mărturie pozele din care sunt – dacă nu singurul – cel mai nemulţumit absent. Merită apreciat efortul şi lăudată premiera!

luni, 1 februarie 2010

Urme de pasi in nisip

Adhemar Pereira de Barros (1901-1969) a fost un poet si om politic brazilian, care a murit la Paris. A fost unul dintre primarii megalopolisului Sao Paulo (1957-1961) si de doua ori guvernator al provinciei Sao Paulo (1947-1951 si 1963-1966). Una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, Passos sobre a areia (Urme de pasi in nisip) a facut inconjorul Pamantului, devenind un poem utilizat, printre altii, de Air France pentru a comemora victimele accidentelor aviatice. Paternitatea poemului, respectiv diferite variante ale sale sunt atribuite mai multor autori, generand dispute in lumea literaturii. Il redau mai jos intr-o adaptare, frecvent utilizata in bisericile catolice:

Intr-o zi, un om ajunse in Paradis
si l-a intrebat pe Dumnezeu
daca ar putea sa-si revada intreaga viata,
deopotriva bucuriile
si momentele dificile...
Si Dumnezeu a fost de acord.

Il facu sa-si vada intrega viata
ca si cum aceasta ar fi fost proiectata
de-a lungul unei plaje de nisip
si ca si cum el,
omul
s-ar fi plimbat de-a lungul acestei plaje.

Omul vazu ca de-a lungul drumului
erau patru amprente de pasi
pe nisip,
ale sale si cele ale lui Dumnezeu.
Dar in momentele dificile,
nu mai erau decat doua...

Foarte surprins si chiar speriat,
i-a spus lui Dumnezeu:
"Vad ca a fost exact
in momentele dificile
cand Tu m-ai lasat singur..."

- "Ba nu!
i-a raspuns Dumnezeu:
in momentele dificile
gasesti acolo
doar urmele pasilor mei,
pentru ca atunci...
te purtam in brate."

miercuri, 27 ianuarie 2010

La moartea unui dascal: profesorul Cornel Urs (13.02.1955 - 25.01.2010)

Stiti voi cine a fost Evariste Galois?! A fost un matematician francez, mort in duel la numai 21 ani, dar care a deschis un nou domeniu in algebra: teoria grupurilor, despre care veti invata mai tarziu! In ultima sa scrisoare catre fratele sau spunea: Ne pleure pas, Alfred! J'ai besoin de tout mon courage pour mourir à vingt ans! Si nici macar nu terminase vreo facultate; a dat examen la Scoala Politehnica, dar - iritat de rasul nebun al examinatorilor - in vreme ce isi expunea ideile originale, a azvarlit cu buretele in ei, fiind respins! Dar de Isaac Newton ati auzit? Stiti voi, copii, cine a fost Georg Cantor? Sau: astazi va voi povesti despre teorema lui Fermat, inca nerezolvata de aproape 350 ani!
Asa isi incepea fiecare ora de matematica profesorul Cornel Urs, in anul 1978-1979, cand ne-a preluat ca prima sa generatie de elevi fiind proaspat absolvent, iar noi niste pusti de-a cincea. Cu aceste istorioare si teme celebre din istoria matematicii ne-a atras catre aceasta disciplina, de multe ori urata de scolari. Dar nu numai cu aceasta, ci si cu felul sau de a fi: vesel, entuziast, prietenos cu pustii carora, pentru un an, le-a fost si diriginte la Scoala generala nr. 9, din Noua. Incet, incet, in jurul sau au inceput sa graviteze tot mai multi dintre colegii mei de clasa; daca era ceva firesc pentru cei de care parintii aveau constant grija sa invete si sa aiba rezultate, cu greu se poate explica, altfel decat prin tactul si sarmul profesorului, prinderea in mreje a unor copii ai caror parinti nu se interesau mai deloc de nivelul lor de pregatire scolara. Martea dupa amiaza, cerc de matematica; joia, dansuri populare: Barbuncul, Banul Maracine sau alte jocuri din zona Fagarasului sau natal; sambata, invariabil, reuniune dansanta, cu sucuri si sandviciuri, cu muzica de la propriul sau magnetofon. Apoi, microbul Gazetei matematice, unde vreo patru-cinci ne razboiam pe punctele acumulate ca rezolvitori, incepand cam cu 1980, probleme selectionate cu grija din culegeri consacrate, insa numai dupa parcurgerea completa a manualului, febra olimpiadelor scolare. Imi amintesc cu mare precizie primele carti pe care ni le-a pus in mana: Varia mathematica a lui George St. Andonie, Din spectacolul matematicii a lui Gheorghe Paun, Triunghiul, ringul cu trei colturi a lui Viorel Gh. Voda sau Probleme celebre de Florica T. Campan. Fiecare rezolva problemele din tema dupa cum se pricepea, iar profesorul ne ambitiona: ia sa vedem solutia lui Catalin! Acum, s-o vedem si pe-a lui Horica! Ia sa va arat si eu una, mai eleganta! Pentru multi dintre noi a devenit model, dar si prieten, si confesor, si preparator; pentru toti a fost profesorul si deschizatorul de pasiuni, creatorul unui solid fundament matematic, atat de folositor mai tarziu. Nu este o intamplare ca din 32 de elevi vreo 25 au urmat universitatea. Vreau sa dau trei exemple. Sorin Sabau, poate cel mai apropiat de profesorul Urs, sigur ca durata, este astazi profesor universitar de matematica in Tokyo, considerat un magician al spatiilor Finsler, cu o exceptionala vizibilitate internationala. Catalin Barbu, olimpic apreciat la matematica in vremea liceului, este profesor universitar la Hamburg si expert in industria lemnului; in specialitatea sa matematica, asemenea calculatorului reprezinta un instrument de lucru cotidian. Cu voia dvs., ultimul pe lista, eu, care, pornind intr-o teza de doctorat de la cunoscuta ecuatie a lui Reynolds, sub pretextul studierii curgerii termo-elasto-hidrodinamice a lubrifiantului in lagarele cu alunecare, aproape am scos un curs de ecuatii cu derivate partiale de ordinul doi. M-am intors apoi la istoria tehnicii, atat de bine prefigurata de istoriile si anecdotele matematice ale profesorului nostru. Toti trei, alaturi de colegii nenumiti, dar cu nimic mai putin valorosi, ii datoram in mare masura rezultatele obtinute. Planuiam acum vreo zece ani sa realizez o culegere cu toate problemele importante de geometria triunghiului si mi-a adus un exemplar din Gazeta matematica cu cea mai frumoasa rezolvare a teoremei Frank Morley, cea mai tanara teorema legata de triunghi, semnata de regretatul academician Nicolae Teodorescu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le stiu despre marii nostri matematicieni ca: Lalescu, Pompeiu, Onicescu, Stoilow, Barbilian, Titeica, Moisil, Mihoc, Caius Iacob si multi altii am aflat-o mai degraba de la Cornel Urs, decat din cunoscuta lucrare a lui Andonie, Istoria matematicii in Romania.
Putini dintre absolventii Conservatorului devin cu adevarat muzicieni, putini profesori de matematica pot pretinde a fi matematicieni, destul de putini oameni care predau in scoli ajung a fi cu adevarat dascali. Profesorul Cornel Urs a fost un dascal pentru toti cei care i-au trecut prin mana. Putea, daca boala necrutatoare nu l-ar fi oprit, sa fericeasca si sa starneasca vocatii pentru multe alte generatii de acum inainte. Ramas bun, domnule profesor Urs din partea mea si a colegilor mei de generatie, si il rugam pe bunul Dumnezeu sa va aiba in paza sa!

duminică, 20 decembrie 2009

O carte document pentru Brasovul ultimului veac

Vineri, 18 decembrie 2009, am avut bucuria de a asista, la sediul filialei brasovene a Ordinului Arhitectilor din Romania, la o lansare de carte: "Brasov - Un secol de arhitectura. 1885-1984", insotita de harta arhitecturala a orasului, autori fiind prietenii mei Anca-Maria Zamfir, istoric de arta, si Gruia Hilohi, arhitect. Prezentarea a fost facuta de arhitectul Nicolae Taric, directorul filialei si de autori. Pe Anca am cunoscut-o in urma cu trei ani si jumatate, cand eram impreuna bursieri in Franta, la Belfort, si cand a prezentat o documentata lucrare despre arhitectura vechiului Brasov, intitulata "Brasov. Courte presentation de l`architecture et de l`urbanisme dans le 19e siecle", care prevestea - intr-un fel - studiul de astazi, iar pe Gruia cam tot de-atunci, prin inginerul Radu Bellu, cunoscutul istoric al cailor ferate din Romania. Am ajuns destul de repede sa ii apreciez pe amandoi, pentru pasiunea pe care o pun in activitatea din domeniul istoriei urbane a Brasovului, acum, cand nimeni nu pare interesat de asemenea chestiuni, cand uratul a devenit nu doar o obisnuinta, ci chiar o vocatie. Ei nu sunt insa la prima manifestare, caci in 2003, alaturi de Dana Jenei si Gernot Nussbacher, au semnat si publicat volumul "Brasov: scurtă istorie ilustrata a evolutiei urbane". Mai nou si vecin, intr-o acceptiune, cu Gruia, am avut ocazia sa il cunosc indeaproape, sa vad cum isi petrece zile la rand in sediul filialei judetene a Arhivelor Nationale, sapand cu meticulozitate dupa documente si imagini despre Brasovul din trecut; i-ar fi foarte bine daca s-ar preta (ca imensa majoritate a arhitectilor) la a proiecta pe banda hale, blocuri, case sau te-miri-ce altfel de cladiri, pe gustul indoielnic al imbogatitilor de tranzitie, facand rabat de la educatia primita acasa si in universitate, de la rigorile unui adevarat profesionist. Ne intalnim frecvent si comentam cu obida ceea ce se petrece sub ochii nostri cu orasul, despre schimonosirea fetei acestuia, despre solutiile proaste puse in opera doar pentru ca unii sa se poata imbogati rapid sau sa se (re)aleaga in functii publice. Il gasesc de fiecare data preocupat, sensibil, dornic sa faca un gest pentru a opri dezastrul. Si a gasit calea cea mai potrivita pentru un intelectual rafinat, cum este: scrie si aduna marturii pentru ca alte generatii, care sunt nascute dupa noi sau care vor veni de-acum inainte, sa cunoasca si perioada de bunastare si seriozitate pe care a trait-o orasul. Volumul publicat acum si harta reprezinta partea vazuta a unui studiu realizat in proiectul "Arhitectura secolului XX la Brasov", finantat de Ordinul Arhitectilor si care consta intr-o inventariere patrimoniala a cladirilor istorice din municipiu, in baza careia se vor putea intocmi mai apoi si fisele tehnice pentru fiecare cladire in parte, cu scopul clasarii lor. Asemenea proiecte au mai fost materializate si la Bucuresti si Cluj, finantarea lor fiind asigurata de Ordinul Arhitectilor (din taxa de timbru). Pe langa harta si volum, sediul OAR a gazduit o expozitie fotografica al carei obiect era tocmai continutul volumului lansat. Se reda astfel publicului interesat un insemnat capitol al arhitecturii moderne, cu trimitere directa la evolutiile stilistice in intervalul temporal considerat, care in curand ar putea deveni doar amintire (multe opere arhitectonice sunt deja distruse sau grosolan modificate de detinatorii actuali, sub ochii indiferenti ai autoritatilor locale). Fiind aparuta in cadrul proiectului mentionat, cartea se distribuie gratuit prin filiala OAR. Nu pot sa nu-i felicit pe autori si recomand cartea celor dornici sa savureze minunatii de arhitectura si decoratie ale Brasovului secolului trecut, sa descopere o somptuozitate ascunsa in cenusiul urban cotidian.

vineri, 18 decembrie 2009

In amintirea lui Omar Khayyam

Poetul, filosoful, astronomul si matematicianul iranian Hakim Omar Khayyam (aprox. 1048-1131), pe numele sau adevarat Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam (Khayyami insemnand "fabricant de corturi", iar poetul l-a adoptat ca nume in amintirea tatalui sau care avea aceasta meserie), a fost directorul observatorului din Marv si a prezidat grupul celor opt astronomi care, in anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, mai exact decat cel gregorian, realizat cinci secole mai tarziu. A fost medic si astronom official al curtii regale, iar pe durata Evului Mediu a fost cunoscut, in special, pentru studiile sale in domeniile matematicii si fizicii. I s-au atribuit 14 tratate, cel mai important fiind un tratat de algebra: Al-Djabra-val Mogha-bela, care a si dat numele acestei discipline matematice. Cea mai mare parte a scrierilor sale de filosofie si stiinte s-au pierdut. A fost unul din marii umanisti ai vremii, cu vaste preocupari in domeniul pozitiv, dar avand cunostinte intinse de filosofie, mai ales din gandirea clasicilor Greciei antice. Cel mai raspandit volum al poeziilor sale este Robayatul (sau rubayat, care reprezinta denumirea catrenului persan). Redau aici trei catrene, care mi se par semnificative pentru lirica sa:

Fii vesel azi, curand te-i plictisi
Si-n veci la fel - acelasi cer va fi,
Te-or face caramizi, ca sa cladeasca
Palate-n care altii vor trai.

Ca apa raului, ca vantul mut,
Din viata inc-o zi s-a petrecut,
Nicicand nu mi-a pasat de doua zile:
Cea nesosita, cea care-a trecut.

Un veac sau doua de traiesti in el,
Lasa harul lumii, sfant esti ori misel.
Monarh puternic ori un biet calic,
Suspinul de pe urma ti-e la fel.

Toate trei sunt inscriptionate pe statuia sa din Bucuresti, de pe Soseaua Kiseleff, vis-a-vis de Institutul de Geologie.