Ce este istoria tehnicii?

Cele ce urmeaza nu au alta motivatie decat de a prefata un elogiu adus lui Melvin Kranzberg, in postarea viitoare, un rezumat al comunicarii pe care o voi prezenta cu prietenul Valeriu Podborschi, de la Universitatea Tehnica a Moldovei, la Simpozionul "Cucuteni 5000 Redivivus" sau, pe scurt, Cucuteniada. Nu vreau sa incep acest drum fara a elimina din capul locului posibile erori de intelegere, fara a da justa masura a disciplinei pe care o indragesc si pe care o practic - asa cum este astazi posibil - cu consecventa. Daca se poate conveni usor ca prin tehnica se intelege ansamblul procedeelor folosite intr-o anumită meserie, mestesug sau arta, nu este la fel de usor de definit ce este istoria ei. Trebuie sa combat o perceptie eronata. Istoria tehnicii incă este confundata de multi oameni cu prestigiu cultural si stiintific cu un tablou sinoptic urias reunind istoriile dezvoltarii diferitelor ramuri ale tehnicii: constructii, mecanica, autovehicule, cai ferate, electrotehnica, electronica, automatica, telecomunicatii, aeronautica s.a. sau ale (sub)domeniilor si disciplinelor pe care aceste ramuri le cuprind. Este o vedere simplificatoare si paguboasa. Istoria tehnicii mai este iarasi confundata, si inca frecvent, cu cea a inventiilor. Pentru ei, dar si pentru foarte multi dintre cei care pretind a avea de-a face cu domeniul, gandirea simplista, ca scopul acestei ramuri a stiintei istorice (si nu a tehnicii, cum eronat se inţelege adesea!) este de a alcatui un tablou al diferitelor inventii, al cercetatorilor, al datelor si prioritatilor, chiar si al locurilor unde s-au petrecut faptele, este cea mai la indemana. In fine, atunci cand nu este confundata cu istoria inventiilor, este asimilata unei istorii a obiectelor. Foarte multi socotesc că telul ei este acela al elaborarii minutioase si indelungate a unei enciclopedii a diferitelor forme si genealogii ale obiectelor: roti de moara sau de car, arme si masini militare, masini simple sau mecanisme, motoare, automobile, avioane, computere etc., adica o munca sisifica, neindoielnic necesara, dar plictisitoare deopotriva de scris si citit, intr-un cuvant: respingătoare. Cu riscul de a-i supara, trebuie sa le spun ca se inseala, indiferent pe care dintre pozitiile de mai sus o impartasesc. Intr-un mod destul de greu de explicat astazi, tehnica nu a intrat decat foarte tarziu in domeniul istoriei. Se considera, de scoala franceza (si se pare ca asa si este), ca este cea mai tanara dintre disciplinele istorice, aproximativ din 1935, dintre cele legate de realizarile umane. Inaintea ei, istoria sociala si istoria economica au iesit la iveala ca si campuri istorice specifice, distincte in interogatiile lor si in presupunerile lor de istorie evenimentiala (pe care astazi specialistii o numesc si istorie factuala) in prima jumatate a secolului al XX-lea, sub impulsul unor cercetatori ca François Simiand, Ernest Labrousse, Marc Bloch, Lucien Febvre pentru istoria economica; Georges Lefranc si Jean Maitron pentru istoria sociala. Dar tentativele facute de Marc Bloch si Lucien Febvre pentru ca istoria sa ia in consideratie si faptele tehnice, tentative facute in anii 1930, reluate in anii 1940, apoi in anii '50 de François Russo si Roland Mousnier, n-au ajuns la nici o finalitate decat in anii 1970, cand a devenit evident ca nu mai este posibil ca intreprinderea industriala sa fie tratata ca fapt imaterial, ca nu este posibil de a o examina doar sub raportul cuantificarii sau prin simpla evaluare a profitului si a exploatarii. Abia atunci istoricii economiei au inceput sa admita ca a se ocupa de istoria tehnicii inseamna a analiza un triptic: oameni-capitaluri-tehnici, iar, pe de alta parte, sa contextualizeze acest triptic, sa il plaseze intr-un mediu plurivalent: economic, social, politic, cultural, religios etc. Am ajuns acum la o prima teza, definitorie pentru acceptiunea exacta a istoriei tehnicii, anume ca oamenii, faptele, intamplarile trebuie plasati in contextul epocii si priviti din mai multe unghiuri, sub raport relational. Intr-un volum de eseuri despre logica, prezentat sub forma unor scrisori, Constantin Noica citeaza o istorioara a intalnita la Carl Gustav Jung: un prieten de-al acestuia, aflat in China, si-a intrebat gazda ce inseamna Tao pentru chinezi. Chinezul l-a dus pe balcon si l-a întrebat ce vede? Strada, oamenii, casele, a raspuns europeanul. Si incă ce? Gradini, arbori, flori. Si ce mai vede? Ca bate vantul, a fost raspunsul. „Ei bine, toate laolaltă sunt Tao". Mutatis mutandis si pentru istoria tehnicii. O alta pastisa in definirea istoriei tehnicii este de a spune ca reputatul matematician si filosof britanic din secolul trecut, Bertrand Russell, care – aflat in dificultatea de a exprima concis continutul acesteia – a lansat butada: „Matematica este acel lucru pe care un mare numar de oameni competenti il fac si il numesc astfel”. Iata, asadar, o noua chestiune: a competentei!... Cele prezentate pană acum nu insemna in nici un fel ca istoricii au neglijat complet, pana in anii '30 ai secolului trecut, faptele si realizarile tehnice, dar nu s-au lasat atrasi de acestea, nu le-au considerat ca facand parte din marile preocupari, marile directii, marile curente ale istoriei. Prin propria sa natura, prin dificultatile pe care le punea si care reclamau un plus de competente, istoria tehnicii, dupa cum se va vedea si mai jos, si-a gasit cu greu locul in sanul istoriei.