Un mare poet trimis de Securitate in anonimat

Scriitor nu este cel care scrie, spunea Edgar Allan Poe, ci cel care este citit. Sunt intrutotul de acord cu aceasta asertiune, dar numai pentru vremuri si societati normale: este de inteles, dupa mine, ca in Romania ultimilor 60 ani nu poate functiona acest model. O vreme indelungata - cea mai mare din acest interval - politrucii au decis cine are dreptul sa publice, ba chiar si cine are dreptul sa scrie, trimitand bratul manjit de sange, Securitatea, sa faca perchezitii, sa terorizeze autorii si sa confiste manuscrisele sau dactilogramele apartinand dusmanilor poporului. Este si cazul mai multor prieteni buni de-ai tatalui meu, insa astazi vreau sa ma opresc doar asupra unuia - poate cel mai talentat dintre ei - poetul si traducatorul Stefan Muscalu. Cealalta parte a intervalului, dupa Revolutie, este marcata de un ethos rasturnat, de o confuzie totala a valorilor si reperelor, in orice forma de manifestare a vietii umane. Stefan Muscalu era vecinul familiei mele in Noua de dinaintea constructiei blocurilor si a proletarizarii (moldovenizarii), care o plaseaza astazi intre cartierele rau famate ale orasului. Era acea Noua (o extensie a Darstelui - Darstele Nou - pe scurt Nou, cum ii mai spuneau inca batranii - sau feminizat, ca majoritatea toponimelor, Noua), care pastra inca un aer intre patriarhal (poate chiar cu sensurile lui Camil Petrescu) si de vilegiatura. O caracterizau: oameni aparte, ai locului, inca destui sasi, o viata cumpatata si linistita, gradini intinse si parcele cultivate de acesti oameni locului (fostii proprietari de altadata) tinand insa de CAP Sacele, padure de jur-imprejur aproape, vile vechi cu puternice rezonante arhitecturale, dealuri care se aplatizau lin desi coborau din varfuri semete ca si Postavarul, livada uriasa a sasului Hessheimer, lacurile, satul de vacanta cu poligonul de premilitarie, gradina zoologica si Chiscul... In aceasta atmosfera in care cresteam ne vizita, poate de doua-trei ori pe saptamana, un domn distins cu parul alb: Domnul Muscalu. Era unul dintre cei care au stat la Canal si Aiud cu tata, dar aveam sa aflu amanunte abia mai tarziu, cand nu mai era printre noi. Stefan Muscalu (1911-1977) s-a nascut in Darste, intr-o familie saraca pe ulita de langa vila familiei Czell, celebri fabricanti de bere si spirtoase, fiind mezinul acesteia. Intaiul nascut, fratele sau mai mare, avea sa termine Politehnica in Bucuresti, iar cele doua surori au devenit invatatoare. Dupa scoala primara din Darste, urmeaza Liceul "Andrei Saguna", pentru ca apoi sa urmeze in paralel Facultatea de Drept si pe cea de Filosofie in Bucuresti. Orfan de tata de la o varsta timpurie, a invatat cu sarg, bursa fiindu-i singura sansa de a duce la sfarsit studiile. Imi povestea tatal meu ca la un examen cu Dimitrie Gusti, Muscalu - asezat in prima banca si asteptandu-si randul linistit - dadea raspunsuri in locul celor examinati, care nu prea stiau, la solicitarea profesorului. Dupa ce s-au adunat destule asemenea raspunsuri date de pe margine, Gusti ii cere carnetul si trece calificativul: Bine. Iesit din sala, Stefan Muscalu se uita in carnetul de note si vazand calificativul revine in sala. Continua sa dea raspunsuri la cererea profesorului - cu intentia de a-i arata celui de la tabla solutia corecta la chestiunea din bilet - pana cand acesta se sesizeaza: Bine, dar dumitale ti-am pus deja nota! Da, domnule profesor, dar eu sunt baiat sarac din Darstele Brasovului si cu acest calificativ nu reusesc sa iau bursa, astfel ca nu voi putea continua studiile. Vreau sa ma ascultati si pe mine, pantru a va face proba insusirii temeinice a disciplinei. Da-mi carnetul, spune Gusti, care taie calificativul initial scriind in loc: Exceptional! In timpul studiilor universitare, audiind alaturi cursurile de metafizica si logica si conferintele publice pe teme politice ale profesorului Nae Ionescu, devine atasat acestuia si partizan al dreptei romanesti, a carei expresie era, la vremea aceea, Garda de Fier. Urmeaza stagiatura de avocat la Sf. Gheorghe, intre 1935 si 1937, cand intra ca avocat definitiv in Baroul Brasov. Duce o viata intensa, ocupandu-se de politica sau fugind din calea Sigurantei, in vremurile de prigoana, dar avand in permanenta caietul cu poezii asupra sa. Colegul sau de clasa la "Saguna" a fost poetul Eugen Jebeleanu, alaturi de care a inceput sa scrie versuri, in timpul liceului. Pastrez acasa cate un exemplar al primelor doua plachete de versuri publicate de Jebeleanu: Schituri cu soare (1929) si Inimi sub sabii (1934) cu dedicatiile autorului pentru colegul lui Stefan; pe cel dintai, scrie: Lui Stefan Muscalu, ale carui prime poezii s`au intalnit intr`un somn cu ale mele, Dragoste si soare, E. Jebeleanu. Dupa lovitura de stat a lui Ion Antonescu, din ianuarie 1941, Stefan Muscalu este trimis alaturi de cei mai multi dintre legionari in linia intai, pe frontul de Est. La terminarea razboiului, este arestat de comunistii veniti la putere, iar dupa ce scapa incearca sa isi piarda urma, mutandu-se la Campina, la una dintre surorile sale. Tavalugul arestarilor din 1950 il prinde si este condamnat in martie 1951 la 15 ani inchisoare, dar scapa cu decretul de gratiere din 1964. La sfarsitul anilor `40 s-a casatorit cu Lucretia Avram din Noua, profesoara de lucru manual si desen, dintr-o familie care a dat mai multi luptatori anticomunisti (unul dintre acestia, Radu Avram, fratele sau, comandant legionar si sef al Politiei Legionare din Brasov, intre septembrie 1940 si ianuarie 1941). Pentru implicare in activitati politice si nedenuntarea sotului, Lucretia Avram avea sa se aleaga cu domiciliu obligatoriu la Dumbraveni din 1952 pana in 1956. In 1960, in urma unui denunt, este arestata si, dupa un an de ancheta, este condamnata la opt ani inchisoare, fiind gratiata in 1963. Stefan Muscalu a fost trimis dupa condamnare la Canal, iar apoi la Aiud, de unde a fost eliberat. In inchisoare a continuat sa compuna poezii, care circulau si erau apreciate de detinutii politici. Spre deosebire de fostul sau coleg si prieten (as putea spune si consatean, caci familia Jebeleanu avea o casa in Noua), Muscalu nu si-a uitat nici renegat crezurile, nu a acceptat sa faca jocul comunistilor, ci si-a asumat o lupta grea si o viata de chin. Ar fi putut, la talentul si pregatirea sa sa stea alaturi, inclusiv in Academie, cu Jebeleanu, dar a ramas demn. Pe unele le-a recompus dupa iesirea din inchisoare, alaturi de noi poezii, care dadeau glas sensibilitatii sale, dar Securitatea i-a confiscat toate manuscrisele in 1975, la o perchezitie. Alaturi de poezii si un roman al lui Andre Gide, tradus din franceza; poliglot in adevaratul sens al cuvantului, vehicula fluent maghiara, germana, franceza si engleza. Dupa eliberare, a lucrat unde a vrut regimul, ca jurisconsult: Tesatoria Codlea, Electroprecizia Sacele, cooperativele Arta si Prestarea. Il vizitam adeseori in camera sa modesta de pe str. Crizantemelor, langa restaurantul Caciula din Noua, si eram impresionat de fiecare data de muntii de carti printre care trebuia sa fac un adevarat slalom ca sa ajung dintr-un colt in altul. Ultima intalnire, pe care mi-o amintesc, a fost de Revelion in 1977, cand a trecut sa ureze cele cuvenite familiei mele; eram racit si febra nu vroia sa cedeze. A sfatuit-o pe mama sa ma incalte cu sosete inmuiate in otet si sa ma infasoare intr-un cearsaf, de asemenea imbibat in otet. Ca prin farmec, in vreo doua ceasuri nu mai aveam nimic. Imi spunea povesti, mai ales despre Noua si Darste, cele dragi noua, despre Fantana Hotilor si haiducii care isi ascundeau aici banetul furat de la boierii munteni, nu inainte de a chefui strasnic la un han din Azuga tinut de Anita Azughita. A`murit in chinuri groaznice de peritonita, in 5 aprilie 1977 si este inmormantat in cavoul familiei de la Darste. Sper sa apuc ziua cand vresurile sale vor fi recuperate din arhivele fostei politii politice, vor fi tiparite si vor intra in patrimoniul cultural romanesc, unde le este locul.