Un mocan de vaza: Victor Jinga

Unul dintre oamenii care si-au castigat prin sarguinta un loc respectabil in galeria savantilor romani este si saceleanul, dintr-o familie de mocani, Victor Jinga, a carui memorie am regasit-o vie in inimile si mintile multora dintre fostii sai studenti, activi in AFDPR Filiala Brasov dupa 1990 (cel mai infocat era economistul Vasile Man, muresan ca si parintii mei si profesorul mamei mele la Liceul Petru Maior din Reghin). Nascut in Satulung, la 17 februarie 1901, Victor Jinga a urmat scoala primara in satul natal, apoi studiile liceale in Brasov si Galati, plecand la studii universitare in Italia, la Institutul Superior Economic din Venetia, unde obtine si titlul de doctor in stiinte economice cu teza: "Reformele agrare si dezvoltarea creditului popular in Romania". Preocupat de sistemul cooperatist, intreprinde cercetari intinse asupra acestui domeniu in Italia, Franta, Germania, Austria si Elvetia, dar in mod cu totul special cu privire la cel de la Rochdal, langa Londra (cunoscut sub numele de pionierii de la Rochdal). Revenit in tara, primeste posturi bune la Banca Cetatea din Brasov si apoi la Creditul Minier din Bucuresti, dar renunta la ele dupa scurta vreme pentru a se dedica carierei universitare, la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Cluj. In 1935 a fost titularizat la catedra de economie politica si a tinut cursurile de "Introducere in economia politica", "Istoria doctrinelor economice" si "Metodologia cercetarii economice". Pe langa activitatea didactica, tanarul profesor este preocupat de noile orientari din politica economica a tarii, mai ales vizand ridicarea taranimii, de care era legat prin sange si constiinta. Din grija pentru mocanii dintre care s-a ridicat, infiinteaza in localitatea sa natala Cooperativa "Saceleana", iar la Cluj activeaza si ca presedinte al Uniunii de Cooperative "Ardealul". Dupa Diktatul de la Viena si cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat, impreuna cu intreaga Academie, din Cluj la Braşov si a preluat functia de rector al institutiei, incercand sa asigure o activitate normala si o pregatire de calitate chiar si in condiţii de razboi. A continuat sa functioneze in invatamantul superior pana in 1947, cand a fost epurat din motive politice, asa cum s-a intamplat cu majoritatea profesorilor, nu numai din Brasov, ci din toate centrele universitare. A fost arestat in 1945, apoi intre 1949 si 1954, cand a lucrat la Canal, pentru a fi din nou arestat din 1959 pana in 1963. Vina sa politica era aceea de a fi fost membru al Partidului National Taranesc si deputat al acestui partid, iar apoi carlist, membru al Frontului Renasterii Nationale si subsecretar de stat, pentru scurta vreme; se adauga, desigur, si viziunea de tip burghez a problemelor economice, desi era fiu de tarani si preocuparea sa de capatai era reprezentata de bunastarea acestei clase sociale... A desfasurat o activitate stiintifica si publicistica bogata, scriind la ziare si reviste din tara si strainatate, dar intreprinzand studii serioase pe teme istorice, sociale, economice, de cultura s.a. Concitadinul sau George Moroianu, si el profesor al Academiei, a fondat la Cluj cea mai prestigioasa revista din Transilvania: Observatorul social-economic, la care Jinga preia secretariatul. Dupa transferul Academiei in Brasov, desi in conditii vitrege, reuseste sa reinfiinteze revista si devine directorul acesteia. Intre 1942 si 1945 infiinteaza si conduce la Brasov Institutul de Cercetari Economice si Sociale, unic in Transilvania si de o remarcabila activitate sub raportul calitatii si rodniciei. Studii ca: Societatea Natiunilor si colaborarea economica contemporana (Brasov, 1940), Dinamica economiei cooperatiste (Braşov, 1941), Moneda si problemele ei fundamentale (2. vol., Ed. Dacia, Cluj, 1981) raman si astazi de referinta. Insa, apogeul creatiei sale stiintifice este atins in 1945, cand - dupa multi ani de truda p- publica lucrarea "Probleme fundamentale ale Transilvaniei" (Astra, Brasov), in doua volume, premiata anul urmator de Academia Romana cu Premiul "Leon Gh. Pallade". Aceasta lucrare, retrasa de pe piata si data la topit, a fost pusa la index de regimul comunist, dar a vazut o noua editie in 1994, intr-un singur volum, sub egida Muzeului Judetean de Istorie (ingrijitori de editie Mihai Drecin si Margareta Suzana Spanu). Despre carte, academicianul Silviu Dragomir, raportor pentru decernarea premiului Academiei, spunea ca a fost principala sursa a argumentelor romanesti pentru Transilvania la Conferinta de Pace de la Paris, la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dictonul sau preferat, pe care il repeta neincetat studentilor sai apartinea lui Francois Rabelais si era: Stiinta fara constiinta este ruina sufletului. Victor Jinga a fost casatorit cu Maria Livia Citta Jinga si a avut un singur fiu, Victor, devenit medic. S-a stins din viata in 1 iunie 1990 si este inmormantat la Sacele. Profesorul si omul de stiinta Victor Jinga este considerat a fi un urmas de seama al Scolii Ardelene si numai varsta si tavalugul comunist nu l-au inscris in constiinta publica alaturi de mari economisti ca Petre S. Aurelian, Gheorghe Tasca, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, Victor Slavescu, Ion Lapedatu, acolo unde ii este locul.

Un mare poet trimis de Securitate in anonimat

Scriitor nu este cel care scrie, spunea Edgar Allan Poe, ci cel care este citit. Sunt intrutotul de acord cu aceasta asertiune, dar numai pentru vremuri si societati normale: este de inteles, dupa mine, ca in Romania ultimilor 60 ani nu poate functiona acest model. O vreme indelungata - cea mai mare din acest interval - politrucii au decis cine are dreptul sa publice, ba chiar si cine are dreptul sa scrie, trimitand bratul manjit de sange, Securitatea, sa faca perchezitii, sa terorizeze autorii si sa confiste manuscrisele sau dactilogramele apartinand dusmanilor poporului. Este si cazul mai multor prieteni buni de-ai tatalui meu, insa astazi vreau sa ma opresc doar asupra unuia - poate cel mai talentat dintre ei - poetul si traducatorul Stefan Muscalu. Cealalta parte a intervalului, dupa Revolutie, este marcata de un ethos rasturnat, de o confuzie totala a valorilor si reperelor, in orice forma de manifestare a vietii umane. Stefan Muscalu era vecinul familiei mele in Noua de dinaintea constructiei blocurilor si a proletarizarii (moldovenizarii), care o plaseaza astazi intre cartierele rau famate ale orasului. Era acea Noua (o extensie a Darstelui - Darstele Nou - pe scurt Nou, cum ii mai spuneau inca batranii - sau feminizat, ca majoritatea toponimelor, Noua), care pastra inca un aer intre patriarhal (poate chiar cu sensurile lui Camil Petrescu) si de vilegiatura. O caracterizau: oameni aparte, ai locului, inca destui sasi, o viata cumpatata si linistita, gradini intinse si parcele cultivate de acesti oameni locului (fostii proprietari de altadata) tinand insa de CAP Sacele, padure de jur-imprejur aproape, vile vechi cu puternice rezonante arhitecturale, dealuri care se aplatizau lin desi coborau din varfuri semete ca si Postavarul, livada uriasa a sasului Hessheimer, lacurile, satul de vacanta cu poligonul de premilitarie, gradina zoologica si Chiscul... In aceasta atmosfera in care cresteam ne vizita, poate de doua-trei ori pe saptamana, un domn distins cu parul alb: Domnul Muscalu. Era unul dintre cei care au stat la Canal si Aiud cu tata, dar aveam sa aflu amanunte abia mai tarziu, cand nu mai era printre noi. Stefan Muscalu (1911-1977) s-a nascut in Darste, intr-o familie saraca pe ulita de langa vila familiei Czell, celebri fabricanti de bere si spirtoase, fiind mezinul acesteia. Intaiul nascut, fratele sau mai mare, avea sa termine Politehnica in Bucuresti, iar cele doua surori au devenit invatatoare. Dupa scoala primara din Darste, urmeaza Liceul "Andrei Saguna", pentru ca apoi sa urmeze in paralel Facultatea de Drept si pe cea de Filosofie in Bucuresti. Orfan de tata de la o varsta timpurie, a invatat cu sarg, bursa fiindu-i singura sansa de a duce la sfarsit studiile. Imi povestea tatal meu ca la un examen cu Dimitrie Gusti, Muscalu - asezat in prima banca si asteptandu-si randul linistit - dadea raspunsuri in locul celor examinati, care nu prea stiau, la solicitarea profesorului. Dupa ce s-au adunat destule asemenea raspunsuri date de pe margine, Gusti ii cere carnetul si trece calificativul: Bine. Iesit din sala, Stefan Muscalu se uita in carnetul de note si vazand calificativul revine in sala. Continua sa dea raspunsuri la cererea profesorului - cu intentia de a-i arata celui de la tabla solutia corecta la chestiunea din bilet - pana cand acesta se sesizeaza: Bine, dar dumitale ti-am pus deja nota! Da, domnule profesor, dar eu sunt baiat sarac din Darstele Brasovului si cu acest calificativ nu reusesc sa iau bursa, astfel ca nu voi putea continua studiile. Vreau sa ma ascultati si pe mine, pantru a va face proba insusirii temeinice a disciplinei. Da-mi carnetul, spune Gusti, care taie calificativul initial scriind in loc: Exceptional! In timpul studiilor universitare, audiind alaturi cursurile de metafizica si logica si conferintele publice pe teme politice ale profesorului Nae Ionescu, devine atasat acestuia si partizan al dreptei romanesti, a carei expresie era, la vremea aceea, Garda de Fier. Urmeaza stagiatura de avocat la Sf. Gheorghe, intre 1935 si 1937, cand intra ca avocat definitiv in Baroul Brasov. Duce o viata intensa, ocupandu-se de politica sau fugind din calea Sigurantei, in vremurile de prigoana, dar avand in permanenta caietul cu poezii asupra sa. Colegul sau de clasa la "Saguna" a fost poetul Eugen Jebeleanu, alaturi de care a inceput sa scrie versuri, in timpul liceului. Pastrez acasa cate un exemplar al primelor doua plachete de versuri publicate de Jebeleanu: Schituri cu soare (1929) si Inimi sub sabii (1934) cu dedicatiile autorului pentru colegul lui Stefan; pe cel dintai, scrie: Lui Stefan Muscalu, ale carui prime poezii s`au intalnit intr`un somn cu ale mele, Dragoste si soare, E. Jebeleanu. Dupa lovitura de stat a lui Ion Antonescu, din ianuarie 1941, Stefan Muscalu este trimis alaturi de cei mai multi dintre legionari in linia intai, pe frontul de Est. La terminarea razboiului, este arestat de comunistii veniti la putere, iar dupa ce scapa incearca sa isi piarda urma, mutandu-se la Campina, la una dintre surorile sale. Tavalugul arestarilor din 1950 il prinde si este condamnat in martie 1951 la 15 ani inchisoare, dar scapa cu decretul de gratiere din 1964. La sfarsitul anilor `40 s-a casatorit cu Lucretia Avram din Noua, profesoara de lucru manual si desen, dintr-o familie care a dat mai multi luptatori anticomunisti (unul dintre acestia, Radu Avram, fratele sau, comandant legionar si sef al Politiei Legionare din Brasov, intre septembrie 1940 si ianuarie 1941). Pentru implicare in activitati politice si nedenuntarea sotului, Lucretia Avram avea sa se aleaga cu domiciliu obligatoriu la Dumbraveni din 1952 pana in 1956. In 1960, in urma unui denunt, este arestata si, dupa un an de ancheta, este condamnata la opt ani inchisoare, fiind gratiata in 1963. Stefan Muscalu a fost trimis dupa condamnare la Canal, iar apoi la Aiud, de unde a fost eliberat. In inchisoare a continuat sa compuna poezii, care circulau si erau apreciate de detinutii politici. Spre deosebire de fostul sau coleg si prieten (as putea spune si consatean, caci familia Jebeleanu avea o casa in Noua), Muscalu nu si-a uitat nici renegat crezurile, nu a acceptat sa faca jocul comunistilor, ci si-a asumat o lupta grea si o viata de chin. Ar fi putut, la talentul si pregatirea sa sa stea alaturi, inclusiv in Academie, cu Jebeleanu, dar a ramas demn. Pe unele le-a recompus dupa iesirea din inchisoare, alaturi de noi poezii, care dadeau glas sensibilitatii sale, dar Securitatea i-a confiscat toate manuscrisele in 1975, la o perchezitie. Alaturi de poezii si un roman al lui Andre Gide, tradus din franceza; poliglot in adevaratul sens al cuvantului, vehicula fluent maghiara, germana, franceza si engleza. Dupa eliberare, a lucrat unde a vrut regimul, ca jurisconsult: Tesatoria Codlea, Electroprecizia Sacele, cooperativele Arta si Prestarea. Il vizitam adeseori in camera sa modesta de pe str. Crizantemelor, langa restaurantul Caciula din Noua, si eram impresionat de fiecare data de muntii de carti printre care trebuia sa fac un adevarat slalom ca sa ajung dintr-un colt in altul. Ultima intalnire, pe care mi-o amintesc, a fost de Revelion in 1977, cand a trecut sa ureze cele cuvenite familiei mele; eram racit si febra nu vroia sa cedeze. A sfatuit-o pe mama sa ma incalte cu sosete inmuiate in otet si sa ma infasoare intr-un cearsaf, de asemenea imbibat in otet. Ca prin farmec, in vreo doua ceasuri nu mai aveam nimic. Imi spunea povesti, mai ales despre Noua si Darste, cele dragi noua, despre Fantana Hotilor si haiducii care isi ascundeau aici banetul furat de la boierii munteni, nu inainte de a chefui strasnic la un han din Azuga tinut de Anita Azughita. A`murit in chinuri groaznice de peritonita, in 5 aprilie 1977 si este inmormantat in cavoul familiei de la Darste. Sper sa apuc ziua cand vresurile sale vor fi recuperate din arhivele fostei politii politice, vor fi tiparite si vor intra in patrimoniul cultural romanesc, unde le este locul.

S.T.T.L.

Initialele din titlu vin de la formula latineasca Sit tibi terra levis, adica Sa-ti fie tarana usoara, care - in epoca Romei antice - se inscriptiona pe monumentele funerare. In romana, in aceeasi forma sau la persoana a treia, se foloseste pentru o persoana decedata recent si ingropata. Uzez astazi de ea pentru arhitectul brasovean Iancu Radacina (1928-2009), decedat la Los Angeles, in urma cu trei zile, cu exact trei zile de implinirea varstei de 81 ani. Am gasit doua anunturi in presa, din care am aflat trista veste: unul din partea familiei Taric si celalalt semnat de Ordinul Arhitectilor. Este greu sa scriu despre un om pe care il cunosc atat de putin si, totusi, am impresia ca il stiu de totdeauna. Numele acestui arhitect este destul de apreciat in Brasov, mai ales de oamenii peste 50 ani, caci personajul a lucrat o viata in proiectare aici. De la el au ramas aripa noua a Hotelului Aro Palace, construita in anii 1963-1965, Restaurantul Miorita din Poiana Brasov (astazi modificat complet si lipsit de orice personalitate), Hotelul Alpin, proiect din 1969 si constructie din 1974-1975, blocurile turn de vis-a-vis de Onix (cunoscute de brasoveni ca blocurile cu stalp), blocurile din capatul bulevardului Victoria (Hermina si Dioda), o serie de locuinte particulare (dr. Fodor, dr. Coleanu, Balint, prof. Dudita s.a.). L-am intalnit in urma cu vreo cinci ani la COBCO (fostul Trust de Constructii Brasov), unde a venit in vizita intr-o seara - locuia in Germania de multa vreme - impreuna cu inginerul Viorel Faur. Am stat atunci ca intre constructori, la cateva sticle de Jack Daniels, sufletul intalnirii fiind arhitectul trecut de 75 ani. Retin povestea constructiei noii aripi de la Aro. Sarcina de la partid i-a fost repartizata lui Radacina, care trebuia sa o puna in opera. Se dorea ca de vechea cladire, datand din anii `30, sa se lipeasca practic un bloc, pentru a mari capacitatea de cazare. Om rafinat si cu respect pentru sine, pentru profesie si pentru inaintasi, Iancu Radacina s-a vazut pus in fata unei provocari: sa nu mutileze sau sa umbreasca opera lui Horia Creanga, sa gaseasca volumul potrivit pentru a lasa vizibile dinspre Cetatuie Casa Sfatului si Biserica Neagra, dar si intregul burg sasesc. Ne-a relatat in noaptea de pomina de la COBCO cum s-a framantat multa vreme sa nu dauneze operei maestrului sau Creanga, respectiv fatadei dinspre sud (spre Tampa) a vechiului hotel, si cum a petrecut cateva saptamani dupa-amiezile si serile pe str. Eminescu si mai sus, pe Dealul Cetatii, pentru a gasi solutia optima. In primul sau proiect, biserica reformata, o adevarata bijuterie arhitecturala, era salvata, iar corpul nou, de numai sase etaje era impins mult in spate, cam pe locul parcarii de azi; regimul avea, insa, alergie la biserici si a decis ca aceasta trebuie demolata (s-a sacrificat cu aceasta ocazie sala de sport a Liceului Saguna, careia i s-a adaugat o turla si a fost data la schimb comunitatii reformate maghiare). S-a adoptat solutia pe care am cunoscut-o pana atunci cand carciumarii au ajuns sa decida solutiile arhitecturale (ultima modernizare, la care cred ca Radacina, ca autor de proiect, nu a fost consultat): porticul este astazi o amintire, extinderea compromitand gandirea si lucrarea din anii `60. Extinderea Hotelului Aro Palace s-a facut pe linia stilului international si a expresivitatii structurale (destul de raspandita, mai ales la constructiile hoteliere) in epoca. Primul proiect al Centrului Civic a fost semnat tot de maestrul Radacina, dar altii au venit apoi cu solutiile lor, modificate si adaptate in repetate randuri, dupa gusturile potentatilor zilei. Iancu Radacina s-a nascut la Rasnov si a urmat studii de arhitectura la Bucuresti (singura scoala de arhitectura din tara la acea vreme). Intreaga cariera profesionala a desfasurat-o la Brasov, la Institutul Proiect, unde a fost apreciat de toata lumea si considerat un exemplu. Pe langa lucrarile din Brasov a facut cateva hoteluri in tara, la comanda Trustului de Constructii Carpati. Pensionat la 60 ani, cu putin inainte de Revolutie, a plecat in Germania, de unde revenea doar in vacante in tara. A avut o singura fiica, de la care are un nepot, ambii locuind in Statele Unite ale Americii, la Los Angeles (unde a si murit maestrul). O casa amenajata de arhitectul Radacina, in care m-am simtit intotdeauna foarte confortabil, este locuinta profesorului Florea Dudita, de pe str. Sitei, in care - tinand seama de radacinile oltenesti ale profesorului - a utilizat motive populare de la Horezu, de pe blidele traditionale, sub forma unor cahle incastrate in bordurile semineului, in galeria de la fereastra, pe stalpul de sprijin al mansardei s.a., dar a si construit un interior primitor. Cunoasterea arhitectului mi-a lasat o amintire placuta, pe care o impartasesc pe acesta cale si care, sper, va fi consolidata de aparitia unei lucrari de istoria arhitecturii brasovene, gata deja de tipar, semnata de arhitectul brasovean si bunul meu prieten Gruia Hilohi.

Omagiu lui Grgore Moisil

Grigore Moisil a fost un Petre Tutea al matematicii: sfatos, oral, sclipitor in fiecare clipa, de o eruditie iesita din comun, dar cu o opera destul de restransa, daca ne raportam la valoarea sa si la lucrarile unor contemporani, de valoare mai mica. In urma cu mai bine de patru ani, la Colegiul National "Gheorghe Lazar" din Sibiu, participam la o manifestare inchinata centenarului matematicianului; prof. Liviu Sofonea a prezentat o evocare a lui Moisil sub titlul: Amintindu-mi de fascinantul Grigri - Magister Egregius Mathematicorum. Pretentios titlu, mi-am spus, nestiind atunci regula lui dux clarus, poeta egregius, pontifex sapiens (pentru termenii care arata excelenta: "vestit", "celebru" ori "distins" latinii foloseau cuvinte distincte, dupa caz. Clarus se spunea despre cineva vestit prin fapte de vitejie, in lupte sau in sporturi. Cand unui duce i se spunea "Clarissime", se facea referire desigur la faptul ca era un om vestit si nu inseamna nicidecum "Prealimpezimea voastra". Cu totul alta este situatia celor vestiti prin arte: un poet, un orator, un artist, un magistru nu este niciodata clarus, ci egregius. Sensul de baza este "care iese din turma", fiind antonimul lui gregius; iar pentru pontifex termenul potrivit este sapiens, intelept). Am promis sa scriu o pilda relatata de Constantin Noica la inmormantarea marelui matematician, mort in Canada, la Ottawa, la un congres, dar inainte vreau sa prezint o apreciere ce ii apartine tot lui Noica: Omul de cultura Moisil tine de ceea ce s-ar putea numi modelul Cantemir, pe linia caruia se inscriu, in felul si cu specialitatea lor, nu numai Hasdeu, Iorga, Calinescu, dar si un Ion Heliade Radulescu in trecut, sau mai recent un Enescu in muzica. Noutatea pe care o aduce Moisil este urmarirea universalitatii pe linia matematicii... Povestea lui Noica apare, daca imi amintesc bine, undeva intr-o carte de popularizare a matematicii, scrisa insa de un matematician serios (acum membru corespondent al Academiei Romane), Gheorghe Paun, cu o zi mai mic decat mine, dar cu 17 ani mai in varsta, Din spectacolul matematicii, Editura Albatros, Bucuresti, 1983. Pilda spusa de Noica vorbea despre un tanar, inainte de maturitate, care incepuse sa priceapa cate ceva despre viata, lume si natura umana. Patruns de curiozitate, pleca din sat si urca in munti, unde, intr-un ashram isi ducea viata un pustnic renumit pentru intelepciunea sa. Inteleptule, ii spuse tanarul, am venit sa imi arati care este sinele meu! Pustnicul ridica privirea si ii raspunde: Vino peste treizeci de ani. Trece timpul si tanarul de odinioara, acum barbat cu responsabilitate, cu sotie si copii mari, la soroc, se duce in padure, la pustnic si il gaseste garbovit de ani: Inteleptule, ti-am cerut acum treizeci de ani sa ma lamuresti ce este sinele meu. Iata, a venit timpul sa imi dai raspunsul. Pustnicul il priveste si ii raspunde ca in urma cu treizeci de ani!... Patrunzatorul Noica aducea astfel un omagiu subtil prietenului sau Moisil, care nu si-a cautat raspunsul la altii, ci si-a raspuns singur ridicandu-se de la eu catre sine, pierzandu-se in vastitatea sinelui sau. Noica a fost preocupat de mai multe asemenea perechi cu destin ales: Logos si Eros, Animus si Anima, das Ich si das Selbst, carora le-a dedicat multe pagini, mai ales in cunoscuta carte Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca (Editura Eminescu, 1987). Grigore C. Moisil (1906-1973) a fost un matematician indeobste socotit parintele informaticii de la noi, membru al Academiei Romane. S-a nascut la Tulcea ca fiu al lui Constantin Moisil, profesor de istorie, arheolog si numismat, membru al Academiei Romane, si al institutoarei Elena Moisil. Strabunicul sau, Grigore Moisil, preot greco-catolic in Nasaud si apoi vicar episcopal pentru tinutul Rodnei era unul dintre fondatorii primului liceu românesc din Nasaud. Zoe Petre, consilier al presedintelui Emil Constantinescu este nepoata sa, fiica surorii Florica si a academicianului Emil Condurachi (era proverbiala situatia aceastei familii, ce numara sase academicieni). A urmat scoala primara la Bucuresti, iar studiile liceale la Vaslui si Bucuresti. In 1924 intra ca student la Constructii, dar se indrepta spre Facultatea de Stiinte, Sectia de Matematica, unde are profesori renumiti, printre care: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Titeica, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. In 1929 sustine teza de doctorat cu tema: Mecanica analitica a sistemelor continue, publicata imediat de o cunoscuta editura pariziana si bine primita de critici. Pleaca la Paris unde studiaza la Sorbona si colaboreaza cu studii la principalele reviste de matematica, iar in 1931 sustine examenul de docenta, cu lucrarea "Sur une classe de systemes d'equations aux derivees partielles de la Physique mathematique". Primeste apoi o bursa de studii la Roma. Urmeaza o cariera universitara la Universitatea din Iasi, unde preda primul curs de algebra moderna din Romania, dar preda si logica matematica, intemeind o adevarata scoala, pentru a se muta apoi la Universitatea din Bucuresti, cu scoala cu tot (un exeget al operei sale, dar si continuator pe linia logicii si lingvisticii matematice este Solomon Marcus). Are contributii importante in mecanica, analiza matematica, geometrie, algebra si logica matematica. A extins in spatiul cu mai multe dimensiuni derivata areolara a lui Dimitrie Pompeiu (aprofundata si de Nicolae Teodorescu), a studiat functiile monogene de o variabila hipercomplexa, cu aplicatii la mecanica, a introdus algebre cunoscute astazi sub numele algebre Łukasiewicz-Moisil, pe care le-a intrebuintat in logica si in studiul circuitelor de comutatie, a elaborat metode noi de analiza si sinteza a automatelor finite si a scris si in domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate. Moisil a insistat la realizarea primelor calculatoare românesti, a contribuit decisiv la dezvoltarea informaticii si la formarea primelor generatii de informaticieni in Romania. A lansat prin 1970 o butada, care astazi si-a dovedit din plin valabilitatea: Foarte curand oamenii se vor imparti in doua categorii: oameni batrani si oameni care stiu sa lucreze la calculator. Viata sa l-a consacrat ca un extraordinar om de stiinta, profesor, dar si om de cultura, apreciat ca atare de contemporani. Avand cu un deosebit simt al umorului, a ramas in amintirea celor care l-au cunoscut prin numeroase vorbe de duh si anecdote. Una dintre acestea, produsa la televiziune, era o aplicatie a teoriei inductiei matematice. Prieten cu vinul bun, pus in postura sa explice pentru un public nespecialist aceast principiu algebric a spus: P1. Orice om are dreptul la un pahar de vin. P2. Dupa ce il bea se transforma intr-un alt om, care, la randul lui, are dreptul la un pahar de vin. Si uite-asa, cu inductia, se nenorocesc oamenii! (P1 si P2 adevarate implica, presupunand P(k-1) adevarata ca si Pk este adevarata, pentru cine a trecut mai repede prin clasa a X-a sau a uitat sa-si ia lecitina). Unul dintre citatele sale mi se potriveste si nu pierd ocazia de a-l insera: Sunt colectionar. Imi plac gandurile vechi, uzate, cu zimti rosi ca o moneda antica. Imi plac sentimentele vechi, parfumate si tari ca un vin de rasa. Imi plac vorbele vechi, sonore ca o vioara ofilita.

Un exeget cvasi-necunoscut al trecutului nostru

Urcand odata catre Pantheon, in inima Cartierului Latin, pe rue Soufflot (numele ii apartine arhitectului Pantheonului) am luat-o la stanga prin fata Facultatii de Drept, iar apoi pe un drum paralel cu cel pe care venisem, perpendicular pe intrarea de la drept. Aveam Pantheonul in dreapta, in stanga vechea si cunoscuta Bibliotheque Sainte Genevieve, iar in fata catedrala Saint Etienne du Mont, celebra pentru joube-ul sau, un balcon bogat decorat, deasupra altarului, caracteristic goticului timpuriu, dar in egala masura pentru ca adaposteste moastele Sfintei Genoveva, patroana Parisului, si mormintele lui Blaise Pascal, Jean Racine si Jean-Paul Marat. Observ ca intreaga fatada a bibliotecii este inscriptionata cu nume ale unor cunoscuti oameni de cultura din toate timpurile; printre acestia si doi legati indisolubil de spatiul carpato-danubiano-pontic, ca sa folosesc un cliseu destul de bine articulat si deopotriva indreptatit pentru asezarea noastra in lume: Dimitrie Cantemir si Martin Opitz. Daca primul este cunoscut oricarui absolvent de scoala primara, pot spune cu certitudine ca nu multi intelectuali de buna formatie au auzit de cel de-al doilea, un german din Silezia, exeget al trecutului nostru mai indepartat, de vreo doua mii si mai bine de ani. De aceea am vrut sa il readuc putin in atentie. In 1600, principele Gabriel (Gabor) Bethlen, un Machiavelli maghiar, dupa unii, a organizat la Gyula Fehervar (Alba Iulia sau Weissenburg), pe langa multele scoli marunte pe care le-a facut, si un colegiu reformat, "academia de obste" (la aceasta academie s-a format mai tarziu si umanistul roman Mihai Halici din Caransebes, posesor al unei renumite biblioteci), pentru care a recrutat profesori dintre cei mai renumiti din Europa de atunci: Martin Opitz din Silezia, Johann Alstedius, Johann Bisterfeld si Ludwig Piscator din Germania. Pentru a se tine la curent cu metodele pedagogice moderne ale timpului, Bethlen si profesorii de la colegiul sau intretineau o corespondenta bogata cu dascali celebri ca: Daniel Pereus, profesor la Universitatea din Heidelberg, si cu predicatorul Peter Alvinczi din Kosice (astazi in Slovacia). Silezianul Martin Opitz a indragit mult viata din Transilvania, in special Zlatna si a scris cel mai frumos poem al ei, o daciada a romanilor, cea mai frumoasa icoana medievala a spiritului si sufletului romanesc (Adolf Armbruster): Zlatna - Oder Getichte von Ruhe des Gemthes, tradus in romana si aparut nu de multa vreme in a doua editie sub numele Zlatna sau cumpana dorului, scris la Alba Iulia in 1622 si aparut la Strasbourg, doi ani mai tarziu. Diligentele lui Bethlen pentru ridicarea culturala a Transilvaniei nu s-au oprit aici: a adus o tipografie din Germania, a fondat o impresionanta bibiloteca (din nefericire, arsa de turco-tatari, in 1658) despre care cronicarul Ioan Szalardi spunea: "o biblioteca plina cu minunate carti apartinand diferitelor stiinte, a caror procurare il va fi costat multe mii de taleri". In cadrul tipografiei oficiale din Alba Iulia, se va infiinta o sectie romana, la care au fost adusi tipografi si litere de tipar din Tara Romaneasca (in scopul trecerii la calvini a unei parti a romanilor, nereusita, dar care a avut darul stimularii introducerii limbii romane in biserica ortodoxa). Cine a fost acest Martin Opitz (Martini Opitii, in latina) von Boberfeld (1597-1639)? Un poet, filolog, istoric si paleograf german, reprezentant de seama al barocului, care s-a nascut la Bunzlau, in Silezia, la 23 decembrie 1597, intr-o familie bine situata social si financiar, fiu al lui Sebastian Opitz si al sotiei acestuia, Martha. A urmat scoala latineasca din orasul natal, unde unchiul sau era rector, pentru a trece apoi, in 1614, la gimnaziul Maria Magdalena din Breslau, iar apoi, in 1617, la gimnaziul academic "Schdnaichianum" din Beuthen pe Oder (astazi in Polonia), unde a studiat cu precadere poezia franceza, olandeza si italiana. In 1618 a intrat la Universitatea din Frankfurt pe Oder ca student la literae humaniores si in acelasi an a publicat primul sau eseu, Aristarchus sive De contemptu linguae Teutonicae, in care pleda pentru purificarea limbii germane, pentru inlaturarea influentelor straine. In 1619 a plecat la Heildelberg, unde a studiat filosofia si dreptul si a devenit liderul scolii de poezie din acest oras universitar, apoi a trecut pe la Universitatea din Leiden. In 1621, raspunde invitatiei principelui luminat al Transilvaniei Gabor Bethlen si devine profesor de filosofie la Alba Iulia (Weissenburg)pentru un an, apoi duce o viata de pelegrin in slujba diferitilor nobili locali din Transilvania. Intr-o scrisoare va mentiona: "In scoala noastra din Alba, care a inceput sa prospere, daca domnia ta nu vei fi auzit de la unii, vei intelege cu siguranta din scrisoarea noastra ca sunt instruiti tineri care promit, ei au inceput sa sporeasca si ca numar, exista studenti maturi, speram sa fie 75 sau chiar 80". In 1624 devine consilier al unui duce silezian (George Rudolf von Liegnitz). In 1628 este premiat de imparatul Ferdinand al II-lea, care il si inobileaza cu titlul de von Boberfeld. Apoi a fost ales membru al Fruchtbringende Gesellschaft in 1629, iar in 1630 merge la Paris, unde il cunoaste pe Hugo Grotius. S-a stabilit in 1635 in Danzig, unde regele Ladislau al IV-lea al Poloniei (Wladislaw IV Wasa) l-a facut secretarul sau si istoriograful curtii. A murit de ciuma in 29 august 1639, la numai 41 ani, avandu-si mormantul in biserica Sf. Maria din Danzig (Gdansk). Trupul sau a fost ars pe rug, impreuna cu toate lucrurile gasite in locuinta sa, inclusiv manuscrise, carti, documente, corespondenta. Atunci, se pare, a pierit si manuscrisul studiului enciclopedic Dacia Antiqua sive comentarii Rerum Dacicarum. In 1624 Opitz a publicat o editie completa a poeziilor sale de pana de poezii cu titlul Acht Bucher deutscher Poematum; poemul sau tragicomic Dafne (1627), a fost pus pe muzica de Heinrich Schutz si este astazi considerat ca fiind prima opera germana. Abia secolul al XIX-lea i-a adus consideratia cuvenita poetului umanist Martin Opitz, care astazi e considerat parintele literaturii de limba germana. Limba, stilul si arta poetica il desemneaza pe Opitz ca fiind cel ce a pus bazele formale ale poeziei germane. Ceea ce intereseaza aici este studiul sau pierdut, de mari dimensiuni, despre care se pastreaza insa destule comentarii contemporane autorului sau mai tarzii "Dacia Antiqua sive...", neregasit, in care s-a referit la originea latina a poporului roman. Nu-mi sunt la indemana aceste comentarii, dar ramane poemul Zlatna, marturie a aprecierii sale pentru neamul nostru romanesc. Mihail Kogalniceanu, scria despre Martin Opitz in Introductiune la Arhiva Romaneasca, in anul 1841: Au trecut mai bine de doua sutimi de ani de cand Martin Opitz, in versurile sale, vechi in forma, dar noua in idei, canta numele romanilor, si cita versurile, pe care - la randu-le - Nicolae Balcescu si August Treboniu Laurian le comenteaza, si publica in Magazinu Istoric pentru Dacia, tomul intai, anul 1845, Bucuresti, textul in limba germana al poemului Zlatna, care se incheie cu versurile: "...Eu plec de-aici spre Nordul invaluit in ceata/Iar tu ramai, ramai cu bine, o, Dacie mareata!". Pentru cei interesati, in biblioteci: Martin Opitz - Zlatna, cumpana dorului, poem rasadit in romaneste de Mihai Gavril; cuvant inainte de Vasile Netea; postfata de Al. Tanase, Editura Albatros, Bucuresti, 1981.

Gandul, o functie discontinua

De cateva zile, amagit de perspectiva unei posibile sederi mai lungi la Deutsches Museum din Munchen, am reluat incet-incet studiul (pretentios spus, mai corect ar fi contactul nemijlocit) limbii germane: ma mai uit pe cate un text, repet reguli de gramatica (mai ales de constructia frazei), citesc un dictionar de mici dimensiuni, pentru a-mi reaminti cuvinte uzuale. Ma gandesc la cele doua momente ale vietii cand am mai facut acest lucru: prin `92-`93, cu Diana Diaconu, si apoi prin `95, cu Herr Kurt Pildner. Diana m-a omorat punandu-ma sa invat zeci sau sute de reguli gramaticale, pentru a ma invata apoi exceptiile la acestea; imi amintesc ca o singura regula avea vreo 19 exceptii, de ma apucau pandaliile. Dar, in completare, dupa metoda lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, la fiecare intalnire trebuia sa vin cu un text tradus din romana in germana, dupa cum credeam eu - cu toate gramaticile si dictionarele la indemana - pentru a-l discuta mai apoi si a-mi explica greselile facute si forma corecta. Rigurosul sas Herr Pildner, descendent al unei familii de vaza (sapte generatii de judecatori in Trei Scaune, Harom-Szek) , cel care la varsta tineretii, manat de entuziasm s-a inrolat voluntar in Waffen SS (n-am inteles nici pana astazi de ce etnicii germani din afara Germaniei nu puteau face aramata la Wehrmacht), ajuns maior la Stalingrad, pentru a sta prizonier cinci ani in Rusia, undeva pe langa Cercul Polar, era un om mai practic. Pentru el germana nu era de la bun inceput frecarea excesiva a lui der, die , das, ci capacitatea de a intelege si a te putea exprima in situatii date; metoda lui de abordare semana cu cea dupa care, de mai bine de un secol, se alcatuiesc ghidurile de conversatie. Fiecare situatie era insotita de exemple si pigmentata din belsug cu istorioare si amintiri; una emotionanta, relata de intoarcerea din lagarul din URSS, cand , ajuns acasa, bate la usa. Ii deschide sotia, care este in pragul lesinului: "Vai, Kurt, am fost anuntata ca ai fost dat disparut dupa asediul de la Stalingard si instanta de judecata te-a declarat mort". Intrand, si nimerind chiar la pranz, a constatat ca la masa asezata pentru doua persoane mai statea un individ stingherit peste masura de cele ce se intamplau. Sotia face prezentarile: "sotul meu actual, cutare, sotul meu considerat mort pana acum, Kurt". Dupa Siberia, putine mai puteau sa il impresioneze pe Herr Pildner asa ca a intins mana si a luat loc la masa, unde a fost poftit si a primit imediat un tacam. Discutia s-a cantonat in relatari despre razboi si raspunsuri la intrebarile celor doi (proaspeti) soti despre viata petrecuta in lagarul sovietic. "Am mancat, am baut cate un pahar de vin - relata profesorul meu sas -, m-am ridicat, am ciocnit din calcai, ca un adevarat ofiter german, am sarutat mana doamnei, fosta mea sotie, la care ma intorsesem plin de sperante, am multumit pentru masa, am strans mana domnului si am iesit din casa ce-mi apartinuse candva, urandu-le fericire". Ma surprind astazi de dimineata trezindu-ma cu o propozitie in gand: "Es war einmal ein Asket, der Narada hiess" (scriu eu aici cu doi s, dar in germana se scrie cu scharfes s sau es-zett) si stau putin nedumerit sa imi dau seama de unde si pana unde... Mi-am amintit ca unul dintre textele traduse pentru Pruefung-ul (in germana cu u umlaut, nu diftongat ca la mine) de prezentat Dianei incepea exact asa, dar nici in ruptul capului de unde anume era luat... Poate Noica? Apoi, dupa vreun ceas, o sclipire: Mircea Eliade, undeva in romanul Noaptea de Sanziene, o poveste din mitologia indiana, care m-a incantat atunci, la inceputul anilor `90, cand a cunoscut si editia romana (ma rog, a fost publicata in tara) si am citit-o pe nerasuflate. O caut in biblioteca si ea suna asa: "Asculta. E intamplarea unui schivnic celebru, care se numea Narada. Impresionat de sfintenia lui, Vishnu ii fagadui sa-i implineasca orice dorinta. «Arata-mi puterea ta, neinteleasa Maya» (cu tilde pe ambii a, in limba sanscrita), ii ceru Narada. Vishnu ii facu semn sa-l urmeze. Putin timp in urma, mergand pe un drum pustiu, in plin soare, si facandu-i-se sete, Vishnu il ruga sa se duca pana la satul care se zarea nu prea departe in fata lor si sa-i aduca apa de baut. El ramase sa-l astepte pe marginea drumului. Narada grabi pasul si batu la usa primei case pe care o intalni. Ii deschise o tanara fata atat de frumoasa incat, privind-o, Narada uita pentru ce venise. Intra in casa si fu intampinat de toata familia cu cinstea care se cuvenea unui sfant. Ramase in gazda acolo timp indelungat. Pana in cele din urma se casatori cu frumoasa fata si cunoscu bucuriile nuntii si toate celelalte bucurii si necazuri ale vietii de fermier. Au trecut asa 12 ani. Narada avea acum trei copii, si dupa moartea socrului ajunse stapanul gospodariei. Dar in al doisprezecelea an, ploile torentiale au inundat regiunea. In aceeasi noapte turmele i-au fost inecate si casa se prabusi. Tinand cu o mana sotia iar cu cealalta cei doi copii mai mari, purtand pe umar pe cel mai mic, Narada isi facu anevoie drum printre ape. Dar sarcina era prea grea. Aluneca si scapa copilul de pe umar. Atunci lasa pe ceilalti si se svarli in apa ca sa-l prinda. Dar era prea tarziu; torentul il inghitise in cateva clipe. In acest timp, valurile luasera pe ceilalti doi copii si, putin in urma, si pe sotie. Curand, Narada el insusi cazu istovit si fu purtat de ape, inconstient, ca o bucata de lemn. Cand se destepta, zvarlit pe o stanca, si-si aminti toate nenorocirile care se abatusera asupra lui, izbucni in plans. Dar auzi deodata o voce cunoscuta: «Copile, unde e apa pe care trebuia sa mi-o aduci? Te astept de mai bine de o jumatate de ceas!» Narada intoarse capul. In locul apelor care nimicisera totul, vazu campurile pustii, stralucitoare sub soarele amiezii. «Ai inteles acum taina puterii mele? il intreba Vishnu. Ai inteles in ce consta Maya?!..." Las pe fiecare sa se gandeasca la talcurile acestei pilde, rezumandu-ma la a spune ca pe mine m-a marcat si m-a tinut multa vrema si ca, atunci cand am crezut ca am uitat-o, iata cum iese la iveala din cotloanele memoriei! Dincolo de folosirea povestii in proza sa fantastica, Eliade a folosit-o si in lucrarera sa Imagini si simboluri, in capitolul Simbolismul indian al timpului si eternitatii, acolo unde indica si sursa ei, Sri Ramakrishna, in volumul The Sayings of Sri Ramakrishna, Madras edition, 1938, Book IV, Chap. 22. La fel de frumoasa si plina de invataminte este si o alta poveste, tot indiana, pe care o voi pastra insa pentru o alta postare, pe care a rostit-o Constantin Noica la inmormantarea prietenului sau, matematicianul Grigore Moisil, despre sinele si sinea unui om. Ma mir, a nu-stiu-cata-oara, cum umbla gandul hai-hui, ca functiile discontinue din matematica, cu salturi prea putin previzibile de la o valoare la alta!

Minunatele realizari ale unui neamt la Sibiu

S-ar putea crede, judecand dupa titlu, ca imi calc vorba de a nu ma baga in politica, cel putin de pe acest blog. Ei bine, nu este vorba de sasul cumpatat si gospodar Klaus Johannis, primarul Sibiului, pe buzele tuturor de cand a fost propus de Crin Antonescu si acceptat de cei de la PSD, PC, UDMR si Grupul Minoritatilor Nationale drept candidat pentru desemnarea ca premier (oricum, Romania de astazi nu ar merita un asemenea om: ramanem cu bocii nostri!). Personajul meu de astazi este un neamt venit direct din Germania sa lucreze in Sibiu (Hermannstadt), dupa ce dobandise gloria la scara europeana: Oskar von Miller (1855-1934). Acesta a fost un inginer constructor, care s-a facut remarcat deopotriva prin realizarile sale in profesia de constructor , dar si in domeniul producerii si transportului de energie electrica, mai ales hidroelectrica. In lumea intreaga a ramas cunoscut ca fondatorul celui mai mare muzeu al stiintei si tehnicii, in 1903: Deutsches Technisches Museum sau, pe scurt, Deutsches Museum, din Munchen. Cine se intreba ca si Caragiale: ce-a cautat neamtu-n Bulgaria? adica von Miller la Sibiu, gaseste aici raspunsul. Fondator al Companiei Edison in Europa, in 1883, impreuna cu Emil Rathenau, aceasta fiind precursoarea cunoscutei AEG de astazi (Allgemeine Elektricitats Gesellschaft, cu aceasta denumire din 1887), Oskar von Miller a proiectat si realizat prima centrala electrica din Berlin, in 1891. Pana aici toate bune si frumoase (si facil de gasit pe wiki), dar urmeaza realizarile sale din Transilvania. Invitat de conationalii sai sasi la Sibiu, el construieste intre 1896 si 1897, prima centrala hidroelectrica de pe Valea Sadului, langa Sibiu, care este de altfel si prima hidrocentrala de pe teritoriul viitorului stat Romania si a treia din lume, dupa cea de la Niagara Falls (SUA) si cea de la Meran(o) (cu o final este numele italian, celalalt fiind german, caci orasul, capitala a Tirolului de Sud, a fost habsburgic pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial, cand a revenit Italiei). pe Alto Adige. Aceasta hidrocentrala era destinata alimentarii cu energie electrica a orasului Sibiu (in 2007, sub mandatul de primar al lui Klaus Johannis, capitala culturala europeana, impreuna cu Luxemburg). Din 1996, de la centenar, aici functioneaza Muzeul Energetici Sibiene "Sigmund Dachler". In 1899, tot Oskar von Miller da in folosinta si prima linie de transport al energiei electrice in spatiul viitorului stat Romania: de la Valea Sadului la Sibiu, 18 km lungime. Cu opt ani inainte, acelasi O v M realizase primul transport de energie electrica in Europa (cu curent alternativ de aprox. 20.000 V), intre Frankfurt am Main si Lauffen am Neckar (in jur de 175 km). Aceste din urma date sunt prezentate si de Stefan Balan in Dictionarul cronologic al stiintei si tehnicii universale, publicat de Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979. Am fost la Hidrocentrala Sadu I, care functioneaza si astazi cu doua turbine Ganz, una fabricata la Budapesta (1905) si cealalta la Viena si am vizitat muzeul, impreuna cu colegii de la C.R.I.F.S.T., in urma cu vre zece ani. Plimbandu-ma prin Sibiu, in asteptarea concertului lui Scorpions, acum doi ani, am descoperit inca o realizare a lui von Miller, despre care Stefan Balan nu pomeneste nimic: Volksbad sau, pe romaneste, baia oraseneasca, construita de asemenea de inginerul german, dar nu am gasit acum fotografia cu placa comemorativa. Iata ce lucruri stiu a face nemtii, fie din spatiul germanic propriu-zis, fie de pe la noi (nici nu ma mir ca Johannis a fost luat in bascalie de alde Berceanu!). Intors la Munchen, von Miller a fondat Deutsches Museum gasind sprijin la casa imperiala, la savantii epocii, dar si la marii antreprenori germani. Ramane in istorie mai ales pentru aceasta realizare, care le covarseste pe celelalte (altfel, fiecare dintre operele sale l-ar fi plasat oricum printre nemuritori).

O poezie pentru aducere aminte

Postez una dintre poeziile mele favorite, As-noapte Iisus..., care ar trebui invatata de toti elevii de liceu din Romania, pentru a nu se uita niciodata monstruozitatea comunismului si sensibilitatea celor care au stat inchisi, printre ei admirabilul poet Radu Gyr. Desigur, poezia exista in mai multe locuri pe internet, dar este o mare onoare sa o (re)lansez si eu, via blogul de fata, cu atat mai mult cu cat de fiica poetului, Monica, ginerele Dinu si nepotul Radu Popa (la randu-i un sensibil si talentat muzician si dirijor) ma leaga o veche si stransa prietenie de familie, de cand traia tata si ii aveam adeseori oaspeti. Ii amintesc aici si pe doi brasoveni, fosti detinuti politici, Ioan Popescu Loredan si Valeriu Beganescu, dadeau - cu mai multi ani in urma - expresii miscatoare acestei poezii, cel dintai pe o arie celebra, iar cel de-al doilea intr-o recitare demna de Vraca.

Radu Gyr: As-noapte Iisus…

As-noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce inalt parea Crist!
Luna-a intrat dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L spoia cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a făcut semn sa tac…

A stat langă mine pe rogojina:
- Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea umbre de rani si rugina
Parca purtase lanturi, candva…

Oftand, Si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Prin somn, lumina, iar zabrelele groase,
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade tampla pe mana
Si-am adormit o mie de ani...

Cand m-am trezit din grozava genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele. Nimeni, tacere.
Am intrebat zidul. Nici un raspuns!
Doar razele reci ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au impuns...

- Unde esti, Doamne? - am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui.
M'am pipait, si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

Jocul periculos al falsificarii istoriei

Cu titlul de mai sus aparea, in anii`80, o carte raspuns, la Editura Stiintifica si Enciclopedica, sub coordonarea academicienilor Stefan Stefanescu si Stefan Pascu, dupa aparitia tratatului Istoria Transilvaniei (Erdély története, I-III, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1986), sub redactia lui Béla Köpeczi. S-ar fi dorit atunci nu doar o punere la punct a datelor istorice mistificate de unguri, sub forma acestei culegeri de articole, ci lansarea unui tratat romanesc privind Transilvania. N-a fost sa fie... Ei bine, nu este cazul ca aici sa ma ocup eu de problema, ci doar vreau sa arat un exemplu, este drept, minor, de falsificare din ziua de astazi, dupa cum interesele o cer. Este vorba de istoria invatamantului superior de la Brasov, care a inceput in toamna anului 1940, dupa anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria, ca urmare a Diktat-ului de la Viena, prin transferul Academiei de Inalte Studii Comerciale si Industriale de la Cluj. Aceasta a functionat initial in localul de pe str. Lunga nr. 5 (astazi Corpul "O"). La terminarea razboiului, in 1945, revenirea la Cluj a Academiei s-a amanat, iar in 1947, Braşovul devenea centru universitar definitiv printr-o lege din 31 martie, pastrand Academia, sediul acesteia fiind stabilit în localul Scolii Comerciale "Andrei Barseanu" (astazi Corpul "N"). Poate, dupa atatia ani de comunism (si petrecerea timpului in sedinte de partid si in functii politice la BOB), unii, aflati in frunte astazi, nu doresc sa vorneasca de Academie pentru ca toti sau aproape toti marii profesori ai acesteia au intrat in puscariile comuniste: Victor Jinga, Dragos Lazar, Alexandru Herlea, Augustin Tataru, Laurian Somesan etc. După reforma invatamantului, in 1948, se infiintează Institutul de Silvicultura, cu sediul in cladirea Scolii Evanghelice Lutherane de Fete (astazi Corpul "S"), al carui prim director a fost profesorul Emil G. Negulescu; din 1953, denumirea se va schimba in Institutul Forestier. Tot in 1948, la initiativa unui grup de ingineri, membri ai Asociatiei Generale a Inginerilor (A.G.I.R.), cei mai multi de la fostul I.A.R., ia fiinta si Institutul de Mecanica, cu doua cladiri: cea din str. Postavarului nr. 1 (astazi Corpul "N") si cea din str. Vlad Tepes (astazi Corpul "M"), primul director fiind Werner Voinarovski. In 1956, Institutul de Mecanica si Institutul Forestier au fuzionat dand nastere Institutului Politehnic (HCM 1535/1956): IFOS + IMOS = IPOS, "O" si "S" fiind initialele Orasului Stalin (nomine odiosa!), cum se numea atunci Brasovul. Fac aici o paranteza pentru a prezenta sumar rolul jucat de inginerii de la I.A.R. Brasov la infiintarea invatamantului superior tehnic brasovean. Inginerii de la I.A.R., formati la cele mai bune scoli ingineresti din tara sau din Europa, au avut initiativa si au constituit apoi corpul profesoral al invatamantului tehnic brasovean, de multe ori predand mai multe cursuri pentru a acoperi exigentele programei analitice de studiu (in acest context trebuie amintit si faptul ca alte intreprinderi brasovene ca ASTRA, METROM, CFR au furnizat ingineri valorosi pentru facultatile nou create, dar ponderea acestora este minora comparativ cu a celor de la I.A.R.). Rolul si influenta acestora au fost determinante pentru ceea ce este astazi Universitatea „Transilvania” din Brasov. Ii amintesc aici, in ordine alfabetica, pe cei mai importanti ingineri de la I.A.R. care au trecut la universitate, cu specificarea disciplinei/disciplinelor de baza predate: Mircea Bornemisa (Analiza matematica, Arderea si transmisia caldurii, Tratamente termice, Cuptoare), Iulian Cazacu (Tehnologia turnarii), Ion Cosereanu (Rezistenta materialelor), Mircea Cristea (Electrotehnica), Silviu Crisan (Masini-unelte,Tehnologia constructiilor de masini), Gorun Kassargian (Termotehnica, Tratamente termice), Vicenz Konradt (Utilaje de turnatorie), Walter Leonhardt (Motoare), Radu-Emil Mardarescu (Motoare, Automobile), Gheorghe Munteanu (Mecanica teoretica), Emil Ratiu (Geometrie analitica, Masini de ridicat, Hidraulica), Temistocle Redlov (Mecanica, Rezistenta materialelor), Leopold Sauer (Scule aschietoare), Enric Silianu (Teoria mecanismelor si masinilor), Iosif Silimon (Organe de masini, Masini de ridicat), Ovidiu Vatasan (Tehnologia metalelor), Werner Voinarovski (primul director), Constantin Wanyorek (Tehnologia proceselor metalurgice), Zbigniew Winogrodzki (Prelucrari mecanice prin aschiere). In 1960 a fost infiintat Institutul Pedagogic (Ordinul 3243/4 iulie 1960 al Ministrului Invatamantului si Culturii), cu sediul intr-o clădire pe str. Mihail Sadoveanu nr. 1, in preajma Hotelului Aro (astazi demolata). În 1971, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 348/12 octombrie, Institutul Politehnic si Institutul Pedagogic fuzioneaza formand Universitatea din Brasov, care - după 1989 - si-a luat numele de "Transilvania". Iata asadar cateva repere istorice intru devenirea universitara a urbei de sub Tampa: 1940, 1945, 1947, 1948, 1956, 1960, 1971, 1980... Daca s-ar socoti si dupa infiitarea unor noi facultati (dupa Revolutie), fuziuni intre specializari, desfiintari (la moda acum, cand se incearca lichidarea Facultatii de Industrializarea Lemnului, pe considerente de economie de piata!), obtinerea de noi cladiri (aici s-ar incadra si inceputul de an universitar in camp, la Stupini, din acest an), iata ca ar fi destule date la care sa ne raportam. Daca am face-o respectand semnificatia, tot ar fi ceva bun; grav este faptul ca tot soiul de trepadusi, ajunsi diriguitori peste destinele universitatii, in goana lor dupa festivism ieftin, se apuca si tot celebreaza: 50 ani, 60 ani s.a.m.d. Ma intreba un prieten de la Chisinau, venit la una dintre aceste serbari, dupa ce i-am facut cadou volumul omagial aparut cu ocazia celei precedente, cand s-a infiintat, de facto, invatamantul superior la Brasov? I-am raspuns ca depinde de rector: cum apare unul nou, vrea sa aiba si el prilej de a iesi in evidenta, de a invita lume din patru zari, "lustruindu-se pe el", ca sa citez un vers ce ilustreaza mai bine epigonismul, o permanenta romaneasca. In lume, Universitatea Al-Azhar din Cairo si-a deschis portile de ramadan, in octombrie 975, fiind urmata de cea de la Fes, in Marocul de astazi, in 859; in Europa, cea mai veche universitate este cea de la Bologna, datand de la 1088 (cati dintre trepadusii, care vorbesc la televiziuni si fac valuri cu adoptarea sistemului Bologna, stiu de ce s-a ales acest nume?!), au urmat apoi Paris, in 1150, Oxford 1096, Modena 1175, Cambridge 1209, Salamanca 1218, la Montpellier, anul infiintarii este 1220, la Padova 1237, iar de aici inainte nici nu mai conteaza, numarul scolilor crescand exponential. Celebreaza si aceste adevarate alma mater trecerea anilor, dar cu o constanta demna de lauda (eu sunt si invidios, pe deasupra). Imi spunea poetul Nicolae Dabija ca una dintre metehnele comunistilor sete de a rescrie continuu istoria: cand e genial Stalin, cand e criminal, cand Hrusciov, cand Brejnev, dupa interese... Ar fi bine daca macar in universitate, unde - cel putin - se emit pretentii s-ar renunta la joaca de-a istoria sau, cum afirmam mai sus, la jocul periculos al falsificarii istoriei.

Eroul de la Lissa

Cautand pe internet, in Wikipedia, am aflat ca o versiune in limba romana despre batalia de la Lissa face asertiunea ca numele acesteia ar veni de la comuna Lisa din Tara Fagarasului, in care au fost improprietariti fosti veterani ai armatei habsburgice si austro-ungare. Or, aceasta afirmatie nu este adevarata: Insula Lissa din Marea Adriatica, cunoscuta de grecii anticii, de romani si apoi stapanita multa vreme de italieni, ajunsa sub stapanirea coroanei habsburgilor este cea care a dat numele acestei celebre batalii. Numai ca astazi, dupa dezmembrarea Iugoslaviei (careia i-a apartinut dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial), intrata in componenta Croatiei, este cunoscuta ca Insula Vis. Si cine nu cunoaste si numele italian al insulei, nu stie de ce bataliei de la Insula Vis i se spune batalia de la Lissa. Sunt, totusi, destui oameni, mai ales transilvaneni, care au auzit de David Urs baron de Marginea fie din magistrala lucrare a lui Ioan Cavaler de Puscariu: Date istorice privitorie la familiele nobile romane, tiparita la Sibiu, la sfarsitul sec. al XIX-lea, fie din mai recenta Scolile graniceresti conduse de David Urs - un moment de istorie nationala, aparuta la Editura Universitatii Transilvania din Brasov, in 2006, sub semnatura Corneliei Cocan, fie din varii articole comemorative, mai ales semnate de Baritiu (caci lucrarea lui Franz Rieger - Oberst David Baron Urs de Margina. Bei Solferino und auf Lissa, Hermannstadt, 1898, nu s-a bucurat de o larga circulatie). David Urs, care se semna David Baron Ursu de Margineni, s-a nascut la 1 aprilie 1916 la Margineni, langa Fagaras si a murit la 10 septembrie 1897, la Sibiu, fiind inmormantat alaturi de bunul sau prieten si coreligionar George Baritiu, in progadia Bisericii dintre Brazi (prima biserica greco-catolica a Sibiului, astazi tinuta cu dintii de "fratii" ortodocsi) a fost un inalt ofiter roman in armata imperiala. Era descendent al boierului Ursu, fiul lui Stanciu Totul, boier muntean, daruit prin hrisov domnesc cu satul Margineni de Fagaras de Vlad Dracul. A urmat cursurile primare la scoala centrala granicereasca a Regimentului I Roman de Granita din Orlat, iar studiile medii la scoala superioara secundara a Regimentului II Roman de Granita din Nasaud (Institutul Militar). La 18 ani isi incepe activitatea militara, ca fruntas, ajungand sergent major in 1834, iar in 1841 devenind sublocotenent. In 1848 adera la idealurile revolutiei si semneaza petitia catre imparat, ca presedinte al Marii Adunari de la Orlat. Lupta cu succes contra honvezilor, cauza fiind comuna romanilor si austriecilor, desi din interese diferite, este decorat si avansat locotenent, pentru ca anul urmator sa ajunga pana la gradul de maior, avand comanda unui batalion de infanterie la Pecs. In razboiul austro-italo-francez participa si se face remarcat la Solferino, pentru a salva apoi armata imperiala de la dezastru, aparand orasul Medole. Pentru meritele sale exceptionale primeste cea mai inalta distinctie a coroanei habsburgice: Crucea de Cavaler al Ordinului "Maria Tereza" si este inobilat ca Baron de Margineni. In 1862 ajunge colonel. Este primul roman incununat de onoruri militare si nobiliare la acest nivel, multiplicandu-si relatiile in lumea buna prin casatoria (a doua) cu o baroneasa vaduva din inalta aristocratie. Pentru actiuni subversive la adresa ungurilor si in favoarea cauzei nationale romanesti, este pensionat in 1865, pentru a fi rechemat in timpul razboiului austro-prusac, din 1866, incredintandu-i-se comanda fortului Insulei Lissa, strategica pentru controlul Marii Adriatice. Italia, dorind sa elibereze si Venetia de sub stapanire habsburgica, se alatura Prusiei, declarand razboi Austriei. La 15 iulie, ministrul marinei italiene, creator al planului de razboi, solicita bombardarea si ocuparea Insulei Lissa, iar doua zile mai tarziu flota italiana, Regia Marina, ataca cele trei porturi principale ale insulei: Porto Comisa, Porto Manego si Porto San Giorgio si bombardeaza crunt fortul. O ghiulea cade la picioarele comandantului Urs, fara a exploda: o va purta cu sine intreaga viata si urmasii i-o vor incastra in monumentul funerar de la Sibiu. Coplesiti numeric, atacati din toate directiile, lipsiti de resurse corespunzatoare, cei din garnizoana rezista eroic sub ordinele romanului, care nu vrea nicicum sa cedeze si care da dovada de o abilitate tactica rara. Se da astfel ragaz flotei imperiale, Oesterreich-Venezianische Marine, sub conducerea amiralului Wilhelm von Tegetthoff, sa ajunga la locul bataliei. Batalia se transfera aproape exclusiv pe mare, intre cele doua flote: cea italiana de cateva ori mai numeroasa, ca numar de nave si ca echipaje, dar obosita dupa cateva zile de incercari nereusite de a infrange cerbicia colonelului David Urs, si cea austriaca, venita intins, pentru a salva baza navala din Adriatica. Diferitele istoriografii consemneaza prin prisma nationala evenimentele: ba ca meritul ar reveni marinarilor croati din flota austriaca, ba ca vremea nefavorabila le-a jucat festa italienilor, ba ca talentul deosebit al amiralului von Tegetthoff si aceeasi strategie aplicata ca a lui Nelson de la Trafalgar... Putine mentiuni despre cel pe care ziarul Ost-Deutsche Post l-a numit "eroul de la Lissa", si care a ramas astfel in analele armatei austriece! Pana si cele mai recente cercetari (Giacomo Scotti - Lissa 1866. La grande battaglia per l'Adriatico, LINT Editoriale, Trieste, 2004) vorbesc despre batalia de la Lissa ca despre o confruntare exclusiv navala, expediind asediul insulei, care practic a vlaguit Regia Marina, cu atat mai mult omitand figura comandantului militar al insulei. In anii care au urmat, aparand Kaiserliche und Koenigliche Doppelmonarchie (dualismul austro-ungar sau Imperiul Cezaro-Craiesc, cum il numeau romanii ardeleni) pizma maghiara a incercat scoaterea lui David Urs din armata, fapt care s-a realizat in 1870. Si-a dedicat de atunci energia propasirii romanilor din Transilvania prin cultura: a jucat un rol esential in viata Astrei, dar deopotriva si-a asumat infiintarea si construirea de scoli in traditia terezianelor scoli graniceresti si s-a luptat din rasputeri sa salveze vechile regimente graniceresti romanesti, pe care ungurii le doreau desfiintate. Intreaga avere (50.000 florini, suma extraordinara in acele vremuri) si-o va lasa copiilor de graniceri, pentru a primi burse si a putea face scoala spre ridicarea neamului romanesc, bineinteles in administrarea Mitropoliei de la Blaj, a Bisericii Greco-Catolice, al carei fiu credincios si iubitor a fost pana in ceasul mortii sale! Inca un episod interesant din bogata sa biografie: in 1870, dupa pensionarea din armata pe care a slujit-o intreaga-i viata, a fost invitat in Romania, de Principele Carol, sa organizeze pe principiile invatate din propria activitate armata romana. De teama de a nu se afla detalii despre armatele sale, Franz Iosif nu a acceptat solicitarea, iar batranul soldat nu a trecut peste ordin, desi inima i-ar fi dat ghes.

Rugaciune de dimineata a parintelui Arsenie Boca

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi
in toata ziua sa am grija sa ma lepad de mine
insumi, ca nu cumva tinand la mine, sa Te pierd
pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca
rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze
in minte mai mult ca fulgerul de pe cer, ca nici
umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci
iata, pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin
intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii
noastre. Uitarea s-a intarit in noi ca un zid,
impietrind inimile noastre, si toate impreuna au
facut temnita, in care Te tinem fara cercetare,
risipind in desert zilele noastre, umbriti si
desaditi pana la pamant.
Doamne, Cela ce vii intre oameni in taina,
ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde
dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor
noastre si fa lumina sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila si vino de Te salasluieste intru noi,
dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant.
Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine
negraite, cand graiul si mintea noastra raman
neputincioase.
Doamne, Cela ce vii in taina, ai mila de noi,
ca nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti,
si cat esti Tu de aproape de sufletele noastre, si
cat ne departam noi de Tine prin pacatele noastre.
Ci lumineaza, Doamne, lumina Ta peste noi, ca
sa vedem lumina prin ochii Tai si sa traim in veci
prin viata Ta.

Lumina si Bucuria noastra, Slava Tie! Amin.

Arsenie Boca
(29 septembrie 1910 – 28 noiembrie 1989)

Gresesc si francezii!

Plimbandu-ma la un moment dat pe rue de Rivoli, in Paris, pe sub colonade, adica peste drum de Luvru, dupa ce am trecut de Hotel Regina (unde s-a constituit Liga Societatilor de Cruce Rosie, in mai 1919), dupa statuia ecvestra aurita a Ioanei d`Arc, si am ajuns, undeva spre capatul celebrului palat, opus Gradinilor Tuileries, la o catedrala in stil romanic, numita Temple Protestant de l`Oratoire du Louvre, pe a carei fatada dinspre Luvru se inalta statuia Amiralului de Coligny, figura importanta a protestantismului si victima a intolerantei religioase din secolul al XVI-lea. Prof. Sofonea imi atrage atentia ca, la Capatul Luvrului, in diagonala de locul unde ne aflam, la o zvarlitura de prastie, se afla Catedrala Saint Germain l`Auxerrois, locul de unde s-a dat semnalul declansarii baii de sange. Iata o relatare sumara a vietii si evenimentului caruia i-a cazut victima Coligny. In oribila noapte a Sf. Bartolomeu, in 23 pe 24 august 1572, a murit Amiralul Gaspard II de Coligny, şeful protestanţilor, cel mai cunoscut dintre membrii casei de Coligny. Nascut in 1519, la Chatillon-sur-Loing (astazi Chatillon-Coligny, in onoarea sa), a urmat cariera militara ca si tatal sau (Gaspard I de Coligny, maresal al Frantei) si s-a facut repede remarcat pentru calitatile sale de conducator, ajungand, in 1552, amiral al Frantei si, in 1555, guvernator al Picardiei. A fost o scurta perioada si ambasador in Anglia, iar mai tarziu, pentru doi ani, si prizonier la spanioli, dupa cucerirea orasului Saint-Quentin de Carol Quintul. Intors din prizonierat si eliberat de orice obligatii la curte, retras la domeniul sau, s-a convertit la Reforma, mai precis la calvinism, desi fusese crescut si educat catolic, iar fratele sau era cardinal. El devine, alaturi de printul de Conde, unul dintre principalii sefi hughenoti si conducator al razboaielor religioase care au ravasit Franta. Orasul sau, Chatillon, era, la vremea respectiva, cel mai important centru al protestantismului in Franta. Suspectat de a fi pus la cale asasinarea ducelui de Guise, sub zidurile orasului Orleans, in 1563, este condamnat de rege la moarte si la confiscarea averii, fara a fi prins, pentru a fi absolvit de orice vina in 1566. Ramane in vizorul familiei de Guise, foarte influenta la curtea lui Henric al II-lea, Francisc al II-lea, apoi Carol al IX-lea si a reginei mama Catherine de Medicis. Intr-o prima etapa perdant, apoi invingator, in mai multe randuri, al trupelor regale catolice (in timpul razboielor religioase printul de Conde a fost la randu-i asasinat), impune conditii si semneaza pacea de la Saint-Germain-en-Laye, in 1570, prin care se asigura libertatea de cult pentru protestanti. La 22 august 1572, face fata unui atentat din partea catolicilor, din care scapa doar usor ranit. Regele promite dreptate, insa, doua zile mai tarziu, in noaptea Sf. Bartolomeu, in urma unui semnal dat din turnul catedralei Saint-Germain l`Auxerrois, reluat si amplificat de clopotele altor biserici de pe cuprinsul intregului Paris, se declanseaza un masacru in locul operatiunilor militare propuse, in cursul caruia toti protestantii prinsi sunt ucisi, indiferent de varsta, sex sau rang social. Amiralul de Coligny este asasinat, corpul sau este batjocorit de multime, aruncat in Sena si apoi spanzurat de picioare si expus poporului, ca pilda. Evenimentele se propaga cu rapiditate in marile orase ale Frantei, in zilele urmatoare, Carol fiind incapabil sa le stapaneasca. O evaluare facuta asupra numarului de morti vorbeste de 3.000 la Paris si de pana la 10.000 in restul regatului. Sub presiunea catolicilor triumfatori, din randul carora au fost – de asemenea numeroase victime - privilegiile date protestantilor prin edictul de la Saint-Germain sunt anulate. Personalitatea amiralului a fost reconsiderata de posteritate si cel mai frumos omagiu pe care acesta l-a primit a constat in aprecierea lui Montesquieu: "Il n`avait dans le coeur que la gloire de l`Etat". In amintirea sa, dupa mai bine de 300 ani, in 24 iulie 1889, o statuie ce il reprezinta a fost amplasata pe rue de Rivoli, pe zidul Oratoriului de la Luvru, fosta biserica catolica, atribuita de Napoleon cultului reformat, in 1811. O mare greseala de a rapune, din pricini de credinta si intrigi de curte, un om de o asemenea demnitate si pricepere. O alta greseala, mai mica: pe zid, in spatele statuii, de o parte si alta a capului amiralului sunt inscrisi anii vietii sale. Ei bine, anul nasterii este eronat inscriptionat, 1517, in loc de 1519. Un fapt notabil pentru romani: familia de Coligny se numara intre stramosii directi ai familiei de Saligny, din care descindea si inginerul roman Anghel Saligny.

Inca un inceput de an universitar

Inecat in festivism (unii au ales sa serbeze in camp, de parca am fi undeva in Mongolia, pe langa Ulan Bator), incepe astazi un nou an universitar, de la care nu ma astept sa fie peste, ci nici macar la nivelul celui de anul trecut. Norme masacrate, posturi restranse, cursuri cu serii comasate, lefuri injumatatite (adio spor pentru doctorat si salariu de merit) si teama ca nici acestea nu vor fi incasate la timp, dar cu programe cu nume atragatoare (desi goale de continut), lozinci cu Bologna si modernizarea universitatilor din Romania, asadar cu angajamente si lauda de sine din belsug, asa cum sade bine romanului (vom face cea mai importanta platforma de cercetare, suntem pe locul al III-lea in topul universitatilor si il tintim pe cel dintai, bla, bla, bla...). In mod sigur, putina lume cunoaste o poezie a lui Mihai Eminescu, intitulata "In zadar in colbul scolii...", asa ca m-am gandit s-o postez pentru studenti. As face mentiunea ca ea nu este un indemn la lene, la ignorarea scolii, ci mai degraba o chemare la luare aminte, la cercetarea mai atenta a bibliotecii, a cartii, a vietii:

In zadar in colbul scolii,
Prin autori mancati de molii,
Cauti urma frumusetii
Si indemnurile vietii.

Si pe foile lor unse,
Cauti taine nepatrunse
Si cu slovele lor strambe
Ai vrea lumea sa se schimbe.

Nu e carte sa inveţi
Ca viata s`aiba pret -
Ci traieste, chinueste
Si de toate patimeste

S`ai s`auzi iarba cum creste!