O carte document pentru Brasovul ultimului veac

Vineri, 18 decembrie 2009, am avut bucuria de a asista, la sediul filialei brasovene a Ordinului Arhitectilor din Romania, la o lansare de carte: "Brasov - Un secol de arhitectura. 1885-1984", insotita de harta arhitecturala a orasului, autori fiind prietenii mei Anca-Maria Zamfir, istoric de arta, si Gruia Hilohi, arhitect. Prezentarea a fost facuta de arhitectul Nicolae Taric, directorul filialei si de autori. Pe Anca am cunoscut-o in urma cu trei ani si jumatate, cand eram impreuna bursieri in Franta, la Belfort, si cand a prezentat o documentata lucrare despre arhitectura vechiului Brasov, intitulata "Brasov. Courte presentation de l`architecture et de l`urbanisme dans le 19e siecle", care prevestea - intr-un fel - studiul de astazi, iar pe Gruia cam tot de-atunci, prin inginerul Radu Bellu, cunoscutul istoric al cailor ferate din Romania. Am ajuns destul de repede sa ii apreciez pe amandoi, pentru pasiunea pe care o pun in activitatea din domeniul istoriei urbane a Brasovului, acum, cand nimeni nu pare interesat de asemenea chestiuni, cand uratul a devenit nu doar o obisnuinta, ci chiar o vocatie. Ei nu sunt insa la prima manifestare, caci in 2003, alaturi de Dana Jenei si Gernot Nussbacher, au semnat si publicat volumul "Brasov: scurtă istorie ilustrata a evolutiei urbane". Mai nou si vecin, intr-o acceptiune, cu Gruia, am avut ocazia sa il cunosc indeaproape, sa vad cum isi petrece zile la rand in sediul filialei judetene a Arhivelor Nationale, sapand cu meticulozitate dupa documente si imagini despre Brasovul din trecut; i-ar fi foarte bine daca s-ar preta (ca imensa majoritate a arhitectilor) la a proiecta pe banda hale, blocuri, case sau te-miri-ce altfel de cladiri, pe gustul indoielnic al imbogatitilor de tranzitie, facand rabat de la educatia primita acasa si in universitate, de la rigorile unui adevarat profesionist. Ne intalnim frecvent si comentam cu obida ceea ce se petrece sub ochii nostri cu orasul, despre schimonosirea fetei acestuia, despre solutiile proaste puse in opera doar pentru ca unii sa se poata imbogati rapid sau sa se (re)aleaga in functii publice. Il gasesc de fiecare data preocupat, sensibil, dornic sa faca un gest pentru a opri dezastrul. Si a gasit calea cea mai potrivita pentru un intelectual rafinat, cum este: scrie si aduna marturii pentru ca alte generatii, care sunt nascute dupa noi sau care vor veni de-acum inainte, sa cunoasca si perioada de bunastare si seriozitate pe care a trait-o orasul. Volumul publicat acum si harta reprezinta partea vazuta a unui studiu realizat in proiectul "Arhitectura secolului XX la Brasov", finantat de Ordinul Arhitectilor si care consta intr-o inventariere patrimoniala a cladirilor istorice din municipiu, in baza careia se vor putea intocmi mai apoi si fisele tehnice pentru fiecare cladire in parte, cu scopul clasarii lor. Asemenea proiecte au mai fost materializate si la Bucuresti si Cluj, finantarea lor fiind asigurata de Ordinul Arhitectilor (din taxa de timbru). Pe langa harta si volum, sediul OAR a gazduit o expozitie fotografica al carei obiect era tocmai continutul volumului lansat. Se reda astfel publicului interesat un insemnat capitol al arhitecturii moderne, cu trimitere directa la evolutiile stilistice in intervalul temporal considerat, care in curand ar putea deveni doar amintire (multe opere arhitectonice sunt deja distruse sau grosolan modificate de detinatorii actuali, sub ochii indiferenti ai autoritatilor locale). Fiind aparuta in cadrul proiectului mentionat, cartea se distribuie gratuit prin filiala OAR. Nu pot sa nu-i felicit pe autori si recomand cartea celor dornici sa savureze minunatii de arhitectura si decoratie ale Brasovului secolului trecut, sa descopere o somptuozitate ascunsa in cenusiul urban cotidian.

In amintirea lui Omar Khayyam

Poetul, filosoful, astronomul si matematicianul iranian Hakim Omar Khayyam (aprox. 1048-1131), pe numele sau adevarat Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam (Khayyami insemnand "fabricant de corturi", iar poetul l-a adoptat ca nume in amintirea tatalui sau care avea aceasta meserie), a fost directorul observatorului din Marv si a prezidat grupul celor opt astronomi care, in anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, mai exact decat cel gregorian, realizat cinci secole mai tarziu. A fost medic si astronom official al curtii regale, iar pe durata Evului Mediu a fost cunoscut, in special, pentru studiile sale in domeniile matematicii si fizicii. I s-au atribuit 14 tratate, cel mai important fiind un tratat de algebra: Al-Djabra-val Mogha-bela, care a si dat numele acestei discipline matematice. Cea mai mare parte a scrierilor sale de filosofie si stiinte s-au pierdut. A fost unul din marii umanisti ai vremii, cu vaste preocupari in domeniul pozitiv, dar avand cunostinte intinse de filosofie, mai ales din gandirea clasicilor Greciei antice. Cel mai raspandit volum al poeziilor sale este Robayatul (sau rubayat, care reprezinta denumirea catrenului persan). Redau aici trei catrene, care mi se par semnificative pentru lirica sa:

Fii vesel azi, curand te-i plictisi
Si-n veci la fel - acelasi cer va fi,
Te-or face caramizi, ca sa cladeasca
Palate-n care altii vor trai.

Ca apa raului, ca vantul mut,
Din viata inc-o zi s-a petrecut,
Nicicand nu mi-a pasat de doua zile:
Cea nesosita, cea care-a trecut.

Un veac sau doua de traiesti in el,
Lasa harul lumii, sfant esti ori misel.
Monarh puternic ori un biet calic,
Suspinul de pe urma ti-e la fel.

Toate trei sunt inscriptionate pe statuia sa din Bucuresti, de pe Soseaua Kiseleff, vis-a-vis de Institutul de Geologie.

Abbe Gregoire, fondatorul Conservatoire National des Arts et Metiers

Henri Jean-Baptiste Gregoire, cunoscut mai ales ca Abbe (abatele) Gregoire, nascut la 4 decembrie 1750 langa Luneville si mort la 20 mai 1831, a fost un preot si om politic francez, una dintre figurile importante lae Revolutiei de la 1789, fondator al Conservatoire National des Arts et Metiers si al Biroului de Longitudini din Paris, dar deopotriva si unul dintre fondatorii Institut de France, unde a activat ca membru. Dupa ce a invatat tot ce a putut de la preotul din satul natal, a urmat colegiul iezuit din Nancy si, apoi, Universitatea din Metz, unde a studiat teologie, filosofie, litere si retorica. Desi in ale sale Memoires marturiseste indoiala din vremea studiilor cu privire la credinta si la vocatia sa preoteasca, alaturi de apetitul sau nestavilit pentru operele filosofilor Luminilor, terminand si seminarul, in 1775 este hirotonisit preot (vicar de parohie). Ca preot in Lorena, s-a facut remarcat in scurt timp mai ales prin luarile sale de pozitie in favoarea evreilor, prin harul sau oratoric si prin preocuparea constanta de educare a membrilor comunitatii, in toate domeniile si de o factura opusa almanahurilor vremii. Bun vorbitor de engleza, italiana, spaniola sau germana, s-a putut tine in permanenta la curent cu noutatile intelectuale ale epocii. Pe langa criticile aduse discriminarii evreilor si lipsei de utilitate sociala a acestor atitudini, Abbe Gregoire a pledat si pentru toleranta religioasa, gandita ca forma de umanitate in raport cu evreii. Deputat al clerului in Starile Generale din 1789, a facut parte dintre cei numiti les pretres patriotes si a fost ales membru al Constituantei, in sanul careia a militat pentru Constitutia civila a clerului, fiind si presedinte al acestui for in momentul caderii Bastiliei. Devenit episcop de Loire-et-Cher a fost in continuare deputat in Conventie, ceea ce i-a permis sa poarte numeroase dispute in favoarea tratarii egale a evreilor si negrilor. Chiar si in vremea celor mai crunte inversunari anticrestine, nu a renuntat niciodata la sutana, ceea ce nu l-a impiedicat insa sa se opuna cu inversunare Concordatului cu Biserica Catolica. Intre 1795 si 1798 a fost membru al Consiliului Celor Cinci Sute, in 1802, senator si apoi conte al Imperiului, a continuat activitatea politica si sub Restauratie, ca deputat liberal, pana inaintea mortii sale, in 1831. Cea mai importanta mostenire a lui este reprezentata, insa, de fondarea - in spiritul Encyclopedie-i lui Diderot - a Conservatoire National des Arts et Metiers, ca institutie destinata pentru a perfectionner l'industrie nationale. Binecunoscut astazi in intreaga lume, Conservatoire National des Arts et Metiers este un mare stabiliment de invatamant superior si de cercetare fundamentalea si aplicata, fondat de Abbe Gregoire la Paris, in 19 vendemiaire anul III (dupa calendarul revolutionar, adica 10 octombrie 1794) pentru perfectionarea industriei nationale, dupa cum am mai spus deja. Conservatoire National des Arts et Metiers si Ecole Polytechnique sunt cele mai importante realizari ale Revolutiei franceze in domeniul stiintelor ingineresti, in domeniul stiintific existand si Ecole Nationale Superieure, de asemenea creatie a faimosului an III. Inca de la inceput, CNAM a avut o vocatie pluridisciplinara, la loc de cinste aflandu-se si muzeul sau, originile acestuia aflandu-se in colectiile de instrumente stiintifice ale Academiei de Stiinte. Avand ca si College de France statut de mare stabiliment de stat, dar un intreit caracter: stiintific, cultural si profesional, asezat sub tutela Ministerului Invatamantului din Franta, CNAM indeplineste azi trei misiuni fundamentale: formare continua, cercetare tehnologica si inovare si, in fine, difuzarea culturii stiintifice si tehnice. Deviza CNAM este: "Docet omnes ubique", care tradusa din latina semnifica: preda tuturor si pretutindeni si, poate tocmai pentru a justifica acest din urma pretutindeni, CNAM este implantat prin filiale, sucursale si puncte de lucru in peste 150 orase din Franta si strainatate. Organizat, incepand cu 1819, pe principii similare cu College de France, Conservatoire National des Arts et Metiers a avut prima catedra de mecanica aplicata artelor fondata de Charles Dupin si, tot in acelasi an si o catedra de economie industriala, fondata de Jean-Baptiste Say. In prezent el numara nu mai putin de 60 catedre, fiecare cu unul sau mai multe laboratoare, cu activitati de cercetare stiintifica si industriala, care situeaza institutia in fruntea tehnologiei franceze (fapt care se concretizeaza prin numeroase brevete si prin raporturi stranse cu mediul de afaceri; merita precizat ca marile grupuri franceze semneaza anual numeroase proiecte de experimentare cu CNAM). Aceasta creatie minunata pe care Franta, lumea intreaga, de altfel, o datoreaza lui Abbe Gregoire isi are sediul central - inca de la infiintare - in plin centrul Parisului in fosta abatie Saint Martin des Champs, iar magnifica biserica gotica a abatiei este sediul central al muzeului CNAM (am mai scris candva despre versiunea Pendulului lui Foucault din centrul acestei catedrale transformate in muzeu!). Inmormantat initial la Auteuil, unde a si murit in 1831, Abbe Gregoire a fost omagiat si prin transferarea ramasitelor sale pamantesti la Pantheon, in 1989 (cu ocazia bicentenarului Revolutiei), unde odihneste acum alaturi de mari oameni ai Frantei ca: Voltaire, Rousseau, Hugo, Saint-Hillaire, Lagrange, Soufflot, Pasteur, Gambetta, Monge, Jaures, Langevin, Perrin, M. Skladowska-Curie, Braille, Malraux etc. Si poate acestui abate i se potriveste la fel de bine ca ilustrilor sai colegi de necropola deviza de la intrare: AUX GRANDS HOMMES LA PATRIE RECONNAISSANTE!

Un cartograf: Iordache Golescu

Se implineste exact un an de cand, la Academia de Stiinte a Federatiei Ruse (pe banii acestei institutii, gratie existentei unui acord de colaborare cu Academia Romana), in organizarea Institutului de Istoria Stiintei si Tehnicii "S.I. Vavilov" participam la Conferinta Internationala "History of Earth Sciences: Research, Stages of Development, Problems". Internationala, insa, in intelesul rusesc, deoarece toti participantii, cu exceptia noastra (eu, Liviu Sofonea si Doina Suteu), apartineau statelor din fosta U.R.S.S., iar limba oficiala era rusa. Cum prof. Sofonea, singurul vorbitor de rusa dintre noi, a ratat avionul de plecare, m-am vazut pus in situatia de a prezenta eu, dar in engleza, lucrarea intitulata "Значимые картографические изображения изготовленные и используемые в Карпатско -Дунайско - Чёрноморском пространстве в 17 -20 столетии. Исторический, географический, социальный и аксиологический аспекты" (Relevant cartographical maps – Imagos – achieved and used by geographs in Carpathean-Danubean-Pontean Space in XVII-XXth centuries. Historiological, geographical, social, axiological aspects), mare noroc cu existenta rezumatului si a unei prezentari in PowerPoint si in limba rusa. Am vorbit atunci - alesesem special personajele - de contributiile semnificative la dezvoltarea cartografiei pe care le-au avut Johannes Honterus, Nicolae Milescu Spatarul, Dimitrie Cantemir, Ion Simionescu si Simion Mehedinti. Am ramas cu impresia ca lucrarea a suscitat interes si, datorita ei, am ramas in bune relatii cu acad. Alexei Postnikov, dr. Vasili Borisov, Larissa Belozerova si dr. Andrei Nikonov (acesta din urma este numarul 1 in Rusia in domeniul istoriei cutremurelor si a fost incantat cand i-am trimis cartea brasoveanului Paul Binder si a lui Paul Cernovodeanu, Cavalerii Apocalipsului: calamitatile naturale din trecutul Romaniei - pana la 1800 -). Mi-a scapat atunci sa vorbesc si despre Iordache (Gheorghe) Golescu (1768-1848), boier, carturar si om de stat, fiu al marelui ban Radu Golescu si frate al lui Dinicu (Constantin) Golescu. Acest ilustru inaintas al culturii noastre a fost unul dintre cei mai activi carturari ai primei jumatati a secolului al XIX-lea din Tara Romaneasca. Urmase in casa parinteasca (tatal sau fiind socotit un boier "apretuitor al invataturii") studii cu cei mai buni profesori ai vremii, ajungand la o vasta cultura si la excelenta cunoastere a limbilor elina, latina, greaca moderna, italiana si franceza. Ei bine, in domeniul cartografiei, stolnicul Constantin Cantacuzino (aprox. 1650-1716), fratele domnului Serban Cantacuzino (cel cu Biblia de la Bucuresti) este autorul unei harti a Tarii Romanesti, imprimata la Padova in 1700, fiind considerat a fi totodata primul roman autor al unei harti privind un teritoriu romanesc; Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel de-al doilea, cu harta sa asupra Moldovei, ce ii insoteste cartea Descriptio Moldaviae, executata in 1715 si gravata si imprimata pentru prima oara in Olanda, in 1737, prin grija fiului sau Antioh; al treilea este marele vornic Iordache Golescu. Scriitorul si patriotul luminat Iordache a alcatuit un mapamond, impropriu intitulat de el "Atlas", caruia i-a adaugat o harta a Valahiei si pe care le-a imprimat in 1800, la Viena, pe cheltuiala tatalui sau la atelierul de gravura al lui Karl Robert Schindelmayer. Harta aparea sub "ingrijirea si indreptarea" lui Antim A. Gazi Meliotul, intreaga lucrare avand un titlu lung, scris in versuri, in limba greaca, autorul lor fiind Stefan Comitade la Academia Domneasca (greceasca) din Bucuresti, deschizandu-se cu un portret al domnitorului Alexandru Moruzi (si harta stolnicului Cantacuzino se deschidea cu portretul lui Constantin Brancoveanu). Un exemplar al lucrarii se gaseste la Academia Romana, cercetarea lui vadind faptul ca Iordache Golescu avea intinse cunostinte de geografie si astronomie si a dedicat timp pretios acestor preocupari. Sper ca la o noua versiune a lucrarii despre primii nostri cartografi sa o intregesc cu portretele lui C. Cantacuzino si I. Golescu.

Balada chibritului

Una dintre poeziile indragite de mine din George Toparceanu, dar care cunoaste o raspandire restransa, este si Balada chibritului. Versiunea pe care o postez aici o am de la prof. Petre Sima, primul meu conducator de doctorat. Profesorul Sima era campulungean, ca si Toparceanu (de adoptie), si cultiva relatia cu sora poetului, maica la Schitul din Namaiesti si in acelasi timp custode al casei memoriale din Namaiesti. Versiunea prezenta provine, asadar, de la ea:

Balada chibritului
de George Toparceanu

Locuiam intr-o odaie la al patrulea etaj,
Strada Universitatii, casa mare cu grilaj.
Scari, balcoane, coridoare şi, ca-n orice case mari,
Cu apartamente multe - fel de fel de locatari.

Intr-o noapte, pe la unu, ma-ntorceam de la un chef,
Cand deodata-n capul scarii iese-o umbra-n relief
Si-o cucoana, decoltata, scoate capul blond zburlit:
"Am ramas pe intuneric, domnule, n-ai un chibrit?"

Cine-o fi? vreo locatara, poate stie unde stau,
Fara multe marafeturi, scot chibritul si i-l dau.
Urc apoi o scara-n fuga si cand trec prin coridor,
Drept in fata mea o usa se deschide-ncetisor.

Si-un glas dulce de femeie imi sopteste cam timid:
"Am ramas pe intuneric, domnule, n-ai un chibrit?"
Pe-asta o cunosc eu bine: e frumoasa ca un paj,
O servesc la repezeala si mai urc inc-un etaj.

Cand prin razele de luna ce treceau printr-o perdea
Ce sa vezi, o doamna bruna imbracata-n pijama.
Era ea! De-o luna-ntreaga, cand o vad ma zapacesc,
Am recunoscut indata glasul ei copilaresc.

N-aveam inca cunostinta: "Scuza-ma daca-mi permit,
Sotul meu e dus de-acasa, n-ai matale un chibrit?"
Un chibrit? Ce fericire, mai aveam vreo doua-acum,
I-as fi dat chiar patru daca nu faceam risipa-n drum.

Alta scara, cea din urma, pe culoar aud un zvon,
Ce-i? Un drac de fata-n casa, numai in bluza si jupon.
Ma opreste cu sfiala: "Scuza-ma daca-mi permit,
Domnule, nu cumva ai un chibrit?"

Trebuia sa-i dau ca altfel o sa-mi scoata vreun ponos,
Scotocesc prin buzunare, de necaz le-ntorc pe dos:
"Am gasit o gamalie, doar atat, imi pare rau,
Nu stiu daca s-o aprinde. S-a aprins? Norocul tau!"

Cand, in fine, ajuns-odata in odaia mea: tablou!
O cucoana (are cheie) m-astepta ca pe-un erou,
"De trei ceasuri stau in bezna, zice, esti nesuferit,
Nu te mai uita ca prostul, scoate fuga un chibrit."

Iar chibrit? Simti-i ca-mi sare tandara, curat parjol:
"Ce-s eu fabrica de fosfor? Sunt regie? Monopol?
De cand am intrat in casa tot chibrit, chibrit, chibrit,
Dracu` sa va ia pe toate, nu mai am, le-am ispravit!"

Statuile din fata Universitatii din Bucuresti

In emisiunea sa de la Realitatea Tv, "100%", Robert Turcescu se distra copios pe seama invitatilor sai, adresandu-le la final intrebari incuietoare, care conduceau la o bila alba sau una neagra, dupa cum invitatul nimerea sau nu raspunsul. Ani la rand, Turcescu si-a pus interlocutorii in situatii delicate: lui Marian Vanghelie i-a cerut sa conjuge verbul "a fi", Elenei Udrea i-a intins o capcana cu regimul politic si statutul european al Norvegiei, Daciana Sarbu a fost intrebata ce inseamna N.A.T.O. etc. Revansa avea sa o ia pentru toti laureatii bilei negre Cristian Sima, fost membru in C.A.-ul Bursei de Valori Bucuresti, care l-a chestionat pe Robert Turcescu: "Ce inseamna CNN?", intrebare la care gazda emisiunii nu a putut raspunde (CNN inseamna Cable News Network). La un moment dat victima a fost d-na Zoe Petre, fost consilier prezidential al lui Emil Constantinescu, profesoara la Universitatea din Bucuresti, intrebata de statuile din fata cladirii unde isi desfasoara activitatea cotidiana. Ma gandesc la interesul pe care il pot avea unii in aflarea raspunsului la aceasta intrebare si dau mai jos datele respective. In 1856, caimacamul Alexandru D. Ghica (1856-1858) aproba demolarea vechii cladiri a Colegiului Sf. Sava si, totodata, construirea unui nou sediu, care avea sa devina cladirea centrala a actualei Universitati bucurestene. Dirigintele lucrarilor era profesorul Alexandru Orascu (bunicul cunoscutului comentator de la Radio Europa Libera, Serban Orascu), iar pentru fatada erau angajati sculptorii Karl Storck si Becker. Punerea pietrei fundamentale a noului edificiu a avut loc in 10 octombrie 1857, data care inseamna si disparitia fostului colegiu de la Sf. Sava. Se pastreaza doua fotografii ale cladirii: una facuta de fotograful Angerer de pe cladirea Teatrului National, iar cea de-a doua de Carol Popp de Szathmary, din turnul Coltei. Pe rand, in fata Universitatii s-au amplasat statui ale unor personalitati reprezentative: Mihai Viteazul, opera a francezului Carrier Belleuse, terminata in 1874, Ion Heliade Radulescu, realizata in 1879 de sculptorul italian Ettore Ferrari, Gheorghe Lazar, sculptura in marmura de Ion Georgescu, din 1885, si Spiru Haret, lucrare semnata de Ion Jalea, din 1935.

Primul zbor cu balonul in Tarile Romane

Am scris, citand bibliografia utilizata, in cartea mea despre aportul romanesc in aviatie (Contributii romanesti in domeniul aviatiei, Editura Transilvania Expres, Brasov, 2003) si despre zborul unui balon in vremea domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (care a trait intre 1754 si 1844 si a domnit in Muntenia din 1812 in 1818), cunoscut sub numele de "basica lui Caragea". Preocupandu-ma recent de Ion Ghica, l-am aflat interesat, la anii maturitatii sale, de zborurile cu balonul umplut cu hidrogen sau heliu, dar totodata si un bun cronicar al primului asemenea zbor de la noi. Tatal sau, Tache (Dimitrie) Ghica, fost demnitar la curtea acestui domn fanariot, isi amintea, in timpul copilariei lui Ion, de numeroase intamplari din vremea domniei lui Caragea, pe care le relata cu mult haz si culoare copiilor si musafirilor de la conacul familiei din Gherghani. In perioada cand preocuparea sa cea mai draga era memorialistica, Ion Ghica s-a trezit a fi, pe seama amintirilor din copilarie, si un mare evocator al domniei respective. El povesteste despre vestita basica a lui Caragea, un balon adus de nemti, fabricat din panza de Brasov, la cererea fiicei domnitorului, Ralu. Acest balon, cu diametrul de opt metri, incalzit cu spirt aprins, a facut obiectul unei demonstratii, la care au participat bucurestenii cu mic cu mare si Curtea, bineinteles, in Dealul Spirii, in vara anului 1818, fara a avea pasageri in nacela. "Basica avea in interior un buriu cu spirt de cinci vedre, prins cu mestesug. Dandu-se foc spirtului cu ajutorul unui fitil, aerul din interior s-a incalzit, iar basica s-a inaltat in slavi cat abia se mai vedea, cazand mai apoi langa satul Catelu", relateaza scriitorul. O marturie oarecum similara face si Dimitrie Papazoglu (1811-1892), ofiter de cariera si unul dintre precursorii muzeografiei si arheologiei romanesti, in cartea sa Istoria fondarei orasului Bucuresti (1891): Pana a nu arde palatele cladite de Ipsilante, pe cand locuia Ion Caragea in ele, au vazut romanii, pentru prima oara, ridicandu-se balonul de niste straini, ce venisera in Bucuresti. Acest balon a trecut pe deasupra Capitalei si a cazut la Cioplea, langa satul Dudesti; de atunci a ramas vorba la romani: de cand cu basica lui Caragea. Orasenii, in superstitia lor, ziceau ca comedia asta a fost o urata prevestire, caci in urma a ars palatul si, la 1817, luna octombrie, a fost si un cutremur foarte mare, dupa care a si fugit Caragea, furand 20.000.000 din vistieria tarii". In epoca imediat urmatoare Unirii Principatelor, la Bucuresti nu se facea altceva decat a se imita sau comenta ce se face la Paris. Cum in capitala Frantei la moda erau baloanele, si la Bucuresti subiectul era la ordinea zilei. Cunoscutul astronom, scriitor si editor Camille Flammarion si-a oferit ca dar de nunta, la 28 august 1874, o calatorie cu aerostatul, ducandu-si tanara sotie de la Paris la Spa, in nu mai putin de 15 ore! Inginer de formatie, preocupat de noutatile tehnice, Ion Ghica urmarea cu atentie ceea ce se petrecea, fara a se amesteca in discutiile de salon sau cafenea ale veleitarilor, despre constructia, manevrabilitatea sau viitorul baloanelor si dirijabilelor, insa dorea fierbinte sa experimenteze o asemenea inaltare in vazduh. In 7 iulie 1874, dupa-amiaza, la orele 4 si jumatate, la varsta de 58 ani, dorinta avea sa i se implineasca: impreuna cu alte doua persoane, una dintre ele fiind colonelul Nicolae Haralambie, s-a urcat in balonul cu hidrogen "Mihai Bravul" (care zburase pentru prima data la 9 iunie in acelasi an) si s-a ridicat deasupra Bucurestiului. Din istoric al primului asemenea experiment in spatiul romanesc, din promotor al introducerii cailor ferate in Principatele dunarene, iata-l pe Ion Ghica si in postura de zburator, fascinat de o asemenea experienta...

Printul Ion Ghica, pionier al invatamantului metematic superior

Ion Ghica (1816-1897) este cunoscut indeobste ca literat si om politic, programa scolara incluzand cunoscutele Scrisori catre Vasile Alecsandri sau Amintiri din pribegie, iar cartile de istorie vorbind destul de mult de mandatele sale de prim-ministru si ministru cu diferite portofolii, dar si despre implicarea sa in asa-numita "monstruoasa coalitie", care l-a rasturnat pe Al. I. Cuza de la putere, stopand abuzurile la care acesta ajunsese sa se preteze. Ceea ce este mai ptin cunoscut este rolul jucat de Ghica la fondarea si dezvoltarea invatamantului matematic superior din Iasi, respectiv unele dintre primele cursuri de geometrie descriptiva si primul tratat de calculul probabilitatilor. Ghica s-a nascut la Bucuresti in 12 august 1816 ca fiu al lui Tache (Dumitru)Ghica, mare logofat, si al Maritei, nascuta Campineanu (sora cunoscutilor boieri patrioti Ion si Constantin Campineanu). Facea parte din ramura munteana a familiei Ghica, cu o veche traditie in Tarile Romane, care daduse atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova numerosi boieri de seama: mari spatari, hatmani, bani s.a. si nu mai putin de zece domnitori, unii in mai multe randuri si inca in ambele tari. Tatal sau, cu studii la Viena, l-a indrumat spre invatatura, aducandu-i in casa dascali greci, inca din primii ani ai copilariei. A trecut apoi pe la scoala de franceza a lui J.A. Vaillant pentru a urma Scoala de la Sf. Sava, care functiona atunci in Hanul Serban Voda de pe Lipscani si unde tocmai sosise inginerul Gheorghe Lazar, care initiase invatamantul in limba romana si adusese o noua organizare in patru grade. Avea colegi astazi bine cunoscuti: Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, C.D. Aricescu, G. Costaforu, C.A. Rosetti, Theodor Aman, Alexandru Odobescu, Alexandru Orascu, Vasile Boerescu, iar profesori la fel de celebri ca: J.A. Vaillant, Simion Marovici, Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, incadrati de transilvanenii: Lazar, Ioan Pop, Aaron Florian, I. Genilie, Gheorghe Pop, Costache Moroiu. In timpul scolii, Ion Ghica s-a remarcat in mod cu totul special la aritmetica, trigonometrie si topografie. In 1835, dupa absolvirea Sf. Sava pleaca la Paris pentru continuarea studiilor unde intra in gazda la pensiunea vaduvei Ducolombier, in inima Cartierului Latin, impreuna cu Ion Brailoiu, Nicolae Kretzulescu, Ion Negulici, fratii Golescu, N. Cantacuzino-Pascanu. Se imprieteneste in scurt timp cu Vasile Alecsandri, I.Al. Cuza, N. Docan, Dumitru Bratianu, si acestia studenti in capitala Frantei. Dupa aproape un an pregatitor sustine bacalaureatul in litere la Sorbona (in 11 ianuarie 1936), iar mai tarziu si bacalaureatul in matematici la Facultatea de Stiinte a Universitatii (18 august 1838). Se inscrie la Ecole Centrale des Arts et Manufactures (1836-1837), iar din octombrie 1838 trece la Ecole Nationale des Mines, unde obtine, in 1840, diploma de inginer. Pe langa scoala, desfasoara o fecunda activitate politica sil publicistica, dar urmareste si prelegerile de la College de France si Conservatoire National des Arts et Metiers tinute de savantii si oamenii de cultura ai vremii. Intreprinde mai multe stagii de practica si studii la minele din Franta, iar in 1840 si in Anglia, la minele si otelariile din Midlands. Reintors la Bucuresti se ofera sa se ocupe de salinele din tara sau sa devina profesor la Sf. Sava, insa este refuzat prin oferirea altor insarcinari, inconvenabile. In decembrie 1841 pleaca la Iasi, in cautarea unei slujbe potrivite pregatirii sale, si anul urmator devine profesor la Academia Mihaileana de: geometrie descriptiva, mineralogie si geologie. La sfarsitul anului 1843, inaugureaza cel dintai curs de economie politica de la Academia Mihaileana. In unele din scrierile sale cu caracter memorialistic relateaza munca pasionanta desfasurata ca profesor la Academia Mihaileana, de 24 ore pe saptamana, mai ales orele de geometrie descriptiva, unde vorbea elevilor de figurile si corpurile de rotatie si de proprietatile lor, despre plane, drepte poliedre si intersectii ale acestora. La noi, primele elemente de geometrie descriptiva au fost predate la Iasi, la Scoala de Ingineri Hotarnici de Gheorghe Asachi (cel care a dat numele sau Universitatii Tehnice din Iasi) si la Bucuresti de catre profesorul lui Ion Ghica, Gheorghe Lazar, la Sf. Sava, in vremea cand acesta era elev. Problema fundamentala a geometriei descriptive, creata de matematicianul francez Gaspard Monge, conte de Pelouse (1746-1818) o constituie transformarea spatiului tridimensional in spatiu bidimensional si reciproc, respectiv reprezentarea in plan a figurilor geometrice din spatiul tridimensional si deducerea figurilor din spatiul tridimensional pornind de la reprezentarile plane ale acestora. In tehnica, ea constituie fundamentul teoretic al stiintei reprezentarii corpurilor pe un plan si al deducerii formei spatiale ale acestor pornind de la reprezentarile plane ale acestora (desenul tehnic). Ion Ghica lucreaza la traducerea si pregatirea unui tratat de Calculul probabilitatilor insa implicarea sa politica in fondarea si alcatuirea programului Fratiei nu ii permit sa duca la bun sfarsit lucrarea, care va aparea sub alta semnatura in 1847, sub egida Asociatiunii Literare din Romania. Incepe in acesti ani si editarea volumelor substantiale Convorbiri economice, care raman de referinta pentru inceputurile acestei noi stiinte in Romania. In 1847 se casatoreste cu Alexandrina (Sasa) Mavros, iar anul urmator este printre conducatorii Revolutiei din 1848. Fuge la Istanbul unde este considerat unul dintre oamenii de seama ai emigratiei din Pera si are contacte si relatii la varful Imperiului Otoman. Este foarte apreciat si numit guvernator al Insulei Samos, din aprilie 1854, fiind si inobilat cu titlul de bei de Samos, adica print, desi functia echivala cu aceea de domnitor in Tarile Romane. Reformeaza din temelii administratia si economia insulei, dar nu poate sa nu dea curs vocatiei sale de pedagog, infiintand scoli si asezandu-le pe baze solide (ca semn de pretuire, in primaria din Vathy, capitala insulei, se pastreaza la loc de onoare un bust al sau). Numele sau este vehiculat la Inalta Poarta drept candidat la caimacamia Tarilor Romane, dar intrigi venite - in mod surprinzator - din partea unor prieteni si tovarasi de studentie sau revolutie impiedica o desemnare. Reintors in tara in 1858, ajunge prim ministru al Moldovei (6 mar. -30 apr. 1859), prim ministru al Tarii Romanesti (11 oct. 1859-30 apr. 1860); in acest mandat introduce alfabetul latin. Deputat si senator in mai multe randuri, joaca un rol activ in miscarea opozitionista impreuna cu C.A. Rosetti, I.C. Bratianu, D. Sturza, Lascar Catargiu, reusindu-se arestarea lui Cuza in 11 februarie 1866 si plebiscitul din 2-8 martie 1866. Dupa abdicarea lui Cuza a fost prim ministru a doua guverne ale Principatelor Unite, apoi din 187o iarasi prim ministru si ministru de interne pana in 10 martie 1871. Membru al Societatii Academice Romane din 1874, presedinte al acesteia din 1876 (viitoarea Academie Romana, din 1879), director general al teatrelor din Romania (1877), in mai multe randuri presedinte al Academiei, noua ani ministru plenipotentiar al Regatulul Romaniei la Londra (din 1881). Apreciat si integrat aristocratiei britanice duce o viata placuta, cu multe calatorii europene, in acesti ani, inainte de a-si incheia misiunea diplomatica si de a reveni in tara. Ramane activ, participa la activitatile Academiei, dar petrece cea mai mare parte a timpului la mosia sa de la Gherghani, unde moare la 22 aprilie 1897. Rolul sau in propasirea si dezvoltarea invatamantului romanesc, cu precadere matematic, ramane esential, chiar daca celelelte misiuni si functii publice au fost de mai mare vizibilitate.

Stefania Maracineanu si controlarea climei prin radioactivitate artificiala

Canicula de vara trecuta (calendaristic vorbind, 2008), greu de explicat sub raport pur meteorologic, a readus in atentia publicului posibilitatea utilizarii "armelor climaterice"” si presupunerea - vehiculata de presa - ca responsabilitatea in ceeea ce priveste Romania ar apartine Federatiei Ruse. Nu poate fi exclusa o sabotare a Romaniei de catre rusi, prin afectarea artificiala a climatului tarii noastre, dintr-unul normal, intr-unul de inundatii (2007) sau de canicula (2008), folosind asemenea arme climaterice. Multi oameni neinformati considera aceasta posibilitate incredibila. Si totusi, aceste arme au existat in armata Rusiei inca din anii `70. Totul a pornit, se pare, de la Statele Unite, care detineau aceasta tehnologie si care, in 1977, au vandut Rusiei cel mai mare electromagnet din lume, capabil de-a genera un camp magnetic de 250.000 de ori mai mare decat cel al Pamantului. Rusii si americanii au explicat aceasta tranzactie ca destinata "continuarii studiului de radiatie electromagnetica si a aplicarilor sale in sferele modificarii climaterice" (Don Bell Reports, Nr. 32/1978). Rusia incepuse deja cercetari in modificarea climaterica a Pamantului din 1974 si prin 1976 instalase deja patru transmitatori prin fostul imperiu sovietic. Fostul consilier al Casei Albe, Zbigniew Brzezinski (in vremea presedintelui Jimmy Carter), a afirmat explicit: "Cred ca acceptam ideea unei vaste expansiuni, in reglementarile sociale. Asta ar putea include reglementarea unui numar limitat de copii, poate chiar reglementarea sexului copilului, - cand va permite tehnologia acest lucru - , reglementarea climaterica, reglementarea timpului de odihna (al cetatenilor) s.a.m.d. Una dintre cele mai importante precursoare a cercetarilor in domeniu, descoperitoarea radiatiei artificiale si inventatoarea primului procedeu de declansare a ploii artificiale a fost romanca Stefania Maracineanu. La Sorbona, in Paris, un afis anunta, in vara anului 1924, sustinerea unei teze de doctorat de romanca Stefania Maracineanu, cu un subiect inedit: "Radioactivitatea artificiala", ceea ce a suscitat curiozitatea a zeci de studenti, profesori si cercetatori, care au umplut amfiteatrul unde se tinea dizertatia. Printre auditori se afla si Marie Curie, descoperitoarea radiumului, de doua ori laureata a Premiului Nobel, in 1903 si in 1911. Teza de doctorat a starnit un deosebit ecou in randul fizicienilor francezi, profesorul Henri-Alexander Deslandres, directorul Observatorului Astronomic din Paris, entuziasmat de cele auzite s-a oferit imediat sa o sprijine pe romanca in continuarea cercetarilor. Stefania Maracineanu descoperise ca uraniul prezenta perturbatii, greu explicabile, in intensitatea iradierii, care ar fi trebuit sa fie teoretic absolut constanta. Nemultumita de acest comportament, fiziciana a emis ipoteza ca totul s-ar datora actiunii Soarelui, insa nu avea mijloace sa-si verifice ideile stiintifice. Profesorul Deslandres i-a facut cadou romancei noastre cateva placi de plumb din acoperisul observatorului parizian, infiintat de Verrier si vechi de peste 300 de ani, deteriorate de vreme, care urmau sa fie inlocuite. Placile de plumb, potrivit ipotezei doamnei Maracineanu, care fusesera expuse radiatiei solare timp de secole, ar fi trebuit sa fie radioactive. Supuse masuratorilor, esantioanele de plumb au confirmat justetea ipotezei. Partile expuse la soare erau intr-adevar radioactive. Rezultatele experimentului au fost publicate in "Comptes rendus des seances de l’Academie des Sciences". Urmarea descoperirii a fost memorabila pentru Stefania Maracineanu, care tocmai se pregatea sa se intoarca in Romania, cu diploma de doctor in buzunar, avand promisiuni pentru ocuparea unui post universitar la Bucuresti. Pe neasteptate, insa, ea a primit vizita doamnei Marie Curie, care i-a propus sa lucreze impreuna in laboratorul care purta numele sotului sau, Pierre Curie, laureat si el al Premiului Nobel. Bineinteles ca o asemenea oferta, ce o tinea la Paris vreme mai indelungata, pe un salariu superior celui pe care l-ar fi obtinut la Bucuresti, a tentat-o. Si astfel, doctor in fizica, Stefania Maracineanu a devenit colaboratoarea cea mai apropiata a celebrei Marie Sklodowska Curie. Continuandu-si cercetarile, proaspata membra a echipei Curie, din care faceau parte si sotii Irene si Frederic Joliot-Curie, a avut inca o idee ingenioasa: a depus un strat de poloniu pe una din placile de plumb daruite de profesorul Deslandres. Dupa care a constatat ca plumbul a fost excitat de poloniul radioactiv, incepand el insusi sa emita radiatii. Apoi a expus placa respectiva la soare cateva minute. A masurat radiatiile emise si surpriza a fost enorma, descoperind ca radiatiile placii de plumb devenisera de zece ori mai puternice. Emisia de radiatii a continuat zile la rand, fara alte cauze exterioare, ceea ce a aratat clar ca doar soarele singur amplifica radioactivitatea. Mai mult, noi expuneri la soare ale placii au condus la marirea amplitudinii iradierilor. Cercetarile fizicienei Stefania Maracineanu, care implinise atunci 42 de ani, au continuat pe tema respectiva inca un an, rezultatul fiind determinarea precisa a constantei poloniului si a actiniului la actiunea solara asupra radioactivitatii plumbului. Din 1925, dr. Maracineanu a pus in practica o alta idee originala, anume aceea de a excita suportul metalic al unei substante radioactive chiar cu radiatiile emise de acesta, descoperind ca plumbul continut in aceste suporturi ale recipientelor metalice, avand poloniu in solutia clorhidrica, este influentat puternic de radiatia poloniului. Mai departe, fiziciana a observat ca radiatia alfa a poloniului era atat de puternica, incat a produs chiar dezintegrarea plumbului. Acest fenomen reprezenta practic o radioactivitate artificiala, el fiind semnalat, pentru prima oara in stiinta, de romanca Stefania Maracineanu. Ea si-a publicat, constiincioasa, rezultatele experimentelor sale in reviste de specialitate din Franta. Incheindu-si contractul cu Marie Curie, Stefania Maracineanu s-a intors la Bucuresti, unde a devenit colaboratoarea savantului Dimitrie Bungetianu, profesor la Universitatea din Bucuresti. Acesta era insa preocupat mai mult de fizica atmosferei terestre si de meteorologie. Insa, remarcand importanta cercetarilor efectuate de Stefania Maracineanu asupra radioactivitatii solare, a ajutat-o dezinteresat sa-si organizeze ea insasi un laborator de cercetare a radioactivitatii. Dezvoltandu-si lucrarile la Universitatea din Bucuresti, Stefania Maracineanu ajunge la concluzia ca fenomenul radioactivitatii putea demonstra principiul unitatii materiei, mai ales sub aspectul transmutatiei materiei. Era o confirmare a cunoscutei legi a conservarii materiei, emisa de Antoine Laurent de Lavoisier (1743-1794). Ajunsa la acest punct, Stefania Maracineanu publica, in anul 1929, rezultatele noilor sale cercetari, aratand ca inca din 1924 a descoperit, la Paris, radioactivitatea plumbului expus la soare, continuandu-le in laboratoarele Universitatii din Bucuresti. Cea mai importanta precizare din lucrarea respectiva, prezentata de altfel de savantul N. Vasilescu-Karpen (1870-1964), intr-o expunere la Academia Romana, era ca Stefania Maracineanu utilizase initial plumbul fara nici un adaos de substanta radioactiva, pe care l-a expus la soare, constatand ca metalul respectiv devenea radioactiv. Masurand cu instrumente sensibile metalul, a detectat iradieri constante, pe care le-a evidentiat pe placi fotografice, inca din anul 1924, dupa care si-a publicat rezultatele in teza de doctorat obtinuta la Sorbona. Concluzia Stefaniei Maracineanu, exprimata in lucrarea sa publicata in 1929, a fost ferma: "Se poate considera ca piatra filosofala exista in radiatiile solare si tot aici este sursa formidabilei energii radioactive, a carei necesitate s-a impus deja si se va impune tot mai mult". Asadar, in 1929, o romanca, vizionara, considera ca energia nucleara va juca un rol extrem de important in viitorul apropiat. Ceea ce s-a si petrecut dupa nici doua decenii. Mai mult, tot Stefania Maracineanu este cea care a aratat ca in astrul solar si, in intregul Univers, stapaneste energia nucleara, ca de altfel si pe planeta noastra. Sase ani dupa ce Stefania Maracineanu isi expusese lucrarile si concluziile privitoare la radioactivitatea artificiala, sotii Irene si Frederic Joliot-Curie au primit Premiul Nobel pentru descoperirea... radioactivitatii artificiale! Stefania nu a protestat fata de aceasta nedreptate, spre a arata ca, in fapt, lucrarile sale efectuate la Bucuresti si in laboratoarele unde avusese drept colegi pe noii laureati ai Premiului Nobel, ii apartineau, totul fiind un furt stiintific de proportii. Ea a continuat sa faca linistita si demna cercetari in domeniul radioactivitatii. Astfel a ajuns la concluzia ca o concentrare artificiala de radioactivitate ar putea determina precipitatii atmosferice. Sprijinita de profesorii Bungetianu si Vasilescu-Karpen, dar si de celebrul aviator Constantin (Bazu) Cantacuzino, Stefania Maracineanu a incercat sa provoace ploaie artificiala in Baragan, in vara secetoasa din 1931, utilizand "insamantari" radioactive in nori. Rezultatele au fost promitatoare, obtinandu-se intr-adevar ploaie artificiala, ceea ce demonstra corectitudinea principiului expus de fiziciana. Experiente similare au fost facute de Stefania Maracineanu in nordul Africii, in Algeria, cu finantarea guvernului francez, incercandu-se provocarea de ploi artificiale in Sahara, prin injectarea in atmosfera a unor saruri radioactive. Din pacate, s-a declansat cel de-al Doilea Razboi Mondial si experimentele au fost sistate. Stefania Maracineanu s-a stins din viata in anul 1944, in varsta de 62 de ani, rapusa de un cancer provocat de iradieri radioactive, inainte de a vedea cea mai teribila demonstratie a energiei atomice, bomba nucleara, la Hiroshima si Nagasaki, pe care nu a considerat-o ca fiind o expresie a gandirii stiintifice pozitive. Stefania Maracineanu a fost recunoscuta insa, post-mortem, de stiinta, drept descoperitoarea radioactivitatii artificiale si promotor al provocarii ploii artificiale, prin insamantari de substante radioactive. Recunoasterea a fost, din pacate, tardiva, caci Premiul Nobel revenise deja altora. Nu era nici primul, nu va fi nici ultimul caz care ii priveste pe romani.

Inventia preferata a lui Hermann Oberth

Printre numeroasele inventii brevetate de Hermann Oberth (1894-1989), cea pe care o desemna ca fiind preferata sa era oglinda cosmica. Dupa ce a pus bazele navigatiei spatiale in anii `20 ai secolului trecut, cea mai mare parte a inventiilor sale gasindu-si aplicatie concreta, altele asteptandu-si momentul potrivit pentru a fi puse in practica, a conceput un proiect de oglinda spatiala uriasa. Aceasta era gandita ca o constructie spatiala uriasa, cu un diametru de peste 100 km, acoperita cu folie metalizata, capabila sa reflecte lumina Soarelui spre Pamant, cu pozitie reglabila prin telecomanda. Avand aceasta dimensiune, ea are o suprafata de aproape 8.000 kilometri patrati. Pentru o asemenea constructie, Hermann Oberth a propus si un mod original de constructie pentru a o face eficienta, pregatirea materialului pe Terra si transportul pe orbita fiind extrem de costisitoare. Materialul sa fie produs si prefabricat pe Luna si transportat cu ajutorul navelor spatiale pe santierul cosmic. Din mostrele de roca lunara se stie ca pe Luna exista magneziu, aluminiu, siliciu, titan, germaniu, sodiu, potasiu s.a. Utilizand energia solara se poate produce electricitate si cu ajutorul ei se pot confectiona componentele necesare constructiei. Pe traiectoria Lunii exista doua puncte, care - impreuna cu centrul Pamantului si cel al Lunii - formeaza triunghiuri echilaterale: punctele de libratiune de 60 de grade. Forta centrifuga si fortele de atractie ale Pamantului si Lunii - compensandu-se - actioneaza in aceste puncte ca si cand aici s-ar afla un mic corp ceresc, care atrage si fixeaza corpurile ce se apropie de el. In aceste puncte a propus Oberth in proiectul sau sa fie depozitate materialele fabricate pe Luna, iar navele spatiale le vor prelua si transporta pe santier. Piesele prefabricate pe Luna ar fi lansate spre punctul de libratiune cu ajutorul unor dispozitive electromagnetice de catapultare. Pentru ca un corp (obiect) sa atinga punctul de libratiune este nevoie sa fie lansat de pe solul selenar cu o viteza de 2.320 m/s; dupa o luna si jumatate de zbor, acesta ar ajunge in punctul de libratiune, aflandu-se in repaus relativ fata de sistemul Pamant-Luna. Daca s-ar trimite insa pe traiectoria Lunii obiecte cu viteza de 2.540 m/s in sens invers deplasarii Lunii, acestea s-ar opri in raport cu Pamantul si ar cadea pe suprafata acestuia. Iata o interesanta cale de a aduce material selenar pe Pamant, fara ajutorul rachetelor! Aplicatiile oglinzii spatiale imaginate de sasul nostru din Medias ar fi legate, in primul rand, de crearea unui spatiu suplimentar pentru inca zece miliarde de locuitori, in conditiile in care planeta albastra tinde sa devina suprapopulata. Oglinda ar fi formata din mii de fatete reflectorizante de 14 km, iar prin reglarea pozitiei ei s-ar putea ilumina zone intregi de pe Pamant, s-ar putea indeparta ceata de pe aeroporturi, s-ar putea topi ghetari, s-ar mentine navigabile caile maritime in zone polare pentru tot timpul anului, s-ar putea dirija furtuni, cicloane, uragane, tsunami-uri spre zone unde nu ar produce pagube, s-ar provoca vanturi benefice climatic, s-ar preveni ingheturile daunatoare culturilor agricole etc. Cel mai mare beneficiu ar fi insa controlul total al climei, prin gestiunea depresiunilor atmosferice: oglinda indreptata asupra unei zone produce incalzirea aerului, care se va ridica, iar aerul rece din zonele invecinate va tinde sa ii ia locul, insa din cauza miscarii de rotatie a Pamantului va fi deviat spre dreapta. Zonele de depresiune sunt inconjurate de un vant din sens invers. Daca langa zona de depresiune artificiala produsa de oglinda cosmica se afla o zona de depresiune naturala, aceasta va fi obligata sa se deplaseze in directia impusa. In acest mod se vor dirija campurile depresionale din zone unde nu sunt dorite. Pentru a nu da bataie de cap celor in masura sa puna in opera proiectul, Oberth a calculat ca numai cheltuielile cu fumatul in Europa, intr-un singur an, ar depasi costurile uriasului proiect.
Nota: Nu am ami scris aici o schita biografica a lui Oberth, insa am publicat una de mari dimensiuni in cartea mea Contributii romanesti in aviatie, Ed. Transilvania Expres, Brasov. 2003, care se gaseste in biblioteci.

Un mocan de vaza: Victor Jinga

Unul dintre oamenii care si-au castigat prin sarguinta un loc respectabil in galeria savantilor romani este si saceleanul, dintr-o familie de mocani, Victor Jinga, a carui memorie am regasit-o vie in inimile si mintile multora dintre fostii sai studenti, activi in AFDPR Filiala Brasov dupa 1990 (cel mai infocat era economistul Vasile Man, muresan ca si parintii mei si profesorul mamei mele la Liceul Petru Maior din Reghin). Nascut in Satulung, la 17 februarie 1901, Victor Jinga a urmat scoala primara in satul natal, apoi studiile liceale in Brasov si Galati, plecand la studii universitare in Italia, la Institutul Superior Economic din Venetia, unde obtine si titlul de doctor in stiinte economice cu teza: "Reformele agrare si dezvoltarea creditului popular in Romania". Preocupat de sistemul cooperatist, intreprinde cercetari intinse asupra acestui domeniu in Italia, Franta, Germania, Austria si Elvetia, dar in mod cu totul special cu privire la cel de la Rochdal, langa Londra (cunoscut sub numele de pionierii de la Rochdal). Revenit in tara, primeste posturi bune la Banca Cetatea din Brasov si apoi la Creditul Minier din Bucuresti, dar renunta la ele dupa scurta vreme pentru a se dedica carierei universitare, la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Cluj. In 1935 a fost titularizat la catedra de economie politica si a tinut cursurile de "Introducere in economia politica", "Istoria doctrinelor economice" si "Metodologia cercetarii economice". Pe langa activitatea didactica, tanarul profesor este preocupat de noile orientari din politica economica a tarii, mai ales vizand ridicarea taranimii, de care era legat prin sange si constiinta. Din grija pentru mocanii dintre care s-a ridicat, infiinteaza in localitatea sa natala Cooperativa "Saceleana", iar la Cluj activeaza si ca presedinte al Uniunii de Cooperative "Ardealul". Dupa Diktatul de la Viena si cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat, impreuna cu intreaga Academie, din Cluj la Braşov si a preluat functia de rector al institutiei, incercand sa asigure o activitate normala si o pregatire de calitate chiar si in condiţii de razboi. A continuat sa functioneze in invatamantul superior pana in 1947, cand a fost epurat din motive politice, asa cum s-a intamplat cu majoritatea profesorilor, nu numai din Brasov, ci din toate centrele universitare. A fost arestat in 1945, apoi intre 1949 si 1954, cand a lucrat la Canal, pentru a fi din nou arestat din 1959 pana in 1963. Vina sa politica era aceea de a fi fost membru al Partidului National Taranesc si deputat al acestui partid, iar apoi carlist, membru al Frontului Renasterii Nationale si subsecretar de stat, pentru scurta vreme; se adauga, desigur, si viziunea de tip burghez a problemelor economice, desi era fiu de tarani si preocuparea sa de capatai era reprezentata de bunastarea acestei clase sociale... A desfasurat o activitate stiintifica si publicistica bogata, scriind la ziare si reviste din tara si strainatate, dar intreprinzand studii serioase pe teme istorice, sociale, economice, de cultura s.a. Concitadinul sau George Moroianu, si el profesor al Academiei, a fondat la Cluj cea mai prestigioasa revista din Transilvania: Observatorul social-economic, la care Jinga preia secretariatul. Dupa transferul Academiei in Brasov, desi in conditii vitrege, reuseste sa reinfiinteze revista si devine directorul acesteia. Intre 1942 si 1945 infiinteaza si conduce la Brasov Institutul de Cercetari Economice si Sociale, unic in Transilvania si de o remarcabila activitate sub raportul calitatii si rodniciei. Studii ca: Societatea Natiunilor si colaborarea economica contemporana (Brasov, 1940), Dinamica economiei cooperatiste (Braşov, 1941), Moneda si problemele ei fundamentale (2. vol., Ed. Dacia, Cluj, 1981) raman si astazi de referinta. Insa, apogeul creatiei sale stiintifice este atins in 1945, cand - dupa multi ani de truda p- publica lucrarea "Probleme fundamentale ale Transilvaniei" (Astra, Brasov), in doua volume, premiata anul urmator de Academia Romana cu Premiul "Leon Gh. Pallade". Aceasta lucrare, retrasa de pe piata si data la topit, a fost pusa la index de regimul comunist, dar a vazut o noua editie in 1994, intr-un singur volum, sub egida Muzeului Judetean de Istorie (ingrijitori de editie Mihai Drecin si Margareta Suzana Spanu). Despre carte, academicianul Silviu Dragomir, raportor pentru decernarea premiului Academiei, spunea ca a fost principala sursa a argumentelor romanesti pentru Transilvania la Conferinta de Pace de la Paris, la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dictonul sau preferat, pe care il repeta neincetat studentilor sai apartinea lui Francois Rabelais si era: Stiinta fara constiinta este ruina sufletului. Victor Jinga a fost casatorit cu Maria Livia Citta Jinga si a avut un singur fiu, Victor, devenit medic. S-a stins din viata in 1 iunie 1990 si este inmormantat la Sacele. Profesorul si omul de stiinta Victor Jinga este considerat a fi un urmas de seama al Scolii Ardelene si numai varsta si tavalugul comunist nu l-au inscris in constiinta publica alaturi de mari economisti ca Petre S. Aurelian, Gheorghe Tasca, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, Victor Slavescu, Ion Lapedatu, acolo unde ii este locul.

Un mare poet trimis de Securitate in anonimat

Scriitor nu este cel care scrie, spunea Edgar Allan Poe, ci cel care este citit. Sunt intrutotul de acord cu aceasta asertiune, dar numai pentru vremuri si societati normale: este de inteles, dupa mine, ca in Romania ultimilor 60 ani nu poate functiona acest model. O vreme indelungata - cea mai mare din acest interval - politrucii au decis cine are dreptul sa publice, ba chiar si cine are dreptul sa scrie, trimitand bratul manjit de sange, Securitatea, sa faca perchezitii, sa terorizeze autorii si sa confiste manuscrisele sau dactilogramele apartinand dusmanilor poporului. Este si cazul mai multor prieteni buni de-ai tatalui meu, insa astazi vreau sa ma opresc doar asupra unuia - poate cel mai talentat dintre ei - poetul si traducatorul Stefan Muscalu. Cealalta parte a intervalului, dupa Revolutie, este marcata de un ethos rasturnat, de o confuzie totala a valorilor si reperelor, in orice forma de manifestare a vietii umane. Stefan Muscalu era vecinul familiei mele in Noua de dinaintea constructiei blocurilor si a proletarizarii (moldovenizarii), care o plaseaza astazi intre cartierele rau famate ale orasului. Era acea Noua (o extensie a Darstelui - Darstele Nou - pe scurt Nou, cum ii mai spuneau inca batranii - sau feminizat, ca majoritatea toponimelor, Noua), care pastra inca un aer intre patriarhal (poate chiar cu sensurile lui Camil Petrescu) si de vilegiatura. O caracterizau: oameni aparte, ai locului, inca destui sasi, o viata cumpatata si linistita, gradini intinse si parcele cultivate de acesti oameni locului (fostii proprietari de altadata) tinand insa de CAP Sacele, padure de jur-imprejur aproape, vile vechi cu puternice rezonante arhitecturale, dealuri care se aplatizau lin desi coborau din varfuri semete ca si Postavarul, livada uriasa a sasului Hessheimer, lacurile, satul de vacanta cu poligonul de premilitarie, gradina zoologica si Chiscul... In aceasta atmosfera in care cresteam ne vizita, poate de doua-trei ori pe saptamana, un domn distins cu parul alb: Domnul Muscalu. Era unul dintre cei care au stat la Canal si Aiud cu tata, dar aveam sa aflu amanunte abia mai tarziu, cand nu mai era printre noi. Stefan Muscalu (1911-1977) s-a nascut in Darste, intr-o familie saraca pe ulita de langa vila familiei Czell, celebri fabricanti de bere si spirtoase, fiind mezinul acesteia. Intaiul nascut, fratele sau mai mare, avea sa termine Politehnica in Bucuresti, iar cele doua surori au devenit invatatoare. Dupa scoala primara din Darste, urmeaza Liceul "Andrei Saguna", pentru ca apoi sa urmeze in paralel Facultatea de Drept si pe cea de Filosofie in Bucuresti. Orfan de tata de la o varsta timpurie, a invatat cu sarg, bursa fiindu-i singura sansa de a duce la sfarsit studiile. Imi povestea tatal meu ca la un examen cu Dimitrie Gusti, Muscalu - asezat in prima banca si asteptandu-si randul linistit - dadea raspunsuri in locul celor examinati, care nu prea stiau, la solicitarea profesorului. Dupa ce s-au adunat destule asemenea raspunsuri date de pe margine, Gusti ii cere carnetul si trece calificativul: Bine. Iesit din sala, Stefan Muscalu se uita in carnetul de note si vazand calificativul revine in sala. Continua sa dea raspunsuri la cererea profesorului - cu intentia de a-i arata celui de la tabla solutia corecta la chestiunea din bilet - pana cand acesta se sesizeaza: Bine, dar dumitale ti-am pus deja nota! Da, domnule profesor, dar eu sunt baiat sarac din Darstele Brasovului si cu acest calificativ nu reusesc sa iau bursa, astfel ca nu voi putea continua studiile. Vreau sa ma ascultati si pe mine, pantru a va face proba insusirii temeinice a disciplinei. Da-mi carnetul, spune Gusti, care taie calificativul initial scriind in loc: Exceptional! In timpul studiilor universitare, audiind alaturi cursurile de metafizica si logica si conferintele publice pe teme politice ale profesorului Nae Ionescu, devine atasat acestuia si partizan al dreptei romanesti, a carei expresie era, la vremea aceea, Garda de Fier. Urmeaza stagiatura de avocat la Sf. Gheorghe, intre 1935 si 1937, cand intra ca avocat definitiv in Baroul Brasov. Duce o viata intensa, ocupandu-se de politica sau fugind din calea Sigurantei, in vremurile de prigoana, dar avand in permanenta caietul cu poezii asupra sa. Colegul sau de clasa la "Saguna" a fost poetul Eugen Jebeleanu, alaturi de care a inceput sa scrie versuri, in timpul liceului. Pastrez acasa cate un exemplar al primelor doua plachete de versuri publicate de Jebeleanu: Schituri cu soare (1929) si Inimi sub sabii (1934) cu dedicatiile autorului pentru colegul lui Stefan; pe cel dintai, scrie: Lui Stefan Muscalu, ale carui prime poezii s`au intalnit intr`un somn cu ale mele, Dragoste si soare, E. Jebeleanu. Dupa lovitura de stat a lui Ion Antonescu, din ianuarie 1941, Stefan Muscalu este trimis alaturi de cei mai multi dintre legionari in linia intai, pe frontul de Est. La terminarea razboiului, este arestat de comunistii veniti la putere, iar dupa ce scapa incearca sa isi piarda urma, mutandu-se la Campina, la una dintre surorile sale. Tavalugul arestarilor din 1950 il prinde si este condamnat in martie 1951 la 15 ani inchisoare, dar scapa cu decretul de gratiere din 1964. La sfarsitul anilor `40 s-a casatorit cu Lucretia Avram din Noua, profesoara de lucru manual si desen, dintr-o familie care a dat mai multi luptatori anticomunisti (unul dintre acestia, Radu Avram, fratele sau, comandant legionar si sef al Politiei Legionare din Brasov, intre septembrie 1940 si ianuarie 1941). Pentru implicare in activitati politice si nedenuntarea sotului, Lucretia Avram avea sa se aleaga cu domiciliu obligatoriu la Dumbraveni din 1952 pana in 1956. In 1960, in urma unui denunt, este arestata si, dupa un an de ancheta, este condamnata la opt ani inchisoare, fiind gratiata in 1963. Stefan Muscalu a fost trimis dupa condamnare la Canal, iar apoi la Aiud, de unde a fost eliberat. In inchisoare a continuat sa compuna poezii, care circulau si erau apreciate de detinutii politici. Spre deosebire de fostul sau coleg si prieten (as putea spune si consatean, caci familia Jebeleanu avea o casa in Noua), Muscalu nu si-a uitat nici renegat crezurile, nu a acceptat sa faca jocul comunistilor, ci si-a asumat o lupta grea si o viata de chin. Ar fi putut, la talentul si pregatirea sa sa stea alaturi, inclusiv in Academie, cu Jebeleanu, dar a ramas demn. Pe unele le-a recompus dupa iesirea din inchisoare, alaturi de noi poezii, care dadeau glas sensibilitatii sale, dar Securitatea i-a confiscat toate manuscrisele in 1975, la o perchezitie. Alaturi de poezii si un roman al lui Andre Gide, tradus din franceza; poliglot in adevaratul sens al cuvantului, vehicula fluent maghiara, germana, franceza si engleza. Dupa eliberare, a lucrat unde a vrut regimul, ca jurisconsult: Tesatoria Codlea, Electroprecizia Sacele, cooperativele Arta si Prestarea. Il vizitam adeseori in camera sa modesta de pe str. Crizantemelor, langa restaurantul Caciula din Noua, si eram impresionat de fiecare data de muntii de carti printre care trebuia sa fac un adevarat slalom ca sa ajung dintr-un colt in altul. Ultima intalnire, pe care mi-o amintesc, a fost de Revelion in 1977, cand a trecut sa ureze cele cuvenite familiei mele; eram racit si febra nu vroia sa cedeze. A sfatuit-o pe mama sa ma incalte cu sosete inmuiate in otet si sa ma infasoare intr-un cearsaf, de asemenea imbibat in otet. Ca prin farmec, in vreo doua ceasuri nu mai aveam nimic. Imi spunea povesti, mai ales despre Noua si Darste, cele dragi noua, despre Fantana Hotilor si haiducii care isi ascundeau aici banetul furat de la boierii munteni, nu inainte de a chefui strasnic la un han din Azuga tinut de Anita Azughita. A`murit in chinuri groaznice de peritonita, in 5 aprilie 1977 si este inmormantat in cavoul familiei de la Darste. Sper sa apuc ziua cand vresurile sale vor fi recuperate din arhivele fostei politii politice, vor fi tiparite si vor intra in patrimoniul cultural romanesc, unde le este locul.

S.T.T.L.

Initialele din titlu vin de la formula latineasca Sit tibi terra levis, adica Sa-ti fie tarana usoara, care - in epoca Romei antice - se inscriptiona pe monumentele funerare. In romana, in aceeasi forma sau la persoana a treia, se foloseste pentru o persoana decedata recent si ingropata. Uzez astazi de ea pentru arhitectul brasovean Iancu Radacina (1928-2009), decedat la Los Angeles, in urma cu trei zile, cu exact trei zile de implinirea varstei de 81 ani. Am gasit doua anunturi in presa, din care am aflat trista veste: unul din partea familiei Taric si celalalt semnat de Ordinul Arhitectilor. Este greu sa scriu despre un om pe care il cunosc atat de putin si, totusi, am impresia ca il stiu de totdeauna. Numele acestui arhitect este destul de apreciat in Brasov, mai ales de oamenii peste 50 ani, caci personajul a lucrat o viata in proiectare aici. De la el au ramas aripa noua a Hotelului Aro Palace, construita in anii 1963-1965, Restaurantul Miorita din Poiana Brasov (astazi modificat complet si lipsit de orice personalitate), Hotelul Alpin, proiect din 1969 si constructie din 1974-1975, blocurile turn de vis-a-vis de Onix (cunoscute de brasoveni ca blocurile cu stalp), blocurile din capatul bulevardului Victoria (Hermina si Dioda), o serie de locuinte particulare (dr. Fodor, dr. Coleanu, Balint, prof. Dudita s.a.). L-am intalnit in urma cu vreo cinci ani la COBCO (fostul Trust de Constructii Brasov), unde a venit in vizita intr-o seara - locuia in Germania de multa vreme - impreuna cu inginerul Viorel Faur. Am stat atunci ca intre constructori, la cateva sticle de Jack Daniels, sufletul intalnirii fiind arhitectul trecut de 75 ani. Retin povestea constructiei noii aripi de la Aro. Sarcina de la partid i-a fost repartizata lui Radacina, care trebuia sa o puna in opera. Se dorea ca de vechea cladire, datand din anii `30, sa se lipeasca practic un bloc, pentru a mari capacitatea de cazare. Om rafinat si cu respect pentru sine, pentru profesie si pentru inaintasi, Iancu Radacina s-a vazut pus in fata unei provocari: sa nu mutileze sau sa umbreasca opera lui Horia Creanga, sa gaseasca volumul potrivit pentru a lasa vizibile dinspre Cetatuie Casa Sfatului si Biserica Neagra, dar si intregul burg sasesc. Ne-a relatat in noaptea de pomina de la COBCO cum s-a framantat multa vreme sa nu dauneze operei maestrului sau Creanga, respectiv fatadei dinspre sud (spre Tampa) a vechiului hotel, si cum a petrecut cateva saptamani dupa-amiezile si serile pe str. Eminescu si mai sus, pe Dealul Cetatii, pentru a gasi solutia optima. In primul sau proiect, biserica reformata, o adevarata bijuterie arhitecturala, era salvata, iar corpul nou, de numai sase etaje era impins mult in spate, cam pe locul parcarii de azi; regimul avea, insa, alergie la biserici si a decis ca aceasta trebuie demolata (s-a sacrificat cu aceasta ocazie sala de sport a Liceului Saguna, careia i s-a adaugat o turla si a fost data la schimb comunitatii reformate maghiare). S-a adoptat solutia pe care am cunoscut-o pana atunci cand carciumarii au ajuns sa decida solutiile arhitecturale (ultima modernizare, la care cred ca Radacina, ca autor de proiect, nu a fost consultat): porticul este astazi o amintire, extinderea compromitand gandirea si lucrarea din anii `60. Extinderea Hotelului Aro Palace s-a facut pe linia stilului international si a expresivitatii structurale (destul de raspandita, mai ales la constructiile hoteliere) in epoca. Primul proiect al Centrului Civic a fost semnat tot de maestrul Radacina, dar altii au venit apoi cu solutiile lor, modificate si adaptate in repetate randuri, dupa gusturile potentatilor zilei. Iancu Radacina s-a nascut la Rasnov si a urmat studii de arhitectura la Bucuresti (singura scoala de arhitectura din tara la acea vreme). Intreaga cariera profesionala a desfasurat-o la Brasov, la Institutul Proiect, unde a fost apreciat de toata lumea si considerat un exemplu. Pe langa lucrarile din Brasov a facut cateva hoteluri in tara, la comanda Trustului de Constructii Carpati. Pensionat la 60 ani, cu putin inainte de Revolutie, a plecat in Germania, de unde revenea doar in vacante in tara. A avut o singura fiica, de la care are un nepot, ambii locuind in Statele Unite ale Americii, la Los Angeles (unde a si murit maestrul). O casa amenajata de arhitectul Radacina, in care m-am simtit intotdeauna foarte confortabil, este locuinta profesorului Florea Dudita, de pe str. Sitei, in care - tinand seama de radacinile oltenesti ale profesorului - a utilizat motive populare de la Horezu, de pe blidele traditionale, sub forma unor cahle incastrate in bordurile semineului, in galeria de la fereastra, pe stalpul de sprijin al mansardei s.a., dar a si construit un interior primitor. Cunoasterea arhitectului mi-a lasat o amintire placuta, pe care o impartasesc pe acesta cale si care, sper, va fi consolidata de aparitia unei lucrari de istoria arhitecturii brasovene, gata deja de tipar, semnata de arhitectul brasovean si bunul meu prieten Gruia Hilohi.

Omagiu lui Grgore Moisil

Grigore Moisil a fost un Petre Tutea al matematicii: sfatos, oral, sclipitor in fiecare clipa, de o eruditie iesita din comun, dar cu o opera destul de restransa, daca ne raportam la valoarea sa si la lucrarile unor contemporani, de valoare mai mica. In urma cu mai bine de patru ani, la Colegiul National "Gheorghe Lazar" din Sibiu, participam la o manifestare inchinata centenarului matematicianului; prof. Liviu Sofonea a prezentat o evocare a lui Moisil sub titlul: Amintindu-mi de fascinantul Grigri - Magister Egregius Mathematicorum. Pretentios titlu, mi-am spus, nestiind atunci regula lui dux clarus, poeta egregius, pontifex sapiens (pentru termenii care arata excelenta: "vestit", "celebru" ori "distins" latinii foloseau cuvinte distincte, dupa caz. Clarus se spunea despre cineva vestit prin fapte de vitejie, in lupte sau in sporturi. Cand unui duce i se spunea "Clarissime", se facea referire desigur la faptul ca era un om vestit si nu inseamna nicidecum "Prealimpezimea voastra". Cu totul alta este situatia celor vestiti prin arte: un poet, un orator, un artist, un magistru nu este niciodata clarus, ci egregius. Sensul de baza este "care iese din turma", fiind antonimul lui gregius; iar pentru pontifex termenul potrivit este sapiens, intelept). Am promis sa scriu o pilda relatata de Constantin Noica la inmormantarea marelui matematician, mort in Canada, la Ottawa, la un congres, dar inainte vreau sa prezint o apreciere ce ii apartine tot lui Noica: Omul de cultura Moisil tine de ceea ce s-ar putea numi modelul Cantemir, pe linia caruia se inscriu, in felul si cu specialitatea lor, nu numai Hasdeu, Iorga, Calinescu, dar si un Ion Heliade Radulescu in trecut, sau mai recent un Enescu in muzica. Noutatea pe care o aduce Moisil este urmarirea universalitatii pe linia matematicii... Povestea lui Noica apare, daca imi amintesc bine, undeva intr-o carte de popularizare a matematicii, scrisa insa de un matematician serios (acum membru corespondent al Academiei Romane), Gheorghe Paun, cu o zi mai mic decat mine, dar cu 17 ani mai in varsta, Din spectacolul matematicii, Editura Albatros, Bucuresti, 1983. Pilda spusa de Noica vorbea despre un tanar, inainte de maturitate, care incepuse sa priceapa cate ceva despre viata, lume si natura umana. Patruns de curiozitate, pleca din sat si urca in munti, unde, intr-un ashram isi ducea viata un pustnic renumit pentru intelepciunea sa. Inteleptule, ii spuse tanarul, am venit sa imi arati care este sinele meu! Pustnicul ridica privirea si ii raspunde: Vino peste treizeci de ani. Trece timpul si tanarul de odinioara, acum barbat cu responsabilitate, cu sotie si copii mari, la soroc, se duce in padure, la pustnic si il gaseste garbovit de ani: Inteleptule, ti-am cerut acum treizeci de ani sa ma lamuresti ce este sinele meu. Iata, a venit timpul sa imi dai raspunsul. Pustnicul il priveste si ii raspunde ca in urma cu treizeci de ani!... Patrunzatorul Noica aducea astfel un omagiu subtil prietenului sau Moisil, care nu si-a cautat raspunsul la altii, ci si-a raspuns singur ridicandu-se de la eu catre sine, pierzandu-se in vastitatea sinelui sau. Noica a fost preocupat de mai multe asemenea perechi cu destin ales: Logos si Eros, Animus si Anima, das Ich si das Selbst, carora le-a dedicat multe pagini, mai ales in cunoscuta carte Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca (Editura Eminescu, 1987). Grigore C. Moisil (1906-1973) a fost un matematician indeobste socotit parintele informaticii de la noi, membru al Academiei Romane. S-a nascut la Tulcea ca fiu al lui Constantin Moisil, profesor de istorie, arheolog si numismat, membru al Academiei Romane, si al institutoarei Elena Moisil. Strabunicul sau, Grigore Moisil, preot greco-catolic in Nasaud si apoi vicar episcopal pentru tinutul Rodnei era unul dintre fondatorii primului liceu românesc din Nasaud. Zoe Petre, consilier al presedintelui Emil Constantinescu este nepoata sa, fiica surorii Florica si a academicianului Emil Condurachi (era proverbiala situatia aceastei familii, ce numara sase academicieni). A urmat scoala primara la Bucuresti, iar studiile liceale la Vaslui si Bucuresti. In 1924 intra ca student la Constructii, dar se indrepta spre Facultatea de Stiinte, Sectia de Matematica, unde are profesori renumiti, printre care: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Titeica, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. In 1929 sustine teza de doctorat cu tema: Mecanica analitica a sistemelor continue, publicata imediat de o cunoscuta editura pariziana si bine primita de critici. Pleaca la Paris unde studiaza la Sorbona si colaboreaza cu studii la principalele reviste de matematica, iar in 1931 sustine examenul de docenta, cu lucrarea "Sur une classe de systemes d'equations aux derivees partielles de la Physique mathematique". Primeste apoi o bursa de studii la Roma. Urmeaza o cariera universitara la Universitatea din Iasi, unde preda primul curs de algebra moderna din Romania, dar preda si logica matematica, intemeind o adevarata scoala, pentru a se muta apoi la Universitatea din Bucuresti, cu scoala cu tot (un exeget al operei sale, dar si continuator pe linia logicii si lingvisticii matematice este Solomon Marcus). Are contributii importante in mecanica, analiza matematica, geometrie, algebra si logica matematica. A extins in spatiul cu mai multe dimensiuni derivata areolara a lui Dimitrie Pompeiu (aprofundata si de Nicolae Teodorescu), a studiat functiile monogene de o variabila hipercomplexa, cu aplicatii la mecanica, a introdus algebre cunoscute astazi sub numele algebre Łukasiewicz-Moisil, pe care le-a intrebuintat in logica si in studiul circuitelor de comutatie, a elaborat metode noi de analiza si sinteza a automatelor finite si a scris si in domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate. Moisil a insistat la realizarea primelor calculatoare românesti, a contribuit decisiv la dezvoltarea informaticii si la formarea primelor generatii de informaticieni in Romania. A lansat prin 1970 o butada, care astazi si-a dovedit din plin valabilitatea: Foarte curand oamenii se vor imparti in doua categorii: oameni batrani si oameni care stiu sa lucreze la calculator. Viata sa l-a consacrat ca un extraordinar om de stiinta, profesor, dar si om de cultura, apreciat ca atare de contemporani. Avand cu un deosebit simt al umorului, a ramas in amintirea celor care l-au cunoscut prin numeroase vorbe de duh si anecdote. Una dintre acestea, produsa la televiziune, era o aplicatie a teoriei inductiei matematice. Prieten cu vinul bun, pus in postura sa explice pentru un public nespecialist aceast principiu algebric a spus: P1. Orice om are dreptul la un pahar de vin. P2. Dupa ce il bea se transforma intr-un alt om, care, la randul lui, are dreptul la un pahar de vin. Si uite-asa, cu inductia, se nenorocesc oamenii! (P1 si P2 adevarate implica, presupunand P(k-1) adevarata ca si Pk este adevarata, pentru cine a trecut mai repede prin clasa a X-a sau a uitat sa-si ia lecitina). Unul dintre citatele sale mi se potriveste si nu pierd ocazia de a-l insera: Sunt colectionar. Imi plac gandurile vechi, uzate, cu zimti rosi ca o moneda antica. Imi plac sentimentele vechi, parfumate si tari ca un vin de rasa. Imi plac vorbele vechi, sonore ca o vioara ofilita.

Un exeget cvasi-necunoscut al trecutului nostru

Urcand odata catre Pantheon, in inima Cartierului Latin, pe rue Soufflot (numele ii apartine arhitectului Pantheonului) am luat-o la stanga prin fata Facultatii de Drept, iar apoi pe un drum paralel cu cel pe care venisem, perpendicular pe intrarea de la drept. Aveam Pantheonul in dreapta, in stanga vechea si cunoscuta Bibliotheque Sainte Genevieve, iar in fata catedrala Saint Etienne du Mont, celebra pentru joube-ul sau, un balcon bogat decorat, deasupra altarului, caracteristic goticului timpuriu, dar in egala masura pentru ca adaposteste moastele Sfintei Genoveva, patroana Parisului, si mormintele lui Blaise Pascal, Jean Racine si Jean-Paul Marat. Observ ca intreaga fatada a bibliotecii este inscriptionata cu nume ale unor cunoscuti oameni de cultura din toate timpurile; printre acestia si doi legati indisolubil de spatiul carpato-danubiano-pontic, ca sa folosesc un cliseu destul de bine articulat si deopotriva indreptatit pentru asezarea noastra in lume: Dimitrie Cantemir si Martin Opitz. Daca primul este cunoscut oricarui absolvent de scoala primara, pot spune cu certitudine ca nu multi intelectuali de buna formatie au auzit de cel de-al doilea, un german din Silezia, exeget al trecutului nostru mai indepartat, de vreo doua mii si mai bine de ani. De aceea am vrut sa il readuc putin in atentie. In 1600, principele Gabriel (Gabor) Bethlen, un Machiavelli maghiar, dupa unii, a organizat la Gyula Fehervar (Alba Iulia sau Weissenburg), pe langa multele scoli marunte pe care le-a facut, si un colegiu reformat, "academia de obste" (la aceasta academie s-a format mai tarziu si umanistul roman Mihai Halici din Caransebes, posesor al unei renumite biblioteci), pentru care a recrutat profesori dintre cei mai renumiti din Europa de atunci: Martin Opitz din Silezia, Johann Alstedius, Johann Bisterfeld si Ludwig Piscator din Germania. Pentru a se tine la curent cu metodele pedagogice moderne ale timpului, Bethlen si profesorii de la colegiul sau intretineau o corespondenta bogata cu dascali celebri ca: Daniel Pereus, profesor la Universitatea din Heidelberg, si cu predicatorul Peter Alvinczi din Kosice (astazi in Slovacia). Silezianul Martin Opitz a indragit mult viata din Transilvania, in special Zlatna si a scris cel mai frumos poem al ei, o daciada a romanilor, cea mai frumoasa icoana medievala a spiritului si sufletului romanesc (Adolf Armbruster): Zlatna - Oder Getichte von Ruhe des Gemthes, tradus in romana si aparut nu de multa vreme in a doua editie sub numele Zlatna sau cumpana dorului, scris la Alba Iulia in 1622 si aparut la Strasbourg, doi ani mai tarziu. Diligentele lui Bethlen pentru ridicarea culturala a Transilvaniei nu s-au oprit aici: a adus o tipografie din Germania, a fondat o impresionanta bibiloteca (din nefericire, arsa de turco-tatari, in 1658) despre care cronicarul Ioan Szalardi spunea: "o biblioteca plina cu minunate carti apartinand diferitelor stiinte, a caror procurare il va fi costat multe mii de taleri". In cadrul tipografiei oficiale din Alba Iulia, se va infiinta o sectie romana, la care au fost adusi tipografi si litere de tipar din Tara Romaneasca (in scopul trecerii la calvini a unei parti a romanilor, nereusita, dar care a avut darul stimularii introducerii limbii romane in biserica ortodoxa). Cine a fost acest Martin Opitz (Martini Opitii, in latina) von Boberfeld (1597-1639)? Un poet, filolog, istoric si paleograf german, reprezentant de seama al barocului, care s-a nascut la Bunzlau, in Silezia, la 23 decembrie 1597, intr-o familie bine situata social si financiar, fiu al lui Sebastian Opitz si al sotiei acestuia, Martha. A urmat scoala latineasca din orasul natal, unde unchiul sau era rector, pentru a trece apoi, in 1614, la gimnaziul Maria Magdalena din Breslau, iar apoi, in 1617, la gimnaziul academic "Schdnaichianum" din Beuthen pe Oder (astazi in Polonia), unde a studiat cu precadere poezia franceza, olandeza si italiana. In 1618 a intrat la Universitatea din Frankfurt pe Oder ca student la literae humaniores si in acelasi an a publicat primul sau eseu, Aristarchus sive De contemptu linguae Teutonicae, in care pleda pentru purificarea limbii germane, pentru inlaturarea influentelor straine. In 1619 a plecat la Heildelberg, unde a studiat filosofia si dreptul si a devenit liderul scolii de poezie din acest oras universitar, apoi a trecut pe la Universitatea din Leiden. In 1621, raspunde invitatiei principelui luminat al Transilvaniei Gabor Bethlen si devine profesor de filosofie la Alba Iulia (Weissenburg)pentru un an, apoi duce o viata de pelegrin in slujba diferitilor nobili locali din Transilvania. Intr-o scrisoare va mentiona: "In scoala noastra din Alba, care a inceput sa prospere, daca domnia ta nu vei fi auzit de la unii, vei intelege cu siguranta din scrisoarea noastra ca sunt instruiti tineri care promit, ei au inceput sa sporeasca si ca numar, exista studenti maturi, speram sa fie 75 sau chiar 80". In 1624 devine consilier al unui duce silezian (George Rudolf von Liegnitz). In 1628 este premiat de imparatul Ferdinand al II-lea, care il si inobileaza cu titlul de von Boberfeld. Apoi a fost ales membru al Fruchtbringende Gesellschaft in 1629, iar in 1630 merge la Paris, unde il cunoaste pe Hugo Grotius. S-a stabilit in 1635 in Danzig, unde regele Ladislau al IV-lea al Poloniei (Wladislaw IV Wasa) l-a facut secretarul sau si istoriograful curtii. A murit de ciuma in 29 august 1639, la numai 41 ani, avandu-si mormantul in biserica Sf. Maria din Danzig (Gdansk). Trupul sau a fost ars pe rug, impreuna cu toate lucrurile gasite in locuinta sa, inclusiv manuscrise, carti, documente, corespondenta. Atunci, se pare, a pierit si manuscrisul studiului enciclopedic Dacia Antiqua sive comentarii Rerum Dacicarum. In 1624 Opitz a publicat o editie completa a poeziilor sale de pana de poezii cu titlul Acht Bucher deutscher Poematum; poemul sau tragicomic Dafne (1627), a fost pus pe muzica de Heinrich Schutz si este astazi considerat ca fiind prima opera germana. Abia secolul al XIX-lea i-a adus consideratia cuvenita poetului umanist Martin Opitz, care astazi e considerat parintele literaturii de limba germana. Limba, stilul si arta poetica il desemneaza pe Opitz ca fiind cel ce a pus bazele formale ale poeziei germane. Ceea ce intereseaza aici este studiul sau pierdut, de mari dimensiuni, despre care se pastreaza insa destule comentarii contemporane autorului sau mai tarzii "Dacia Antiqua sive...", neregasit, in care s-a referit la originea latina a poporului roman. Nu-mi sunt la indemana aceste comentarii, dar ramane poemul Zlatna, marturie a aprecierii sale pentru neamul nostru romanesc. Mihail Kogalniceanu, scria despre Martin Opitz in Introductiune la Arhiva Romaneasca, in anul 1841: Au trecut mai bine de doua sutimi de ani de cand Martin Opitz, in versurile sale, vechi in forma, dar noua in idei, canta numele romanilor, si cita versurile, pe care - la randu-le - Nicolae Balcescu si August Treboniu Laurian le comenteaza, si publica in Magazinu Istoric pentru Dacia, tomul intai, anul 1845, Bucuresti, textul in limba germana al poemului Zlatna, care se incheie cu versurile: "...Eu plec de-aici spre Nordul invaluit in ceata/Iar tu ramai, ramai cu bine, o, Dacie mareata!". Pentru cei interesati, in biblioteci: Martin Opitz - Zlatna, cumpana dorului, poem rasadit in romaneste de Mihai Gavril; cuvant inainte de Vasile Netea; postfata de Al. Tanase, Editura Albatros, Bucuresti, 1981.

Gandul, o functie discontinua

De cateva zile, amagit de perspectiva unei posibile sederi mai lungi la Deutsches Museum din Munchen, am reluat incet-incet studiul (pretentios spus, mai corect ar fi contactul nemijlocit) limbii germane: ma mai uit pe cate un text, repet reguli de gramatica (mai ales de constructia frazei), citesc un dictionar de mici dimensiuni, pentru a-mi reaminti cuvinte uzuale. Ma gandesc la cele doua momente ale vietii cand am mai facut acest lucru: prin `92-`93, cu Diana Diaconu, si apoi prin `95, cu Herr Kurt Pildner. Diana m-a omorat punandu-ma sa invat zeci sau sute de reguli gramaticale, pentru a ma invata apoi exceptiile la acestea; imi amintesc ca o singura regula avea vreo 19 exceptii, de ma apucau pandaliile. Dar, in completare, dupa metoda lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, la fiecare intalnire trebuia sa vin cu un text tradus din romana in germana, dupa cum credeam eu - cu toate gramaticile si dictionarele la indemana - pentru a-l discuta mai apoi si a-mi explica greselile facute si forma corecta. Rigurosul sas Herr Pildner, descendent al unei familii de vaza (sapte generatii de judecatori in Trei Scaune, Harom-Szek) , cel care la varsta tineretii, manat de entuziasm s-a inrolat voluntar in Waffen SS (n-am inteles nici pana astazi de ce etnicii germani din afara Germaniei nu puteau face aramata la Wehrmacht), ajuns maior la Stalingrad, pentru a sta prizonier cinci ani in Rusia, undeva pe langa Cercul Polar, era un om mai practic. Pentru el germana nu era de la bun inceput frecarea excesiva a lui der, die , das, ci capacitatea de a intelege si a te putea exprima in situatii date; metoda lui de abordare semana cu cea dupa care, de mai bine de un secol, se alcatuiesc ghidurile de conversatie. Fiecare situatie era insotita de exemple si pigmentata din belsug cu istorioare si amintiri; una emotionanta, relata de intoarcerea din lagarul din URSS, cand , ajuns acasa, bate la usa. Ii deschide sotia, care este in pragul lesinului: "Vai, Kurt, am fost anuntata ca ai fost dat disparut dupa asediul de la Stalingard si instanta de judecata te-a declarat mort". Intrand, si nimerind chiar la pranz, a constatat ca la masa asezata pentru doua persoane mai statea un individ stingherit peste masura de cele ce se intamplau. Sotia face prezentarile: "sotul meu actual, cutare, sotul meu considerat mort pana acum, Kurt". Dupa Siberia, putine mai puteau sa il impresioneze pe Herr Pildner asa ca a intins mana si a luat loc la masa, unde a fost poftit si a primit imediat un tacam. Discutia s-a cantonat in relatari despre razboi si raspunsuri la intrebarile celor doi (proaspeti) soti despre viata petrecuta in lagarul sovietic. "Am mancat, am baut cate un pahar de vin - relata profesorul meu sas -, m-am ridicat, am ciocnit din calcai, ca un adevarat ofiter german, am sarutat mana doamnei, fosta mea sotie, la care ma intorsesem plin de sperante, am multumit pentru masa, am strans mana domnului si am iesit din casa ce-mi apartinuse candva, urandu-le fericire". Ma surprind astazi de dimineata trezindu-ma cu o propozitie in gand: "Es war einmal ein Asket, der Narada hiess" (scriu eu aici cu doi s, dar in germana se scrie cu scharfes s sau es-zett) si stau putin nedumerit sa imi dau seama de unde si pana unde... Mi-am amintit ca unul dintre textele traduse pentru Pruefung-ul (in germana cu u umlaut, nu diftongat ca la mine) de prezentat Dianei incepea exact asa, dar nici in ruptul capului de unde anume era luat... Poate Noica? Apoi, dupa vreun ceas, o sclipire: Mircea Eliade, undeva in romanul Noaptea de Sanziene, o poveste din mitologia indiana, care m-a incantat atunci, la inceputul anilor `90, cand a cunoscut si editia romana (ma rog, a fost publicata in tara) si am citit-o pe nerasuflate. O caut in biblioteca si ea suna asa: "Asculta. E intamplarea unui schivnic celebru, care se numea Narada. Impresionat de sfintenia lui, Vishnu ii fagadui sa-i implineasca orice dorinta. «Arata-mi puterea ta, neinteleasa Maya» (cu tilde pe ambii a, in limba sanscrita), ii ceru Narada. Vishnu ii facu semn sa-l urmeze. Putin timp in urma, mergand pe un drum pustiu, in plin soare, si facandu-i-se sete, Vishnu il ruga sa se duca pana la satul care se zarea nu prea departe in fata lor si sa-i aduca apa de baut. El ramase sa-l astepte pe marginea drumului. Narada grabi pasul si batu la usa primei case pe care o intalni. Ii deschise o tanara fata atat de frumoasa incat, privind-o, Narada uita pentru ce venise. Intra in casa si fu intampinat de toata familia cu cinstea care se cuvenea unui sfant. Ramase in gazda acolo timp indelungat. Pana in cele din urma se casatori cu frumoasa fata si cunoscu bucuriile nuntii si toate celelalte bucurii si necazuri ale vietii de fermier. Au trecut asa 12 ani. Narada avea acum trei copii, si dupa moartea socrului ajunse stapanul gospodariei. Dar in al doisprezecelea an, ploile torentiale au inundat regiunea. In aceeasi noapte turmele i-au fost inecate si casa se prabusi. Tinand cu o mana sotia iar cu cealalta cei doi copii mai mari, purtand pe umar pe cel mai mic, Narada isi facu anevoie drum printre ape. Dar sarcina era prea grea. Aluneca si scapa copilul de pe umar. Atunci lasa pe ceilalti si se svarli in apa ca sa-l prinda. Dar era prea tarziu; torentul il inghitise in cateva clipe. In acest timp, valurile luasera pe ceilalti doi copii si, putin in urma, si pe sotie. Curand, Narada el insusi cazu istovit si fu purtat de ape, inconstient, ca o bucata de lemn. Cand se destepta, zvarlit pe o stanca, si-si aminti toate nenorocirile care se abatusera asupra lui, izbucni in plans. Dar auzi deodata o voce cunoscuta: «Copile, unde e apa pe care trebuia sa mi-o aduci? Te astept de mai bine de o jumatate de ceas!» Narada intoarse capul. In locul apelor care nimicisera totul, vazu campurile pustii, stralucitoare sub soarele amiezii. «Ai inteles acum taina puterii mele? il intreba Vishnu. Ai inteles in ce consta Maya?!..." Las pe fiecare sa se gandeasca la talcurile acestei pilde, rezumandu-ma la a spune ca pe mine m-a marcat si m-a tinut multa vrema si ca, atunci cand am crezut ca am uitat-o, iata cum iese la iveala din cotloanele memoriei! Dincolo de folosirea povestii in proza sa fantastica, Eliade a folosit-o si in lucrarera sa Imagini si simboluri, in capitolul Simbolismul indian al timpului si eternitatii, acolo unde indica si sursa ei, Sri Ramakrishna, in volumul The Sayings of Sri Ramakrishna, Madras edition, 1938, Book IV, Chap. 22. La fel de frumoasa si plina de invataminte este si o alta poveste, tot indiana, pe care o voi pastra insa pentru o alta postare, pe care a rostit-o Constantin Noica la inmormantarea prietenului sau, matematicianul Grigore Moisil, despre sinele si sinea unui om. Ma mir, a nu-stiu-cata-oara, cum umbla gandul hai-hui, ca functiile discontinue din matematica, cu salturi prea putin previzibile de la o valoare la alta!

Minunatele realizari ale unui neamt la Sibiu

S-ar putea crede, judecand dupa titlu, ca imi calc vorba de a nu ma baga in politica, cel putin de pe acest blog. Ei bine, nu este vorba de sasul cumpatat si gospodar Klaus Johannis, primarul Sibiului, pe buzele tuturor de cand a fost propus de Crin Antonescu si acceptat de cei de la PSD, PC, UDMR si Grupul Minoritatilor Nationale drept candidat pentru desemnarea ca premier (oricum, Romania de astazi nu ar merita un asemenea om: ramanem cu bocii nostri!). Personajul meu de astazi este un neamt venit direct din Germania sa lucreze in Sibiu (Hermannstadt), dupa ce dobandise gloria la scara europeana: Oskar von Miller (1855-1934). Acesta a fost un inginer constructor, care s-a facut remarcat deopotriva prin realizarile sale in profesia de constructor , dar si in domeniul producerii si transportului de energie electrica, mai ales hidroelectrica. In lumea intreaga a ramas cunoscut ca fondatorul celui mai mare muzeu al stiintei si tehnicii, in 1903: Deutsches Technisches Museum sau, pe scurt, Deutsches Museum, din Munchen. Cine se intreba ca si Caragiale: ce-a cautat neamtu-n Bulgaria? adica von Miller la Sibiu, gaseste aici raspunsul. Fondator al Companiei Edison in Europa, in 1883, impreuna cu Emil Rathenau, aceasta fiind precursoarea cunoscutei AEG de astazi (Allgemeine Elektricitats Gesellschaft, cu aceasta denumire din 1887), Oskar von Miller a proiectat si realizat prima centrala electrica din Berlin, in 1891. Pana aici toate bune si frumoase (si facil de gasit pe wiki), dar urmeaza realizarile sale din Transilvania. Invitat de conationalii sai sasi la Sibiu, el construieste intre 1896 si 1897, prima centrala hidroelectrica de pe Valea Sadului, langa Sibiu, care este de altfel si prima hidrocentrala de pe teritoriul viitorului stat Romania si a treia din lume, dupa cea de la Niagara Falls (SUA) si cea de la Meran(o) (cu o final este numele italian, celalalt fiind german, caci orasul, capitala a Tirolului de Sud, a fost habsburgic pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial, cand a revenit Italiei). pe Alto Adige. Aceasta hidrocentrala era destinata alimentarii cu energie electrica a orasului Sibiu (in 2007, sub mandatul de primar al lui Klaus Johannis, capitala culturala europeana, impreuna cu Luxemburg). Din 1996, de la centenar, aici functioneaza Muzeul Energetici Sibiene "Sigmund Dachler". In 1899, tot Oskar von Miller da in folosinta si prima linie de transport al energiei electrice in spatiul viitorului stat Romania: de la Valea Sadului la Sibiu, 18 km lungime. Cu opt ani inainte, acelasi O v M realizase primul transport de energie electrica in Europa (cu curent alternativ de aprox. 20.000 V), intre Frankfurt am Main si Lauffen am Neckar (in jur de 175 km). Aceste din urma date sunt prezentate si de Stefan Balan in Dictionarul cronologic al stiintei si tehnicii universale, publicat de Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979. Am fost la Hidrocentrala Sadu I, care functioneaza si astazi cu doua turbine Ganz, una fabricata la Budapesta (1905) si cealalta la Viena si am vizitat muzeul, impreuna cu colegii de la C.R.I.F.S.T., in urma cu vre zece ani. Plimbandu-ma prin Sibiu, in asteptarea concertului lui Scorpions, acum doi ani, am descoperit inca o realizare a lui von Miller, despre care Stefan Balan nu pomeneste nimic: Volksbad sau, pe romaneste, baia oraseneasca, construita de asemenea de inginerul german, dar nu am gasit acum fotografia cu placa comemorativa. Iata ce lucruri stiu a face nemtii, fie din spatiul germanic propriu-zis, fie de pe la noi (nici nu ma mir ca Johannis a fost luat in bascalie de alde Berceanu!). Intors la Munchen, von Miller a fondat Deutsches Museum gasind sprijin la casa imperiala, la savantii epocii, dar si la marii antreprenori germani. Ramane in istorie mai ales pentru aceasta realizare, care le covarseste pe celelalte (altfel, fiecare dintre operele sale l-ar fi plasat oricum printre nemuritori).