Retrospectivă personală: 35 ani de activitate publicistică

S-au împlinit, la finele anului trecut, 35 ani de când desfășor o susținută activitate publicistică. Am debutat în presa scrisă în anul 1989, în zilele Revoluției Române, când – manifestând pe străzile orașului și zărind clădirea ce găzduia sediul ziarului local „Drum nou”, oficios al Comitetului Județean de Partid – am avut inițiativa de a intra în localul ziarului și am propus celor prezenți (ziariști cu state vechi în presa comunistă, dintre care îi menționez pe Ioan Popa, Ermil Rădulescu, Alin Drugă, Eduard Huidan, Ștefan Banaru, I.Al. Barbu și Liviu Comșa) editarea unui ziar care să reflecte spiritul anticomunist al manifestanților. D-l Ioan Popa mi-a venit în întâmpinare și mi-a spus că este și în intențiile celor prezenți, iar că numele noului ziar va fi cel al ziarului celebru de odinioară, lansat de George Barițiu; „Gazeta de Transilvania”, domnia sa fiind primul redactor șef. Am scris un articol intitulat: „Tiranul nu mai e!” și care a apărut în primul număr al ziarului, publicat în aceeași noapte la Întreprinderea Poligrafică de pe str. Zizinului, unde am participat la tipărire, și apoi a fost distribuit pe străzile Brașovului în 23 decembrie 1989. Eram în acel moment student în anul al III-lea la Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini a Universității din Brașov, astăzi Universitatea Transilvania din Brașov. În zilele ce au urmat, am mai publicat câteva articole în ziarul respectiv.

Până la sfârșitul anului, m-am numărat printre studenții care au luat inițiativa publicării unei reviste studențești, pe scheletul fostei reviste „Studențimea Comunistă Brașoveană” și astfel a apărut revista studențească „Replica”. Am făcut parte din echipa redacțională împreună cu studenții: Ștefan Ioana (redactor șef), Marius Daniel Popescu, Alexandru Ghiza, Codrin Coman, Dragoș Lipan, Dan Lambuțchi, Florin Florescu și Bogdan Andreescu, ulterior alăturându-se echipei Marius Stoianovici și Răzvan Furnică; colaboratori permanenți au fost: Ioan Big, Cătălin Badea și fotografii Florin Man și Radu Micu. Revista a avut o atitudine netă anticomunistă și anti-Frontul Salvării Naționale, motiv pentru care am avut parte de numeroase șicane din partea unor lideri politici locali ca Emil Stoica și Ion Itu, mergând până la suspendarea temporară a apariției, pe considerentul „lipsei de hârtie de tipar” de la Fabrica Letea Bacău, singurul producător de hârtie de acest tip din România și cel mai important din sud-estul Europei, la momentul respectiv. Revista a continuat să apară până la sfârșitul anului 1990 și a avut un tiraj de 20.000 exemplare.

Pasionat de jurnalism, am devenit membru al Asociației Ziariștilor din România (AZR) – îmi amintesc cu precizie vizitele pe care le făceam la sediul AZR din blocul de pe Calea Victoriei, fost al UGSR – și am urmat secția de presă scrisă a Școlii Superioare de Jurnalistică din București (SSJ), o facultate înființată de această societate profesională, de fapt, prima facultate privată din România, la inițiativa ziariștilor Petre Mihai Băcanu și Sorin Roșca Stănescu, din nevoia de a forma jurnaliști. Între timp am început colaborări cu o serie de publicații periodice, dintre care amintesc: „Avântul” (Brașov), „ASTRA” (Brașov), „Veghea” (București), „Cuget și Veghe” (Făgăraș), „Nu” (Cluj-Napoca), „Cuvântul” (București), „Gazeta de Vest” (Timișoara). 

După terminarea facultății, am optat pentru presă, renunțând la o carieră inginerească în Uzina Tractorul Brașov, și m-am angajat redactor la ziarul „Mesager”, editat de Convenția Sindicală Teritorială Brașov (CST), unde am fost coleg cu ziariști cunoscuți în peisajul publicistic brașovean: Marius Petrașcu, Mircea Moga, Ioan Pamparău, Alexandru Țion, Maria Petrașcu, Oltița Stiuj, Ștefan Tudor, Florian Din, Rodica Stânea, Stoica Enache, Călin Piștea, Marius Stoianovici, Dan Lambuțchi, Florin Ghinoiu, Răzvan Razi, Marius Oprea, Alexandru Ghiza, Vasile Mihalache, Octavian Pelin, Electra Baltag (ulterior Ghiza) ș.a. Am scris diverse articole, reportaje, anchete și interviuri în domeniile: social, politic, economic, cultural și fapt divers. 

În 1993, după o încercare nereușită de preluare a controlului ziarului de către „lupii tineri” din mâna sindicaliștilor care ne tutelau și care ne îngrădeau într-o oarecare măsură libertatea de exprimare, am ales să plecăm în grup și să înființăm un nou ziar, „Transilvania Expres”, care continuă să apară și astăzi. Grupul ziariștilor fondatori era alcătuit din: Stoica Enache (redactor șef), Horia Salcă (redactor șef-adjunct), Ștefan Tudor (secretar general de redacție), Alexandru Țion, Florian Din, Călin Piștea, Marius Stoianovici, Dan Lambuțchi, Florin Ghinoiu, Răzvan Razi, Marius Oprea, Alexandru Ghiza. Ulterior, ni s-a alăturat și Alexandru Ganea, revenit din București, unde lucrase anterior la Mediafax, iar după 1995, Marius Stoianovici, Dan Lambuțchi și Alexandru Ghiza au părăsit redacția fondând altă publicație. Un număr-semnal al ziarului a apărut în 31 august 1993, iar apoi, de la 1 septembrie a debutat ziarul propriu-zis, care în scurt timp a ajuns în fruntea presei brașovene, zdrobind concurența.

„Transilvania Expres” a devenit curând un trust de presă, luând și o licență de radio (Radio Direct, 105,5 FM) și înființând propria tipografie, TIPOTEX SA (prin achiziționarea primei rotative performante din Brașov, completată ulterior de echipamente offset și accesorii: mașini de fălțuit, biguit, perforat, capsat și broșat). Pentru alte activități (organizare evenimente, acțiuni umanitare ș.a.) a fost înființată și Fundația Transilvania Expres.

O activitate interesantă și deosebit de prestigioasă s-a dovedit a fi, în perioada 1992-1996, colaborarea cu Radio Europa liberă și cu BBC (secțiile în limba română), în calitate de corespondent free-lancer în Brașov, datorată în bună măsură prieteniei cu Marius Oprea și Claudiu Secașiu, ambii brașoveni, ajunși în redacțiile celor două posturi de radio, la București, care m-au recomandat cu căldură. A fost un prilej minunat de a cunoaște personajele din spatele unor voci celebre ca: Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Nestor Rateș sau Max Bănuș de la Europa liberă, Christian Mititelu, de la BBC, dar și ziariști mai noi în branșă ca: Radu Călin Cristea, Ion Bogdan Lefter, Sabina Fati, Anca Lăzărescu sau Carol Sebestyen.

În anul 1998, cei de la „Transilvania Expres”, am lansat și un ziar regional, „Transilvania Jurnal”, cu ediții de Nord, Centru și Vest, cu tipărire cotidiană în Cluj, Brașov și Oradea și cu difuzare în întreaga Transilvanie și București, iar la acest ziar am fost redactor șef, colegul Stoica Enache fiind director. Proiectul a fost de prea mare anvergură, astfel că după mai puțin de doi ani a fost oprit de acționarii majoritari.

Am rămas la șefia ziarului până în 28 noiembrie 2003 fiind totodată și editorialistul acestuia, când – în urma unor diferende de natură politică cu Stoica Enache – am părăsit acest cotidian. În paralel, din 1996, am înființat alături de redacție și o editură, numită inițial Editura Invesco Press, iar apoi, din 1997, Editura Transilvania Expres, al cărei director am fost, având atestat de Consilier editorial și atestat de Librar, eliberate de Ministerul Culturii, în 24 iunie 1996. Editura a publicat sub conducerea mea aproximativ 100 titluri de carte, continuându-și existența și după plecarea mea.

Pe lângă cele prezentate anterior, Grupul de Presă Transilvania Expres (GpTEX) a editat încă câteva suplimente cum ar fi: „Business Succes”, lunar, publicat împreună cu Camera de Comerț și Industrie Brașov, la care am deținut funcția de redactor șef, sau „Revista Română de Administrație Publică Locală”, unde am ocupat poziția de redactor șef adjunct. Alte suplimente au fost „Drum Nou”, o publicație ocazională de factură satirică-umoristică, și „Gymnasium”, o publicație destinată elevilor ce se pregătesc pentru admiterea la liceu, la aceasta din urmă am fost coordonator; din colectiv făceau parte Alexandru Țion (redactor șef), profesoarele Maria Chiriță (soția prof. univ. dr. Romulus Chiriță), Dana Munteanu (soția scriitorului Doru Munteanu) și Cozeta Nicoleta Țion (soția criticului literar Alexandru Țion). De asemenea, am editat Anuarul Camerei de Comerț și Industrie Brașov.

Din primii anii de presă, am intrat în contact direct și am întreținut relații profesionale, ce au evoluat ulterior spre amiciție, cu un număr de tipografi: Mihai Țițeiu, Aurel (Relu) Sfetea și Paul Chiriacescu – paginatori, Mihai Curcan și Florin Macrea – culegători/linotipiști, Iulian Ifrimescu și Tokos Adalbert – calandru, Emerich Liptak – rotativă, Szentgyorgyi Zoltan și Jimmy Ungureanu – offset. O mențiune specială pentru corectorii cu care am colaborat strâns, în ordine cronologică: Aura Boriceanu, Ana Duță, Mihaela Gherase, Ileana Gafton, Zamfira Mureșan, Dan Moruzi, Vifor Rotar și Rodica Petrule.

În anul 2002, pe când exercitam mandatul de consilier municipal ales, am fost desemnat prin hotărâre de Consiliu Local (HCL), să fiu coordonator al publicației scoase de autoritatea publică municipală, intitulată „Primăria Brașovului”, de care m-am îngrijit ca redactor șef în perioada 2002 – 2004.

În martie 2004, am înființat pe cont propriu ziarul „Argument”, pe care – în calitate de director fondator – l-am editat săptămânal și l-am finanțat în bună măsură din banii mei, ziar care a apărut până în 2008, când am sistat apariția, din considerente economice. Printre colaboratorii mei apropiați s-au numărat: Iulian Cătălui, Marius Ola, Bogdan Albu, Mircea Brenciu, Paul Mânzală, Dan Sotiriade.

Din anul 2009 (mai precis începând cu 9 septembrie 2009), nu am rămas imun la tentația presei online și al lansat un blog, pe platforma blogspot, accesibil la adresa: https://horia-salca.blogspot.com/, pe care am publicat aproximativ 50 postări.

Paralel cu activitatea de ziarist, care a fost destul de laborioasă, reunind peste 2500 articole publicate, am început să scriu și public cărți, dintre care menționez aici:

A. Unic autor: Colloques gastronomiques. Rayonnement français (Brașov - Sercq - Torquay, 2021), Între Dumnezeu și poporul român (Grinta, Cluj-Napoca, 2013), O istorie a Uzinei I.A.R. Brașov (Editura Universității Transilvania, Brașov, 2006), Contribuții românești în domeniul aviației (Transilvania Expres, Brașov, 2003), Cum mi-l amintesc pe tata (Transilvania Expres, Brașov, 2002), În slujba adevărului: Opinii și documente privitoare la Biserica Română Unită – greco-catolică (Transilvania Expres, Brașov, 2001).

B. Coautor: Alexandru Vaida Voievod, europeanul. 1872-1920, împreună cu Florin Salvan (Biblioteca Județeană „G. Bariţiu”, Brașov, 2002), Alexandru Vaida Voievod. Corespondență 1918-1920, împreună cu Florin Salvan (Biblioteca Județeană „G. Bariţiu”, Brașov, 2002), Muntele Baiul în acte și documente, împreună cu Vasile Oltean (Transilvania Expres, Brașov, 2000).

C. Editor: 1 Decembrie 1918. Studii și evocări (Transilvania Expres, Brașov, 1998), Garda Tineretului Român (Transilvania Expres, Brașov, 1998), Visitor's Guide to Brasov & Poiana Brasov: Practical Guide for Tourists & Foreign Resident, două ediții anuale (Dedier, Brașov, 2003, 2004), Ion Lepădatu – Vechi așezări bârsene: Orașul Zărnești (Transilvania Expres, Brașov, 1998).

Alte activități publiciste includ și numirea nr. 157/19 februarie 1999 ca membru în Comisia Istorico-Arhivistică (împreună cu pr. prof. dr. Ioan M. Bota – președinte, prof. Valer Median, membru) de Cardinal Lucian Mureșan, Mitropolit al Bisericii Române Unite (Greco-Catolică) și Arhiepiscop major al Arhieparhiei de Făgăraș și Alba Iulia și delegația nr. 160/19 februarie 1999 (semnată tot de Cardinalul Lucian Mureșan) ca reprezentant al Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru a studia în Arhivele SRI documentele privindu-i pe episcopii martiri greco-catolici: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și cardinalul Iuliu Hossu, ulterior beatificați de Papa Francisc, în 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

În perioada 2010 – 2017 am fost lector universitar la Universitatea Spiru Haret București și la Universitatea Transilvania din Brașov, în domeniul științe economice și am predat discipline din domeniul managementului (Managementul transporturilor, Managementul calității, Managementul aprovizionării și desfacerii, Managementul inovării) și am publicat câteva manuale universitare de specialitate, mai ales pentru uzul studenților. Activez periodic și la Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău, ca Visiting Professor.

În prezent sunt și rezident britanic, îmi desfășor activitatea atât în România, cât și în Anglia, iar ocupația mea principală este aceea de cercetător la Science Museum, unde cercetez arhiva personală a inventatorului româno-britanic George (Gogu) Constantinescu. Între ianuarie 2023 și decembrie 2024 am fost Research Fellow la INTI International University, Nilai, Negeri Sembilan, Malaysia.

Sunt membru al unor societăți profesionale sau savante, dintre care menționez doar Federația Europeană a Jurnaliștilor (FEJ), legitimație no. R1464, începând din 15 aprilie 2021.

Referințe despre activitatea mea publicistică se pot găsi și în următoarele lucrări: Valeriu Mangu, Mass-media din România. Catalogul general, ISSN 1223-5091, Sfera, 1998; Who's Who in Science and Engineering 2008-2009, Marquis Who's Who, Inc., 2007; Tiberiu Fărcaș, Colosul cu picioare de hârtie: O istorie subiectivă și ilustrată a presei scrise, 1989-2010, Eikon, București, 2010; Liviu Alexandru Sofonea, Homo Volans. Comentarii la o carte scrisă de Horia Salcă, Editura Sânziana, București, 2020, ISBN 978-606-8747-13-2.

Sper ca informațiile acestea să rămână o consemnare nu atât a unei activități personale, ci mai degrabă a unui fragment din istoria presei brașovene. Este și motivul pentru care am prezentat destul de amănunțit nume de publicații, ziariști, scriitori, ba chiar și tipografi sau corectori, spre aducere aminte.

America face cadouri?!

Edward Reilly Stettinius Jr. (1900-1949) a fost un om de afaceri american, devenit ulterior politician și care a servit ca secretar de Stat al Statelor Unite sub președinții Franklin D. Roosevelt și Harry S. Truman, din 1944 până în 1945 și apoi ca ambasador al SUA la Națiunile Unite în 1946. Era fiul lui Edward Reilly Stettinius (1865-1925), fost director executiv și om de afaceri american, fost președinte al companiei Diamond Match din Ohio. După începutul Primului Război Mondial, Stettinius Sr. a lucrat la J. P. Morgan and Company coordonând achiziționarea de provizii de război pentru Aliați. Când Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial, el a trecut la Departamentul de Război. Aproape o dinastie politică, pentru că există urmași importanți ai familiei (Stettinius-Trippe, Trippe sau White), care au ocupat sau încă ocupă poziții de vârf în politica sau administrația Statelor Unite ale Americii.

Stettinius Jr. a publicat mai multe cărți, dintre care una mi-a atras în mod special atenția, în contextul politico-militar actual legat de Ucraina: Lend-lease. Weapon for Victory, The MacMillan Company, New York, 1944.  Când spun context actual, mă refer concret la discuția care scandalizează lumea „europeană”: președintele Trump cere accesul la resursele naturale ale Ucrainei, propunând crearea unui fond de 500 de miliarde de dolari finanțat din resursele naturale ale Ucrainei, inclusiv minerale critice și pământuri rare, pentru a recupera banii dați ca ajutor de război. În replică, Zelenski, liderul de la Kiev, insistă că ajutorul american nu reprezintă o datorie și declară că nu va semna un acord care să împovăreze generațiile viitoare. 

Cunoșteam de multă vreme noțiunea de Lend-Lease (împrumut-închiriere), introdusă în mod oficial prin Lend-Lease Act, cunoscut și ca An Act to Promote the Defense of the United States (Pub. L. 77–11, H.R. 1776, 55 Stat. 31, promulgat la 11 martie 1941). Acest act definește o politică în temeiul căreia Statele Unite ale Americii au furnizat Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Imperiului Britanic, de la acea vreme, Chinei, Indiei, Australiei și Noii Zeelande, plus Africii și Orientului Mijlociu: alimente, combustibili, servicii și materiale (a se citi arme, echipamente militare, muniții, mijloace de transport și utilaje și instalații industriale) între 1941 și 1945. Ajutorul a fost acordat „gratuit” pe baza faptului că un astfel de ajutor era esențial pentru apărarea Statelor Unite. Am scris acest cuvânt gratuit, între ghilimele, pentru că America considera că banii nu se dau la momentul livrării, însă, vor fi recuperați în totalitate ulterior. Marea Britanie a fost prima care a participat și beneficiat de programul Lend-Lease al administrației Roosevelt. SUA împrumuta așadar țărilor combatante arme și echipamente de sprijin, iar acestea le-ar plăti mai târziu. Marea Britanie și rușii au fost cei mai mari beneficiari ai acestui program, fiind evident pentru oricine că niciunul nu ar fi putut continua să lupte războiul fără acest sprijin din partea SUA.

Au iertat vreodată Statele Unite ale Americii Marea Britanie de această datorie?! Nu, Regatul Unit a suferit ani de sărăcie și datorii în timp ce a făcut rambursări și a desființat imperiul său (o condiție cumva tacită a ajutorului SUA). Regatul Unit a plătit o ultimă tranșă a datoriei de 1 miliard de dolari în ultima zi a anului 2006. Prim-ministrul laburist Tony Blair a zburat în SUA și a predat personal ultima plată a împrumutului. Guvernul său a emis, de asemenea, o mulțumire oficială adresată SUA pentru generozitate. Este greu de crezut că acest comunist penibil care este Keir Starmer, laburist și prim ministru actual, nu știe acest lucru, dar tace mâlc. Uniunea Sovietică a refuzat să plătească datoria, dar în cele din urmă a plătit 722 de milioane de dolari, restul de 75% din datorie rămânând neachitată. Deși nu recunoscut niciodată oficial contribuția SUA, la adăpostul scuzei cu războiul rece, datoria încă există. Recursul lui Trump la camaraderia de arme și colaborarea dintre țări în timpul convorbirii telefonice de lungă durată cu Putin, mă face să cred aceasta. 

Deși se fac deseori că uită, Statele Unite ale Americii nu iartă.

Valoric, asistența oferită de SUA numai Regatului Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în cadrul Programului Lend-Lease a fost evaluată la 31,6 miliarde de dolari. Aceasta este o sumă uriașă, deoarece în dolari de astăzi ar însemna aproximativ 567 miliarde dolari (100 USD din 1944 echivalează cu 1793,21 USD în prezent, iar acest calculator de inflație folosește indicele oficial al prețurilor de consum din SUA, conform Bureau of Labor Statistics consumer price index). SUA au iertat totuși o mare parte a datoriei atunci când au încheiat un acord de împrumut cu Regatul Unit în 1946, în valoare de 650 de milioane de dolari. Amintesc în acest punct și faptul că Regatul și Imperiul Britanic a plătit anterior datoria contractată în timpul Primului Război Mondial. Nu exista atunci artificiul creat de Roosvelt, dar din pricina presiunii financiare a războiului asupra economiei țării, guvernul britanic a împrumutat masiv pentru a finanța războiul. Datoria națională a Marii Britanii a crescut de la 650 de milioane de lire sterline în 1914 la 7,4 miliarde de lire sterline în 1919, adică 488,29 miliarde de lire sterline astăzi (100 lire sterline în 1919 echivalează ca putere de cumpărare cu aproximativ 6.598,52 lire sterline în prezent, conform Office for National Statistics composite price index). Pentru a rambursa datoria, guvernul a crescut taxele, a redus cheltuielile guvernamentale, a împrumutat bani de la guverne străine și a emis obligațiuni pentru public. Avea în perioada interbelică și coloniile care cotizau în Londra!

Datoriile din Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial a avut un impact semnificativ asupra economiei și societății Marii Britanii, marcând economia și și politica țării pentru totdeauna.

SUA pot reprezenta un aliat și un prieten, dar interesele sale ca stat stau întotdeauna pe primul loc. SUA nu este o națiune de liber schimb: au fost și până în prezent numeroase tarife pe care le aplică asupra produselor și serviciilor străinilor, dar acum lucrurile sunt mult mai dure. De ce ar face excepție pentru Ucraina? Cu toate acestea, corul plângăcioșilor este foarte puternic...

Inginerul Iosif Șilimon, proiectant și constructor de avioane, planoare și motoplanoare

Un proiectant și constructor de excepție în domeniul planoarelor și motoplanoarelor  a fost Iosif Șilimon. Împreună cu legendarul Radu Manicatide, a proiectat 40 de tipuri de aeronave, și a realizat peste 1.000, dintre care aproximativ 300 de avioane și circa 700 de planoare si motoplanoare.

Iosif Șilimon s-a născut la 22 iulie 1918 la Cehu Silvaniei, la vremea aceea încă parte a Imperiului Austro-Ungar, și a urmat școala primară și liceul la Satu Mare. În 1937 s-a înscris la Școala Politehnică din București, pe care a absolvit-o ca inginer electromecanic, în specialitatea aeronautică, în 1941. 

Începând cu același an, Șilimon a intrat în activitate la IAR Brașov, la birourile de studii, iar apoi a devenit șef al atelierului de producție avioane ușoare. În 1944, a fost numit șeful secției de montaj, iar după 1945, odată cu transformarea IAR în fabrică de tractoare, a participat la realizarea primului tractor românesc, IAR-22. 

Din 1949, a început realizarea planoarelor de tip IS, proiectând și construind peste 30 de tipuri de planoare și motoplanoare. Șilimon a fost și pilot planorist, luând brevetul în 1944, la Aeroclubul Sânpetru, instruit de Gheorghe Brănescu și Nicolae Blebea, iar in 1947 și brevetul de pilot de avioane gr. II, turism, la Ghimbav, instruit de Petre Ticușan. În 1962, a obținut și titlul de Maestru al sportului pentru planorism

În 1956, a obținut insigna „C” de argint a Fédération Aéronautique Internationale (FAI), pentru performanțele sale în pilotarea planorului. În 1949, a realizat la Sânpetru primul său planor, IS-2, continuând după 1950, la URMV 3 cu IS-3, cu variantele IS-3a, IS-3b, IS-3c și IS-3d, aceasta din urmă fiind realizat în serie și utilizată de Aeroclubul României. 

A fost principalul artizan al reluării tradiției industriale în branșă, la Brașov, respectiv al înființării, în 14 noiembrie 1968, a Întreprinderii de Construcții Aeronautice de la Ghimbav, unde a fost inginer șef și, apoi, din 1980, director tehnic. Pe lângă realizarea de planoare, a proiectat și supervizat construcția avioanelor IS-23 si IS-24. A susținut colaborarea franco-română în construcția de elicoptere, coordonând realizarea, sub licența Aerospatiale, a elicopterelor Alouette și Puma. 

În 1976, a realizat motoplanorul biloc IS-28 M2, care a zburat pe distanța Brașov – Tocumwal  (Australia), pe un traseu de 18.000 km, ceea ce reprezintă o performanță. În 1977, a proiectat și realizat prototipul motoplanorului biloc tandem IS-28 Ml și prototipul planorului biloc de performanță IS-32, cu anvergura de 20 metri. 

Cu planoarele sale biloc IS-28 B2 s-a obținut, în 7 aprilie 1979, recordul mondial de 829 kilometri dus-întors, în Pennsylvania, de către piloții americani Tom Knauft și Robert Tawse.

Una din preocupările inginerului Șilimon a fost și realizarea unor vehicule cu pernă de aer, în scopuri utilitare.

Pentru activitatea sa a primit, în 1960, Diploma „Paul Tissandier” din partea Federației Aeronautice Internaționale. A murit in 8 februarie 1981, la numai 63 ani, fiind înmormântat la Brașov.

A fost profesor asociat la Universitatea din Brașov, la Catedra de Organe de Mașini și Mecanisme și a scris o lucrare de excepție pentru planoriști: „Zborul planorului”, Editura Stadion, Bucureşti, 1971 însumând 365 pagini.  

În plan familial, a avut de făcut față unor încercări uriașe: a asistat, pe rând, la pierderea celor doi fii ai săi, primul, Raul, student la Medicină în București, decedat la cutremurul din 4 martie 1977 și al doilea, Cristian, elev în ultimul an de liceu, pilot planorist, victima unui stupidului accident cu un microbuz a Aeroclubului Sânpetru, în 4 iulie 1978. Are și o fiică, Sonia, care a fost căsătorită cu Călin Gologan, inginer proiectant la ICA Ghimbav până în 1987, în prezent la DASA Ottobrün (München), proiectant al unor avioane ultra-light, dintre care unul extrem de reușit, Pretty Flight.

În semn de recunoaștere postumă a valorii sale în aeronautică, Aeroclubul Teritorial Sânpetru Brașov îi poartă numele, de asemenea și o stradă din municipiul Brașov, în noul Cartier Tractorul, iar o perioadă de mai bine de un deceniu actualul Colegiu Tehnic Transilvania (fost Liceul Hidromecanica) s-a numit tot Iosif Șilimon.