Liviu Alexandru Gheorghe Sofonea sau delirul profetic. Note pentru o biografie

Motto: Lemn bun ori lemn rău, aceeași cenușă, dar nu aceeași flacără

Țăran muntean

Liviu Sofonea este un fizician, istoric și filosof al științei și tehnicii, enciclopedist și rafinat om de cultură român. Doctor în Fizică Teoretică (Cluj) și Doctor în Istoria și Filosofia Științei (București), a desfășurat o carieră didactică la Petroșani și Brașov. Având o figură când hâtră, când transportată, cu o aură einsteiniană, rămâne de neuitat. În ciuda ocaziilor – nu puține – de a rămâne în străinătate, a ales să își ducă existența și să își continue activitatea în România în vremea de tristă amintire a comunismului. Înzestrat cu o uimitoare bucurie de a trăi, cu o sete de cunoaștere nestăvilită, cu o inteligență strălucitoare și cu o exuberanță vecină delirului cu valențe profetice, cu un umor sănătos și cu o putere uimitoare de a călători în jurul globului, solitar și aproape complet lipsit de mijloace, a fost privit de foarte mulți: cunoscuți, studenți, colaboratori și prieteni, ca o legendă vie. Evident, invidiile și răutățile nu l-au ocolit; ba dimpotrivă. Înarmat cu solide cunoștințe teoretice, acasă în relativitate, cuantică ori cosmologie, cu o inteligență metodologică, Liviu Sofonea a fost un pasionat al tuturor domeniilor cunoașterii, trecând cu lejeritate de la bozoni la Pluta Meduzei, de la energia tahionică la rezistența anticomunistă din Munții Făgărașului, învârtind cu lejeritate relatări despre viețile și lucrările unor savanți, filosofi, artiști, scriitori și chiar politicieni celebri, fără a rămâne la simple cronologii, ci plasându-se deasupra prin interpretarea și valorizarea lucrurilor. Pentru mine, se aseamănă foarte bine cu Petre Țuțea (pe care, de asemenea, l-am cunoscut și întâlnit): amândoi maeștri ai dialogului socratic între știință și spiritualitate, cvasi-asceți, unul de la înălțimea unei suferințe personale în temnițele comuniste, altul din mai marele lagăr pe care l-a reprezentat România comunistă, cu formații diferite, dar cu aceeași viziune mistică a umanității. Nu intenționez prin acest scurt memento să-i imortalizez ideile și geniul, ci doar să schițez un portret sumar al omului Liviu Sofonea.

Bunicul patern: Dionisie Sofonea din Drăguș, Disea Jicului, patriarhul satului, venerat de toți, fotografiat de misiunea lui Dimitrie Gusti, înmormântat în satul natal. A avut trei neveste, moarte prin vitregia vieții, una din neamul Sofoneștilor și alte două Codrea, din stirpea scriitorului, călătorului și revoluționarului pașoptist Ion Codru-Drăgușanu, pe care Liviu Sofonea și-l revendica de antecesor. Merită menționat faptul că și Ion Rațiu era strănepot al lui Codru-Drăgușanu, pe linia mamei sale.

Tata: Matei, născut în Drăguș, în 1893, decedat la Petroșani în 1960, fiul lui Dionisie. A studiat medicina la Budapesta, ca bursier al Fundației Emanoil Gojdu, unde a fost activ în societatea de lectură a studenților români din Budapesta „Petru Maior”, leagănul celor mai nobile frământări culturale și naționale, născute din dorul tinerimii, care ținea mai mult la înălțarea neamului său decât la orice altceva. Și în celelalte universități din Austria și Ungaria erau, de asemenea, societăți cu tradiție ale studenților români: „Iulia” la Cluj, „România Jună” la Viena și „Junimea” la Cernăuți, singurele locuri unde studenții eliberați de grija cursurilor și învățăturii în limbi străine puteau gusta farmecul glasului și obiceiurilor românești. Dintr-o relatare a rafinatului diplomat Vasile Stoica, mort în închisorile comuniste, și el student la Litere în Budapesta și președinte al Societății „Petru Maior” în anul 1912/1913, îl găsim pe Matei Sofonea în conducerea societății, cu funcție de econom (administrator). După anul al II-lea (probabil, în mai 1915) a fost înrolat în armata austro-ungară și trimis întâi pe frontul din Italia, ca mai toți românii ardeleni, iar apoi pe frontul din Est, la  Przemyśl/ Premissel, Verdunul frontului de Răsărit, a treia fortificație ca mărime din Europa, în Galiția, în sudul Poloniei. A dezertat la ruși și a fost internat la mănăstirea Tiumen, în Siberia de Vest, posibil mănăstirea în care a stat Rasputin, după spusele lui Liviu Sofonea. Constituirea unui detașament de voluntari transilvăneni la Darnița, lângă Kiev, pe malul Niprului, îl face să vină și să se înscrie în Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni, format din aproape 2.000 de luptători, în primăvara anului 1917, sub conducerea lui Victor Deleu. Acest corp vine apoi la Iași și se alătură Armatei Române. Aici are loc și o (re)întâlnire emoționantă cu colegii de la Budapesta, din comitetul Societății „Petru Maior”, în frunte cu prezidentul Vasile Stoica:

«Pe la sfârșitul lui April 1917 plecarăm din Iași spre Petrograd. Cum drumul nostru ducea prin Kiev, iar în Darnița lângă Kiev se găseau concentrați câteva sute de ofițeri transilvăneni, foști prizonieri, cari așteptau să plece spre Iași ca voluntari în Armata Română, hotărârăm să ne oprim două zile în acest oraș să-i vedem.

În tabăra dela Darnița cu prilejul acelei întâlniri a fost un entuziasm și o înduioșare pentru care nu se găsesc cuvinte: eram întâiele rândunici cari anunțau nerăbdătorilor noștri voluntari sosirea primăverii.

În jurul meu se strânseră o mulțime din vechii colegi dela Budapesta. Iată pe Emil Țeposu, secretarul societății „Petru Maior”; iată pe Niculescu, casierul; iată pe Sofonea, economul; iată pe Stănilă, iată întreg comitetul de conducere din anul prezidenției mele. Iată de pretutindeni membrii societății! Parcă ne pregătiam să ținem o ședință!

- Servus, președinte! Bine ai venit!

Într'un moment de liniște Matei Sofonea iese înainte și îmi zice râzând din tot sufletul:

- Mă, președinte, comitetul e în număr, conform regulamentului. Te rugăm să deschizi ședința.

Și am deschis-o...

A fost o ședință de prietenie caldă, de entuziasm hotărât, de povești, de planuri, de spovedanii, dar mai presus de toate de intensă și neînfrântă conștiință românească Căci în sufletele noastre, acolo în Darnița Kievului, pe malul noroios al Niprului, nu era numai convingerea biruinții, ci era totodată și hotărârea supremei noastre jertfe.

A fost ultima, dar cea mai înălțătoare ședință a comitetului din 1912-13.»

Participă în continuare la război în armata română și apoi la campania din Budapesta. În 1921 reia studiile de medicină la Cluj, la nou înființata Universitate a Daciei Superioare, unde îi are printre profesori și pe dr. Victor Babeș, dr. Iuliu Hațieganu, dr. Ioan Goia (unchiul de tată al viitorului său prieten drag, prof. univ. dr. ing. Ioan Goia!), dr. Iacob Iacobovici, dr. Iuliu Moldovan și dr. Constantin Levaditi. Colegul său de la Budapesta și din comitetul Societății „Petru Maior”, Emil Țeposu, devine profesor al Facultății de Medicină din Cluj, de urologie (iar în decembrie 1948 se va sinucide cu morfină, când va fi înlăturat/ epurat alături de Alexandru Pop și Iuliu Hațieganu – în același mod samavolnic ca înlăturarea lui Lucian Blaga sau a lui Nicolae Mărgineanu; decât să facă jocul comuniștilor, a preferat să moară!). Matei Sofonea ajunge medic la Seini, în Maramureș, unde se naște primul fiu, Victor, în 1924, viitor medic internist, iar apoi în Valea Jiului, unde a fost medic bacteriolog și igienist și a condus o perioadă îndelungată Casa de Asigurări Sociale. Familia a avut și două fete, una moartă la naștere, iar cealaltă, Zoița, pe la vârsta de 1 an, fiind înmormântată la Petroșani, alături de părinți. Aici se naște în 17 aprilie 1932, al doilea fiu, Liviu Gheorghe Alexandru, Puiu pentru familie. După alegerile din 1946 este arestat pentru o scurtă perioadă, dar apoi este eliberat. În anii de după instaurarea comunismului, dr. Matei Sofonea, părintele minerilor, cum era considerat, este marginalizat de regim, supravegheat permanent și chiar terorizat în noul mediu muncitoresc, cu rudimente staliniste. Așa pățiseră ceva mai devreme și foștii colegi de la Budapesta și Cluj, ajunși profesori la medicina clujană: Emil Țeposu și Alexandru Pop sau, în aceeași perioadă, prezidentul Vasile Stoica, căuzașul strălucit al României pe mapamond pentru trei decenii, mort într-o celulă de la Jilava. Starea sa se degradează tot mai mult, pentru a muri în mizerie, la Petroșani.

Despre bunic și influența acestuia asupra familiei, Liviu Sofonea a relatat într-un articol publicat în revista Vatra:

«Luminos şi neatins de vreme, îmi stă în preajmă „taica”, bunicul din Drăguş, Disea Jicului pentru săteni, fruntaş al obştei, ascultat şi cinstit de toţi. Îl văd, îl gîndesc, îl simt, deşi nu-l pot pe deplin cuprinde, luptîndu-se cu sărăcia, cu nevoile, cu a sa dârzenie şi demnitate exemplare.

Îmi stă pildă grija pe care o purta numeroasei sale familii şi virtutea cu care a ştiut s-o înalţe la înţeleaptă cârmuire. Emoţionantă este strădania sa de a-şi trimite feciorul său cel mai mare, pe Matei (tatăl meu), la şcoli înalte, să-i pună ceva în desagă (chiar dacă nu putea să-i pună nimic în pungă). Îmi sună în clopotul închipuirii cuvintele înţelepte rostite cu blândeţe şi asprime deopotrivă, prin care îl îndemna să se poarte cu vrednicie la şcoala „Radu Negru” din Făgăraş şi mai tarziu, ca student stipendiar la Facultatea de Medicină de la Budapesta. Era atât de mândru (şi nu mai puţin sever) că feciorul a meritat o ,,bursă Gojdu”  şi că va ajunge lecuitor de trupuri şi de suflet, pe locurile de unde a plecat.

Mi-l închipui purtând-şi cu demnitate mânia şi îngrijorarea când, în anii pătimirii noastre, a aflat că studentul în medicină a fost luat ,,cu arcanul” la oaste şi a fost silit să lupte de o împărăţie împilătoare a neamului său.

Sfaturile şi gîndurile pline de îngrijorare l-au povăţuit şi l-au ocrotit pe tânărul student din neam de opincar, prin vicisitudinile primului război mondial. Ele îl vor fi urmat benefice pe frontul italian, chiar în clipele când, ascultând chemarea inimii, glasul patriei, încerca să treacă de partea celor care erau „de-ai săi”. L-au însoţit în mutarea pe frontal galiţian, în urgia tranşeelor de la Prezemysl, în prizonieratul din Rusia, de la Darniţa şi din Siberia îndepărtată şi în vâltoarea acelor evenimente revoluţionare.

Conştiinţa „taichii” l-a încurajat pe cel înstrăinat dar nu desţărat, să se înscrie în batalioanele de voluntari ardeleni. Mi-i închipui alături, părinte şi fecior, în clipa jurământului pe steag, în Moldova greu încercată. Îl va fi urmărit pe medicinistul slujind sub arme (chinuit că nu poate face mai mult) în ostenelile şi primejdiile muncii lui de infirmier din lazaretele din vecinătatea frontului şi apoi peste tot unde l-a purtat sorocul luptei pentru Unirea cea Mare.

În toţi acei ani, toate energiile şi virtuţile îi erau angajate în lupta pentru fiinţa satului, familia lui mai mare, strop viu din sufletul poporului român şi încerc să mă apropiu de bucuria revederii „taichii” cu fiul întors, după grele încercări, pe pământul întregit al ţării. Îmi vine a crede că le vedea, le ştia, le simţea toate cele ce erau asupra feciorului său şi în cugetul acestuia, izvorând din acel har, pe care „taica” îl avea. „Te-ai ţinut bine, băiete! Nu-mi este ruşine cu tine! Să te ţii bine şi de acum încolo, căci multe şi grele mai ai de făcut…”, Iar noi, ne-am ţinut de vatră, cum am putut, şi acum una  suntem în ţara cea nouă. (…)

A continuat să-i poarte de grijă şi să-i dea sfaturi feciorului său cel mare şi după ce s-a însurat şi a devenit medic, mai întâi în Ardealul de Nord, unde a cunoscut-o pe blânda lui soţie, – mama  mea –, apoi  doctor al minerilor din Valea Jiului.

Pe nepoţi i-a adorat fără să-i răsfeţe. Îi apropia de căldura şi frumuseţile satului, de obiceiurile din renumita vatră folclorică şi meşteşugărească. Prima urcare şi coborâre a turmelor la munte, cu el am trăit-o. Mă purta în spinare, mă învelea în cojoace, îmi ocrotea trupul cu „rechelul” de ploaie şi de vânt.

Nu pot să mi-l amintesc decât mereu activ, un înţelept ascultat, pururi în mijlocul sătenilor, un patriarh nelipsit la sărbătorile şi nesărbătorile obştei, la tot ce era fast şi nefast comunităţii; la nunţi, horiri, boteze, decese, nedei, hramuri; la clacă şi la şezătoare; dar şi la seceră, la semănat, la cules; la consfătuirile gospodarilor satului, adesea mânios pe pricinile ce se iscau între ei, pe gâlcevi, pe reaua stare a lucrurilor. Cât dorea să nu mai aprindă feştila din lampa de petrol, ci să se bucure şi ei de lumina electrică şi de cale nenoroioasă, pietruită. Cu rechelul pe umeri, cu căciula purtată româneşte, în legenda vie a comunei.

Avea răgaz pentru toţi membrii numeroasei sale familii şi pentru toţi obştenii pe care-i primea cu inima deschisă, mintea limpede, fire generoasă întotdeauna gata să sară în ajutor.

Amintirile mele se întorc mereu spre casa bătrânească devenită de mult neîncăpătoare. Focul ardea mereu în vatră, vestale deveniseră nepoţii, nepoatele; mămăliga şi laptele trebuiau să fie mereu proaspete, la îndemână; leagănul atârnat de grindă ocrotea un copil şi mereu era cineva să-i vorbească, să-i cînte, să-l legene.

Îşi iubea nespus satul şi toate aşezările din ţara lui Ion Codru-Drăguşanul, Badea Cârţan, Gheorghe Lazăr. Uriaşele pietre aduse din coclauri pe „tânjala” trasă de „drugăniţe” stau mărturie în incinta mănăstirii Brâncoveanului.

A întâmpinat cu mare bucurie, echipa de cercetători etnografi a profesorului Dimitrie Gusti. Dorea să fie util, să contribuie la monografia, studiul antropologic al satului, studiu de pionerat pentru acele vremuri precum şi la înzestrarea Muzeului Satului din Bucureşti, cu monumente reprezentative şi cu obiecte autentice de interior din satul său.

Neuitate îmi rămân clipele când prins de somnul cel plin de vise, în şura plină cu fân, îi presimţeam intrarea, îi ghiceam privirea deopotrivă dârză şi iubitoare. Iar la Şteghe în munte, văzându-mă cum mă jucam cu un bivolaş, numai că îl aud cum îi spune tatii: „Măi, Matei, feciorul tău nu s-a îndepărtat de noi. Nu i-e ruşine de noi, îl văd chiar fericit. Numai să rămână mereu aşa!”».

Mama: Viorica Indrean, fiica preotului Vasile Indrean din satul Asuajul de Sus, lângă Țara Chioarului, în sudul Maramureșului voievodal sau istoric, în Sălaj. Bunica lui Liviu Sofonea era Lucreția, fiica preotului greco-catolic și memorandist Andrei Centea, pe care, pe lângă Codru-Drăgușanu, Liviu Sofonea îl invoca drept înaintaș. Nu am găsit referințe exacte despre implicarea sa directă, nici măcar în monumentala lucrare a lui Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau Luptele politice Naționale ale românilor de sub Coroana Ungară, dar trebuie să fi fost, ca toți preoții greco-catolici, activist local și purtător de mesaj memorandist. Am găsit un Ilie (Elie) Centea, preot în Cășeiu, Dej, în perioada 1891-1901, probabil rudă.

Familia a locuit la Petroșani în blocul Societății Petroșani, într-o locuință primită de la serviciul tatălui, iar bucuria copiilor era reprezentată de automobilul decapotabil Nash model 1932, pe care Liviu Sofonea îl numea singura mea jucărie. În familie a fost primit și un văr primar, Damian, orfan de război, fratele mai mare, care va deveni maistru la IAR Brașov.

A urmat Școala primară I. G. Duca din Petroșani și apoi Liceul de băieți din Petroșani. Se impune ca elev eminent, respectat deopotrivă de colegi și profesori. (povestea cu insulele Arhipelagului Polinezian). În vacanțele de vară ale anilor 1948 și 1949 este implicat de unchiul Gheorghe, badea Gheorghe, fratele tatălui, în furnizarea unor provizii luptătorilor din Munții Făgărașului, conduși de Ion Gavrilă-Ogoranu, printre care și Remus Sofonea, neam, dar nu rudă (neamuri din obștea rurală, gentilică). Este un episod mai puțin cunoscut din viața sa de sprijinire a rezistenței anticomuniste, un act de mare curaj, lipsit de orice coloratură politică. În imposibilitatea de a face studii de filosofie, datorită restrângerii sferei acesteia aproape exclusiv la materialismul dialectic marxist, în plin stalinism, optează pentru fizică, știința rector, și începe, în 1950, Facultatea de Fizică și Matematică a Universității București, unde are printre colegi, în promoția supranumită Elada, pe: Lidia Stăniloaie, Ciprian Foiaș, Victor Eftimiu, Marius Stoka, iar printre profesori pe: Horia Hulubei, Șerban Țițeica, Valer Novacu, Mircea Herovanu și puțin pe Dan Barbilian. La absolvire, în 1954, vrând să rămână în București și neavând buletin (după refuzul de a merge la nou înființatul Institut de Fizică Atomică de la Măgurele), se înscrie la Matematică, cu scutire parțială de frecvență, datorită cursurilor comune ale celor două secții, care se echivalau. Și-ar fi dorit un an sabatic, în care să aibă în continuare bursă și statut de student – cum se întâmpla la marile universități ale lumii – dar nu era posibil în acea vreme cumplită, de veninoasă zvârcolire stalinistă. Pentru a se întreține cântă la vioară prin diferite cârciumi, efectuează diferite munci sezoniere, inclusiv descărcatul sacilor cu cartofi din vagoane, face figurație pe la diferite teatre. Ca student etern-rebel, blatist și boem, povestea că a fondat Sindicatul Înfometaților și Asociația Osul și Pielea, evocând foamea cumplită și solidaritatea studențească în fața acesteia, la cantina căminului studențesc din strada Matei Voievod, evocând sprijinul studentelor de la Geologie și Filologie. Evenimentele din Ungaria din 1956 sunt întâmpinate cu entuziasm de o celulă studențească condusă de Horia Popescu, cu care Liviu Sofonea avea legături strânse, iar darea în vileag a unei manifestații, programată în Piața Universității, puse la cale în semn de solidaritate cu revoluția anticomunistă avându-l drept erou pe Imre Nagy, îl face să părăsească, nu fără peripeții, Bucureștiul. Scapă la mustață, însă studenții din celula protestatară sunt prinși și arestați, iar Sofonea abandonează matematica și se întoarce la Petroșani, pentru a-și pierde urma. Grație fostului său profesor din liceu, Atanasiu, șef de Catedră Fizică și Chimie la Institutul de Mine din Petroșani (succesor al Institutului Cărbunelui și care a primit, în 1957), devine preparator cu delegație, dar primește de la bun început curs la secția de subingineri din Lupeni. În această perioadă leagă o strânsă prietenie cu Dan Milcoveanu (posibil frate cu dr. Șerban Milcoveanu), coleg și, în curând, șef al catedrei. După 1960 prinde gustul călătoriilor, făcând primele excursii în URSS și apoi în China, pentru care, tatăl său, grav bolnav de Parkinson și într-o stare de degradare avansată, își sacrifică o pensie. În 1962 vine la Brașov, prin transfer, la Catedra de Fizică a Institutului Politehnic (format în urma fuziunii dintre Institutul de Mecanică și Institutul Forestier, ambele din orașul Stalin, IMOS și IFOS, Brașovul fiind ultimul dintre orașele blocului comunist, care a revenit la numele inițial, abia în 1961!). Locuiește, ca mulți alți profesori de vârstă apropiată, la căminul din spatele Palalatului de Justiție, azi Prefectura și Curtea de Apel, în fosta închisoare, Hotel Zdup, într-o celulă cu două paturi. Povestea cu Franz! În 1974 susține teza de doctorat în fizică teoretică la Cluj, sub conducerea prof. dr. doc. Mircea Drăganu, cu titlul: Contribuții la studiul mecanicii invariantive, o exegeză a mecanicii invariantive a lui Octav Onicescu. În 1986 susține la București teza: Evoluția ideii de infinit în istoria fizicii, sub conducerea acad. Ștefan Bălan, fost ministru al Învățământului, singura teză de istoria științei din România omologată ca atare de Ministerul Învățământului (sub pumnul lui Aurelian Bondrea), în speranța că aceasta va putea deveni o disciplină academică de sine stătătoare. În 2001 devine doctor Honoris Causa al Universității din Petroșani.

Fratele: Victor (1926-2012), absolvent al Liceului de Băieți din Petroșani în 1943, al Facultății de Medicină din Cluj, medic internist la Hațeg și, apoi, la Lugoj. Doi băieți: Victor Sofonea, n. 1956, absolvent al Facultății de Fizică a Universității din Timișoara, doctor în fizică al Universității din București (1995), cercetător la Centrul de Cercetări Tehnice Fundamentale și Aplicate al Academiei Române și Mircea-Traian Sofonea, n. 1957, absolvent al Facultății de Matematică, Universitatea din București (1980), specializat în Mecanica solidelor la aceeași universitate (1981), doctor în matematică, București (1988), profesor la Université de Perpignan.

Casa din Sibiu cumpărată de părinți cu mare strădanie în anul 1938, astăzi pe Str. Poet Dimitrie Anghel Nr. 5, nenaționalizată în 1950, dar ocupată de facto de diferiți repartizați și băgați, pe lângă lumpeni de cea mai joasă condiție aflându-se, însă și familia eminentului istoric Gustav Gündisch, recuperată pe deplin după Revoluție.