Motto: Lemn bun ori lemn rău, aceeași cenușă, dar nu aceeași flacără
Țăran muntean
Liviu Sofonea este un fizician, istoric și filosof al
științei și tehnicii, enciclopedist și rafinat om de cultură român. Doctor în
Fizică Teoretică (Cluj) și Doctor în Istoria și Filosofia Științei (București),
a desfășurat o carieră didactică la Petroșani și Brașov. Având o figură când
hâtră, când transportată, cu o aură einsteiniană, rămâne de neuitat. În ciuda
ocaziilor – nu puține – de a rămâne în străinătate, a ales să își ducă
existența și să își continue activitatea în România în vremea de tristă amintire
a comunismului. Înzestrat cu o uimitoare bucurie de a trăi, cu o sete de
cunoaștere nestăvilită, cu o inteligență strălucitoare și cu o exuberanță
vecină delirului cu valențe profetice, cu un umor sănătos și cu o putere
uimitoare de a călători în jurul globului, solitar și aproape complet lipsit de
mijloace, a fost privit de foarte mulți: cunoscuți, studenți, colaboratori și
prieteni, ca o legendă vie. Evident, invidiile și răutățile nu l-au ocolit; ba
dimpotrivă. Înarmat cu solide cunoștințe teoretice, acasă în relativitate,
cuantică ori cosmologie, cu o inteligență metodologică, Liviu Sofonea a fost un
pasionat al tuturor domeniilor cunoașterii, trecând cu lejeritate de la bozoni
la Pluta Meduzei, de la energia tahionică la rezistența anticomunistă din
Munții Făgărașului, învârtind cu lejeritate relatări despre viețile și
lucrările unor savanți, filosofi, artiști, scriitori și chiar politicieni
celebri, fără a rămâne la simple cronologii, ci plasându-se deasupra prin
interpretarea și valorizarea lucrurilor. Pentru mine, se aseamănă foarte bine
cu Petre Țuțea (pe care, de asemenea, l-am cunoscut și întâlnit): amândoi maeștri ai dialogului socratic între știință
și spiritualitate, cvasi-asceți, unul de la înălțimea unei suferințe
personale în temnițele comuniste, altul din mai marele lagăr pe care l-a
reprezentat România comunistă, cu formații diferite, dar cu aceeași viziune
mistică a umanității. Nu intenționez prin acest scurt memento să-i imortalizez
ideile și geniul, ci doar să schițez un portret sumar al omului Liviu Sofonea.
Bunicul patern: Dionisie Sofonea din Drăguș, Disea Jicului, patriarhul satului,
venerat de toți, fotografiat de misiunea lui Dimitrie Gusti, înmormântat în satul
natal. A avut trei neveste, moarte prin vitregia vieții, una din neamul
Sofoneștilor și alte două Codrea, din stirpea scriitorului, călătorului și
revoluționarului pașoptist Ion Codru-Drăgușanu, pe care Liviu Sofonea și-l
revendica de antecesor. Merită menționat faptul că și Ion Rațiu era strănepot
al lui Codru-Drăgușanu, pe linia mamei sale.
Tata: Matei, născut în Drăguș, în 1893, decedat la
Petroșani în 1960, fiul lui Dionisie. A studiat medicina la Budapesta, ca
bursier al Fundației Emanoil Gojdu, unde a fost activ în societatea de lectură
a studenților români din Budapesta „Petru Maior”, leagănul celor mai nobile frământări culturale și
naționale, născute din dorul tinerimii, care ținea mai mult la înălțarea
neamului său decât la orice altceva. Și în celelalte universități din
Austria și Ungaria erau, de asemenea, societăți cu tradiție ale studenților
români: „Iulia” la Cluj, „România Jună” la Viena și „Junimea” la Cernăuți,
singurele locuri unde studenții eliberați de grija cursurilor și învățăturii
în limbi străine puteau gusta farmecul glasului și obiceiurilor românești. Dintr-o
relatare a rafinatului diplomat Vasile Stoica, mort în închisorile comuniste,
și el student la Litere în Budapesta și președinte al Societății „Petru Maior”
în anul 1912/1913, îl găsim pe Matei Sofonea în conducerea societății, cu
funcție de econom (administrator). După anul al II-lea (probabil, în mai 1915) a
fost înrolat în armata austro-ungară și trimis întâi pe frontul din Italia, ca
mai toți românii ardeleni, iar apoi pe frontul din Est, la Przemyśl/ Premissel,
Verdunul frontului de Răsărit, a
treia fortificație ca mărime din Europa, în Galiția, în sudul Poloniei. A dezertat la ruși și a fost
internat la mănăstirea Tiumen, în Siberia de Vest, posibil mănăstirea în care a
stat Rasputin, după spusele lui Liviu Sofonea. Constituirea unui detașament de
voluntari transilvăneni la Darnița, lângă Kiev, pe malul Niprului, îl face să
vină și să se înscrie în Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni, format din aproape 2.000 de luptători, în primăvara
anului 1917, sub conducerea lui Victor Deleu. Acest corp vine apoi la Iași și
se alătură Armatei Române. Aici are loc și o (re)întâlnire emoționantă cu
colegii de la Budapesta, din comitetul Societății „Petru Maior”, în frunte cu
prezidentul Vasile Stoica:
«Pe la sfârșitul lui
April 1917 plecarăm din Iași spre Petrograd. Cum drumul nostru ducea prin Kiev,
iar în Darnița lângă Kiev se găseau concentrați câteva sute de ofițeri
transilvăneni, foști prizonieri, cari așteptau să plece spre Iași ca voluntari
în Armata Română, hotărârăm să ne oprim două zile în acest oraș să-i vedem.
În tabăra dela
Darnița cu prilejul acelei întâlniri a fost un entuziasm și o înduioșare pentru
care nu se găsesc cuvinte: eram întâiele rândunici cari anunțau nerăbdătorilor
noștri voluntari sosirea primăverii.
În jurul meu se
strânseră o mulțime din vechii colegi dela Budapesta. Iată pe Emil Țeposu,
secretarul societății „Petru Maior”; iată pe Niculescu, casierul; iată pe
Sofonea, economul; iată pe Stănilă, iată întreg comitetul de conducere din anul
prezidenției mele. Iată de pretutindeni membrii societății! Parcă ne pregătiam
să ținem o ședință!
- Servus, președinte!
Bine ai venit!
Într'un moment de
liniște Matei Sofonea iese înainte și îmi zice râzând din tot sufletul:
- Mă, președinte,
comitetul e în număr, conform regulamentului. Te rugăm să deschizi ședința.
Și am deschis-o...
A fost o ședință de
prietenie caldă, de entuziasm hotărât, de povești, de planuri, de spovedanii,
dar mai presus de toate de intensă și neînfrântă conștiință românească Căci în
sufletele noastre, acolo în Darnița Kievului, pe malul noroios al Niprului, nu
era numai convingerea biruinții, ci era totodată și hotărârea supremei noastre
jertfe.
A fost ultima, dar
cea mai înălțătoare ședință a comitetului din 1912-13.»
Participă în continuare la război în
armata română și apoi la campania din Budapesta. În 1921 reia studiile de
medicină la Cluj, la nou înființata Universitate a Daciei Superioare, unde îi
are printre profesori și pe dr. Victor Babeș, dr. Iuliu Hațieganu, dr. Ioan
Goia (unchiul de tată al viitorului său prieten drag, prof. univ. dr. ing. Ioan
Goia!), dr. Iacob Iacobovici, dr. Iuliu Moldovan și dr. Constantin Levaditi. Colegul
său de la Budapesta și din comitetul Societății „Petru Maior”, Emil Țeposu,
devine profesor al Facultății de Medicină din Cluj, de urologie (iar în
decembrie 1948 se va sinucide cu morfină, când va fi înlăturat/ epurat alături
de Alexandru Pop și Iuliu Hațieganu – în același mod samavolnic ca înlăturarea
lui Lucian Blaga sau a lui Nicolae Mărgineanu; decât să facă jocul
comuniștilor, a preferat să moară!). Matei Sofonea ajunge medic la Seini, în
Maramureș, unde se naște primul fiu, Victor, în 1924, viitor medic internist, iar
apoi în Valea Jiului, unde a fost medic bacteriolog și igienist și a condus o
perioadă îndelungată Casa de Asigurări Sociale. Familia a avut și două fete,
una moartă la naștere, iar cealaltă, Zoița, pe la vârsta de 1 an, fiind
înmormântată la Petroșani, alături de părinți. Aici se naște în 17 aprilie
1932, al doilea fiu, Liviu Gheorghe Alexandru, Puiu pentru familie. După alegerile din 1946 este arestat pentru o
scurtă perioadă, dar apoi este eliberat. În anii de după instaurarea
comunismului, dr. Matei Sofonea, părintele
minerilor, cum era considerat, este marginalizat de regim, supravegheat
permanent și chiar terorizat în noul mediu muncitoresc, cu rudimente
staliniste. Așa pățiseră ceva mai devreme și foștii colegi de la Budapesta și
Cluj, ajunși profesori la medicina clujană: Emil Țeposu și Alexandru Pop sau,
în aceeași perioadă, prezidentul Vasile Stoica, căuzașul strălucit al României
pe mapamond pentru trei decenii, mort într-o celulă de la Jilava. Starea sa se
degradează tot mai mult, pentru a muri în mizerie, la Petroșani.
Despre bunic și influența acestuia
asupra familiei, Liviu Sofonea a relatat într-un articol publicat în revista Vatra:
«Luminos şi neatins
de vreme, îmi stă în preajmă „taica”, bunicul din Drăguş, Disea Jicului pentru
săteni, fruntaş al obştei, ascultat şi cinstit de toţi. Îl văd, îl gîndesc, îl
simt, deşi nu-l pot pe deplin cuprinde, luptîndu-se cu sărăcia, cu nevoile, cu
a sa dârzenie şi demnitate exemplare.
Îmi stă pildă grija
pe care o purta numeroasei sale familii şi virtutea cu care a ştiut s-o înalţe
la înţeleaptă cârmuire. Emoţionantă este strădania sa de a-şi trimite feciorul
său cel mai mare, pe Matei (tatăl meu), la şcoli înalte, să-i pună ceva în
desagă (chiar dacă nu putea să-i pună nimic în pungă). Îmi sună în clopotul
închipuirii cuvintele înţelepte rostite cu blândeţe şi asprime deopotrivă, prin
care îl îndemna să se poarte cu vrednicie la şcoala „Radu Negru” din Făgăraş şi
mai tarziu, ca student stipendiar la Facultatea de Medicină de la Budapesta.
Era atât de mândru (şi nu mai puţin sever) că feciorul a meritat o ,,bursă
Gojdu” şi că va ajunge lecuitor de
trupuri şi de suflet, pe locurile de unde a plecat.
Mi-l închipui
purtând-şi cu demnitate mânia şi îngrijorarea când, în anii pătimirii noastre,
a aflat că studentul în medicină a fost luat ,,cu arcanul” la oaste şi a fost
silit să lupte de o împărăţie împilătoare a neamului său.
Sfaturile şi
gîndurile pline de îngrijorare l-au povăţuit şi l-au ocrotit pe tânărul student
din neam de opincar, prin vicisitudinile primului război mondial. Ele îl vor fi
urmat benefice pe frontul italian, chiar în clipele când, ascultând chemarea
inimii, glasul patriei, încerca să treacă de partea celor care erau „de-ai
săi”. L-au însoţit în mutarea pe frontal galiţian, în urgia tranşeelor de la
Prezemysl, în prizonieratul din Rusia, de la Darniţa şi din Siberia îndepărtată
şi în vâltoarea acelor evenimente revoluţionare.
Conştiinţa „taichii”
l-a încurajat pe cel înstrăinat dar nu desţărat, să se înscrie în batalioanele
de voluntari ardeleni. Mi-i închipui alături, părinte şi fecior, în clipa
jurământului pe steag, în Moldova greu încercată. Îl va fi urmărit pe
medicinistul slujind sub arme (chinuit că nu poate face mai mult) în ostenelile
şi primejdiile muncii lui de infirmier din lazaretele din vecinătatea frontului
şi apoi peste tot unde l-a purtat sorocul luptei pentru Unirea cea Mare.
În toţi acei ani,
toate energiile şi virtuţile îi erau angajate în lupta pentru fiinţa satului,
familia lui mai mare, strop viu din sufletul poporului român şi încerc să mă
apropiu de bucuria revederii „taichii” cu fiul întors, după grele încercări, pe
pământul întregit al ţării. Îmi vine a crede că le vedea, le ştia, le simţea
toate cele ce erau asupra feciorului său şi în cugetul acestuia, izvorând din
acel har, pe care „taica” îl avea. „Te-ai ţinut bine, băiete! Nu-mi este ruşine
cu tine! Să te ţii bine şi de acum încolo, căci multe şi grele mai ai de
făcut…”, Iar noi, ne-am ţinut de vatră, cum am putut, şi acum una suntem în ţara cea nouă. (…)
A continuat să-i
poarte de grijă şi să-i dea sfaturi feciorului său cel mare şi după ce s-a
însurat şi a devenit medic, mai întâi în Ardealul de Nord, unde a cunoscut-o pe
blânda lui soţie, – mama mea –,
apoi doctor al minerilor din Valea
Jiului.
Pe nepoţi i-a adorat
fără să-i răsfeţe. Îi apropia de căldura şi frumuseţile satului, de obiceiurile
din renumita vatră folclorică şi meşteşugărească. Prima urcare şi coborâre a
turmelor la munte, cu el am trăit-o. Mă purta în spinare, mă învelea în
cojoace, îmi ocrotea trupul cu „rechelul” de ploaie şi de vânt.
Nu pot să mi-l
amintesc decât mereu activ, un înţelept ascultat, pururi în mijlocul sătenilor,
un patriarh nelipsit la sărbătorile şi nesărbătorile obştei, la tot ce era fast
şi nefast comunităţii; la nunţi, horiri, boteze, decese, nedei, hramuri; la
clacă şi la şezătoare; dar şi la seceră, la semănat, la cules; la consfătuirile
gospodarilor satului, adesea mânios pe pricinile ce se iscau între ei, pe
gâlcevi, pe reaua stare a lucrurilor. Cât dorea să nu mai aprindă feştila din
lampa de petrol, ci să se bucure şi ei de lumina electrică şi de cale
nenoroioasă, pietruită. Cu rechelul pe umeri, cu căciula purtată româneşte, în
legenda vie a comunei.
Avea răgaz pentru
toţi membrii numeroasei sale familii şi pentru toţi obştenii pe care-i primea
cu inima deschisă, mintea limpede, fire generoasă întotdeauna gata să sară în
ajutor.
Amintirile mele se
întorc mereu spre casa bătrânească devenită de mult neîncăpătoare. Focul ardea
mereu în vatră, vestale deveniseră nepoţii, nepoatele; mămăliga şi laptele trebuiau
să fie mereu proaspete, la îndemână; leagănul atârnat de grindă ocrotea un
copil şi mereu era cineva să-i vorbească, să-i cînte, să-l legene.
Îşi iubea nespus
satul şi toate aşezările din ţara lui Ion Codru-Drăguşanul, Badea Cârţan,
Gheorghe Lazăr. Uriaşele pietre aduse din coclauri pe „tânjala” trasă de
„drugăniţe” stau mărturie în incinta mănăstirii Brâncoveanului.
A întâmpinat cu mare
bucurie, echipa de cercetători etnografi a profesorului Dimitrie Gusti. Dorea
să fie util, să contribuie la monografia, studiul antropologic al satului,
studiu de pionerat pentru acele vremuri precum şi la înzestrarea Muzeului
Satului din Bucureşti, cu monumente reprezentative şi cu obiecte autentice de
interior din satul său.
Neuitate îmi rămân
clipele când prins de somnul cel plin de vise, în şura plină cu fân, îi
presimţeam intrarea, îi ghiceam privirea deopotrivă dârză şi iubitoare. Iar la
Şteghe în munte, văzându-mă cum mă jucam cu un bivolaş, numai că îl aud cum îi
spune tatii: „Măi, Matei, feciorul tău nu s-a îndepărtat de noi. Nu i-e ruşine
de noi, îl văd chiar fericit. Numai să rămână mereu aşa!”».
Mama: Viorica Indrean, fiica preotului
Vasile Indrean din satul Asuajul de Sus, lângă Țara Chioarului, în sudul Maramureșului
voievodal sau istoric, în Sălaj.
Bunica lui Liviu Sofonea era Lucreția, fiica preotului greco-catolic și memorandist
Andrei Centea, pe care, pe lângă Codru-Drăgușanu, Liviu Sofonea îl invoca drept
înaintaș. Nu am găsit referințe exacte despre implicarea sa directă, nici măcar
în monumentala lucrare a lui Teodor V. Păcățian, Cartea de Aur sau Luptele politice Naționale ale românilor de sub
Coroana Ungară, dar trebuie să fi fost, ca toți preoții greco-catolici,
activist local și purtător de mesaj memorandist. Am găsit un Ilie (Elie) Centea, preot în Cășeiu,
Dej, în perioada 1891-1901, probabil rudă.
Familia a locuit la Petroșani în blocul
Societății Petroșani, într-o locuință primită de la serviciul tatălui, iar
bucuria copiilor era reprezentată de automobilul decapotabil Nash model 1932, pe
care Liviu Sofonea îl numea singura mea
jucărie. În familie a fost primit și un văr primar, Damian, orfan de
război, fratele mai mare, care va
deveni maistru la IAR Brașov.
A urmat Școala primară I. G. Duca din
Petroșani și apoi Liceul de băieți din Petroșani. Se impune ca elev eminent,
respectat deopotrivă de colegi și profesori. (povestea cu insulele
Arhipelagului Polinezian). În vacanțele de vară ale anilor 1948 și 1949 este
implicat de unchiul Gheorghe, badea
Gheorghe, fratele tatălui, în furnizarea unor provizii luptătorilor din
Munții Făgărașului, conduși de Ion Gavrilă-Ogoranu, printre care și Remus
Sofonea, neam, dar nu rudă (neamuri
din obștea rurală, gentilică). Este un episod mai puțin cunoscut din viața sa
de sprijinire a rezistenței anticomuniste, un act de mare curaj, lipsit de
orice coloratură politică. În imposibilitatea de a face studii de filosofie,
datorită restrângerii sferei acesteia aproape exclusiv la materialismul
dialectic marxist, în plin stalinism, optează pentru fizică, știința rector, și începe, în 1950,
Facultatea de Fizică și Matematică a Universității București, unde are printre
colegi, în promoția supranumită Elada,
pe: Lidia Stăniloaie, Ciprian Foiaș, Victor Eftimiu, Marius Stoka, iar printre
profesori pe: Horia Hulubei, Șerban Țițeica, Valer Novacu, Mircea Herovanu și
puțin pe Dan Barbilian. La absolvire, în 1954, vrând să rămână în București și
neavând buletin (după refuzul de a merge la nou înființatul Institut de Fizică
Atomică de la Măgurele), se înscrie la Matematică, cu scutire parțială de
frecvență, datorită cursurilor comune ale celor două secții, care se echivalau.
Și-ar fi dorit un an sabatic, în care să aibă în continuare bursă și statut de
student – cum se întâmpla la marile universități ale lumii – dar nu era posibil
în acea vreme cumplită, de veninoasă
zvârcolire stalinistă. Pentru a se întreține cântă la vioară prin diferite
cârciumi, efectuează diferite munci sezoniere, inclusiv descărcatul sacilor cu
cartofi din vagoane, face figurație pe la diferite teatre. Ca student etern-rebel, blatist și boem, povestea
că a fondat Sindicatul Înfometaților
și Asociația Osul și Pielea, evocând
foamea cumplită și solidaritatea studențească în fața acesteia, la cantina
căminului studențesc din strada Matei Voievod, evocând sprijinul studentelor de
la Geologie și Filologie. Evenimentele din Ungaria din 1956 sunt întâmpinate cu
entuziasm de o celulă studențească condusă de Horia Popescu, cu care Liviu
Sofonea avea legături strânse, iar darea în vileag a unei manifestații,
programată în Piața Universității, puse la cale în semn de solidaritate cu
revoluția anticomunistă avându-l drept erou pe Imre Nagy, îl face să
părăsească, nu fără peripeții, Bucureștiul. Scapă la mustață, însă studenții din celula protestatară sunt prinși și
arestați, iar Sofonea abandonează matematica și se întoarce la Petroșani,
pentru a-și pierde urma. Grație fostului său profesor din liceu, Atanasiu, șef
de Catedră Fizică și Chimie la Institutul de Mine din Petroșani (succesor al
Institutului Cărbunelui și care a primit, în 1957), devine preparator cu
delegație, dar primește de la bun început curs la secția de subingineri din
Lupeni. În această perioadă leagă o strânsă prietenie cu Dan Milcoveanu (posibil frate
cu dr. Șerban Milcoveanu), coleg și, în curând, șef al catedrei. După 1960
prinde gustul călătoriilor, făcând primele excursii în URSS și apoi în China,
pentru care, tatăl său, grav bolnav de Parkinson și într-o stare de degradare
avansată, își sacrifică o pensie. În 1962 vine la Brașov, prin transfer, la
Catedra de Fizică a Institutului Politehnic (format în urma fuziunii dintre
Institutul de Mecanică și Institutul Forestier, ambele din orașul Stalin, IMOS
și IFOS, Brașovul fiind ultimul dintre orașele blocului comunist, care a
revenit la numele inițial, abia în 1961!). Locuiește, ca mulți alți profesori
de vârstă apropiată, la căminul din spatele Palalatului de Justiție, azi
Prefectura și Curtea de Apel, în fosta închisoare, Hotel Zdup, într-o celulă cu două paturi. Povestea cu Franz! În 1974
susține teza de doctorat în fizică teoretică la Cluj, sub conducerea prof. dr.
doc. Mircea Drăganu, cu titlul: Contribuții
la studiul mecanicii invariantive, o exegeză a mecanicii invariantive a lui
Octav Onicescu. În 1986 susține la București teza: Evoluția ideii de infinit în istoria fizicii, sub conducerea acad.
Ștefan Bălan, fost ministru al Învățământului, singura teză de istoria științei
din România omologată ca atare de Ministerul Învățământului (sub pumnul lui
Aurelian Bondrea), în speranța că aceasta va putea deveni o disciplină
academică de sine stătătoare. În 2001 devine doctor Honoris Causa al
Universității din Petroșani.
Fratele: Victor (1926-2012), absolvent
al Liceului de Băieți din Petroșani în 1943, al Facultății de Medicină din
Cluj, medic internist la Hațeg și, apoi, la Lugoj. Doi băieți: Victor Sofonea,
n. 1956, absolvent al Facultății de Fizică a Universității din Timișoara,
doctor în fizică al Universității din București (1995), cercetător la Centrul
de Cercetări Tehnice Fundamentale și Aplicate al Academiei Române și
Mircea-Traian Sofonea, n. 1957, absolvent al Facultății de Matematică,
Universitatea din București (1980), specializat în Mecanica solidelor la
aceeași universitate (1981), doctor în matematică, București (1988), profesor
la Université de Perpignan.
Casa din Sibiu cumpărată de părinți cu
mare strădanie în anul 1938, astăzi pe Str. Poet Dimitrie Anghel Nr. 5, nenaționalizată
în 1950, dar ocupată de facto de
diferiți repartizați și băgați, pe lângă lumpeni de cea mai
joasă condiție aflându-se, însă și familia eminentului istoric Gustav Gündisch,
recuperată pe deplin după Revoluție.
