O oaie la groapă

De când mă ştiu, m-a atras ca un magnet noul, inclusiv în bucătărie, asta vrând să spună în acest context şi că sunt un bucătar pasionat (nu master chef, cu patalama şi premii, cum este acum la modă). Când am avut prilejul de a călători prin lume, am vrut – fără excepţie – să mă cufund în spiritul locurilor şi prin bucătăria lor, să aflu savoarea băuturilor ori a preparatelor culinare specifice. Cunosc de copil, din poveştile poetului Ştefan Muscalu, modul de pregătire a oii haiduceşti, la Fântâna Hoţilor, într-un cuptor-puţ, adică o banală groapă. Citind relativ recent şi reţeta lui Radu Anton Roman (în apreciabila sa carte Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti - ediţie nouă, îndelung revăzută şi mult adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 70), mi-am pus în gând să purced la o asemenea întreprindere. Însă, gura pocită (spun eu, ca să mă aflu în treabă!) a cronicarului Miron Costin, acum mai bine de 300 ani: Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri (în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace) şi împrejurările mai puţin faste pe care le traversăm au permis mai degrabă discuţii pe marginea iniţiativei, nicidecum finalizarea acesteia. Magia oii, modul acesta prea puţin obişnuit astăzi de pregătire, apetitul pentru altceva decât mâncarea cârciumărească ori ca la mama acasă (comfort food, cum îi spun englezii) au continuat să fie teme de discuţie cu prietenii pe la câte o terasă, la câte o petrecere. În sfârşit, a apărut sponsorul, Costică Seserman, om dintr-o bucată, care s-a hotărât repede. După un mic plan, pus la cale cu Sese, Ion Dinu, Mircea Şarlea şi George Calaican, am purces. Locul faptei: Ferma Cobco, la Stupini, unde s-a săpat groapa, joi, 15 noiembrie; nu ştiu cum se normează săpătura manuală, dar groapa, care se doreşte să rămână şi pentru alte şi aşteptate prilejuri, a fost realizată la următoarele cote: 110-120 cm. adâncime, cam tot atât lungime şi o lăţime de 70-80 cm. În zorii zilei, echipa morţii Dinu-Sese (eu, deşi fusesem cooptat, a trebuit să îl aştept pe statornicul şi dragul nostru prieten Valeriu Podborschi, de la Chişinău, care a călătorit peste noapte şi a avut ceva incidente pe drum) a mers la Augustin, la stână, unde s-au produs crima, jupuirea şi eviscerarea oii, de mâna ciobanului, bineînţeles. La 9:45, animalul, de aproape 35 kg, cu măruntaiele pe poziţii, zăcea în pivniţa proprie de pe str. Dr. Marinescu, alături de un sac în care era blana, iar puţin mai târziu, la fermă ajungeau 30 litri vin de Recaş (acelaşi sponsor!), ceva pălincă şi coniac (Divin de Călăraşi şi Kvint de Tiraspol, că tot ajunsese prietenul Podborschi!), apă minerală Borsec. Planul presupunea întâlnirea în cursul după-amiezii, pe la vreo 16:00, dar o vizită mai lungă la prietenii comuni Doru Talabă şi Gigi Mogan, la Rectorat, ne-a dat socotelile peste cap. Nu am reuşit cu cumpărăturile până la ora 17:45: 8 căpăţâni usturoi, 1 legătură praz, 2 kg ceapă roşie, 1 kg prune uscate fără sâmburi, 1 kg miez de nucă, 3 legături mărar verde, trei legături patrunjel verde, trei legături cimbru uscat, 1 legătură busuioc, trei legături de ardei iuţi, piper şi boia de ardei iuţi. Focul a fost pornit iniţial pe platanul proţapului de la fermă, dar destul de repede a fost mutat în groapă. Cantitatea de lemne de esenţă tare s-a dovedit insuficientă, Doru să trăiască şi să mai producă paleţi! Şi-au făcut apariţia, pe rând, Şarlea, care a şi plecat destul de repede (chestii de familie, cu Moşu) şi Calaican; pe Doru nu trebuie să îl pomenesc special, el fiind de-al casei. Groapa s-a umplut de jar, în mare măsură de brad, dar a sosit Raul, fiul lui Costică, cu un portbagaj de lemne fasonate, de stejar, bine uscate, ca pentru centrala lui de acasă. Am îmbunătăţit jarul şi, în paralel, am făcut pregătirile pentru animal. Am tocat din cuţit, mai maşcat, plămânii, inima, rinichii, splina, ficatul oii, după ce adăstaseră ceva vreme în apă cu sare şi câteva picături de oţet, ca să extragă sângele. Am curăţat vreo 5 căpăţâni de usturoi, am mărunţit din cuţit căţeii, vreo 10 cepe, tăiate rondele, am tocat prazul, prunele, nuca, verdeaţa, ardeii iuţi şi am amestecat totul în oala mare; la această operaţiune a participat o echipă mai mare, dar mie îmi place să mă laud că am fost regizorul. Am făcut un drob foarte picant, stropit fără zgârcenie cu coniac şi pălincă şi scăldat literalmente în vin. Am tăiat picioarele oii destul de aproape de corp, la vreo 15-20 cm din sus de genunchi, bucăţile tăiate urmând să contribuie, alături de cap, gât şi coadă, la borşul ce va să fie. Finul lui Sese a adus o copaie, în care am aşezat într-o postură aproape ginecologică oaia, pe care am curăţat-o în interior de seu (s-au bucurat câinii de aşa deliciu, dar a doua zi s-au plâns că nu le-am dat şi ceva tare lângă) şi am fasonat-o delicat şi la exterior, din aceleaşi motive, de colesterol, măcar că atât tăria, cât şi vinul curgeau valuri. Să nu ne înmuiem prea tare, am avut pregătită tot de drăguţul de Sese şi ceva brânză telemea şi de burduf, slană, lângă ele ceapă roşie, usturoi şi ardei iuţi. O importantă operaţiune a fost aceea de ungere temeinică la exterior cu o saramură făcută cu vin, coniac şi foarte mult piper, de care s-a ocupat George. A sosit şi Horia Schiau, care, împreună cu Dorin (veterinarul de la fermă, nu Tîrcolea, care chefuia cu nemţii lui!), au cusut oaia pe burtă cu sfoară de cânepă, cu un ac improvizat dintr-o sârmă, de forma unei igliţe – sula adusă de mine dovedindu-se prea puţin utilă. Valeriu, obosit de drumul din noaptea precedentă, ne-a cam lepădat! Peste ovoidul (sau, dacă sună mai bine, elipsoidul de rotaţie) obţinut s-a aşezat blana, care a fost şi ea cusută bine. Nu am avut suficientă inspiraţie să fi îmbrăcat totul într-o plasă de rabiţ, pe care să o strângem bine cu sârmă, dar din greşeli învaţă omul... Afară, într-o găleată de lavabilă, s-a făcut un noroi cu care s-a năclăit blana oii, prea fluid şi prea puţin după mine, dar Dorin şi Schiaulea taichii erau la manşă! S-a aşezat coconul astfel obţinut în jar, cu burta în sus, s-a acoperit cu alte lemne, pe care le-am lasat să ardă în voie. Când aproape nu mai scoteau limbi de foc, finul a uniformizat stratul de jar şi a acoperit cu un strat de 15-20 cm de pământ, ca să păstreze căldura. Să fi fost 22:30-23:00 când am ieşit cu obiectul din cabană, iar un sfert de ceas mai târziu era aşezat pe jar. După ce ne-am mai dedulcit cu Recaş, am mai povestit şi ne-am amuzat din plin, i-am lăsat pe Sese şi pe finul să doarmă la cabană, iar noi am venit acasă. Consemnul era pentru a doua zi, la 12:00, să procedăm la scoaterea din groapă. Pe la vreo 9:00, mă sună Seselică: -Vezi că au săpat câinii şi au scos oaia! Pentru moment am şi crezut snoava lui, dar m-a liniştit imediat: era greu de crezut că nişte câini scormonesc o groapă care încă abureşte. La 12 trecute fix, pe o vreme frumoasă (ca o zi de duminică, cum se spune prin Ardeal) am început operaţiunea popii Sicoe: deshumarea! Seserman a ţinut să fac o poză cu telefonul expus spre cameră, indicând ora, dar din cauza soarelui nu se vede decât telefonul. La suprafaţă nu mai fumega, dar pe măsură ce scoteam pământ şi apoi spuză şi cărbuni, totul se încălzea. Ghinionul a făcut ca să se desfacă cusătura la coşul pieptului şi să pătrundă ceva spuză şi ceva pământ. Am aşezat oaia din nou în copaie, tot în postură ginecologică (mă obsedează, oare, această chestie?!), am dezghiochiat-o de puţina blană arsă, care mai rămăsese, am curăţat cât s-a putut de bine şi ne-am pus pe treabă: coniac moldovenesc de dincolo de Prut, un whisky Jamesson adus de Tîrcolea, pălincă de la Şarlea, vinul cu vadra. S-a mâncat destul, dar pe măsura trecerii timpului a început să se mai sleiască, iar George a luat iniţiativa de a porni un foc la grătar, pentru a mai încălzi şi rumeni cărniţa. Convivii participanţi: Costică Seserman, Valeriu Podborschi, Mihai, studentul lui Valeriu, Florea Dudiţă, Ticu Haşegan, Dorin Tîrcolea (cam străveziu după aventura din seara precedentă cu partenerii nemţi), Mircea Şarlea, Costică Manea, Sorin Costea, Ion şi Alex Dinu, Mişu al lui Dinu, Nepo' – Ciprian Moaşa, George Calaican, pentru puţină vreme şi Adina Calaican, Doru Uşi, nea Stere (en passant, doar) şi, cu voia voastră, ultimul pe listă, Horia Salcă. Marele absent al festivalului: Vlad Ţepeş, pentru că eram deja în Postul Crăciunului, de miercuri; deh, unii la post, alţii la zaiafet. Un alt absent, picat la ţanc din Germania, însă obosit şi în necunoştinţă de cauză a fost şi Radu Ştefan, alias Picioacă. Şi cum tot mă pretind un om de bouche et de lettres am aşternut pe hârtie această relatare, să stea pildă că s-a jucat şi piesa aceasta! Dacă ar trerbui să calific întreaga desfăşurare aş folosi numele unei piese de Shakespeare: Much adoe about Nothing (Mult zgomot pentru nimic)! La fel de bine se putea face, cu infinit mai putin efort friptura la tavă sau în ţest şi celebra tocană la ceaun, à la Horia. Stau încă şi mai bună mărturie pozele din care sunt – dacă nu singurul – cel mai nemulţumit absent. Merită apreciat efortul şi lăudată premiera!