Trebuind să îl
caracterizez pe fascinantul Grigri, Magister
Egregius Mathematicorum, am afirmat cândva: „Grigore Moisil a fost un Petre Ţuţea al matematicii: sfătos,
oral, sclipitor în fiecare clipă, de o erudiţie ieşită din comun, dar cu o operă
destul de restrânsă, dacă ne raportăm la valoarea sa şi la lucrarile unor
contemporani, de valoare mai mică”. Simţeam că nu pot face un mai bun elogiu
matematicianului nostru decât asemuindu-l cu filosoful citat.
La începutul
lunii decembrie 1990, ajungeam – în cele din urmă – mai jos de Sala Palatului,
în spate la Union, într-un bloc vechi de pe strada Şipotul Fântânilor, lângă
Cişmigiu, acasă la Petre Ţuţea. Veneam mânat de curiozitatea de a-l întâlni pe
un om a cărui apariţie publică, prin interviuri la televiziune sau în presa
scrisă (atât de bogată în vremea aceea), impresiona profund tineretul şi o
parte a intelectualilor, unii numindu-l Socrate
al românilor sau ţăran imperial,
făcându-i caracterizări ori portrete elogioase. Veneam după o prezenţă destul
de frecventă în Piaţa Universităţii, chiar şi vreo două-trei intervenţii în
celebrul balcon „în numele studenţilor de la Universitatea din Braşov”,
impresionat de atitudinea lui Marian Munteanu, cel care, nu o dată, se
raportase la Petre Ţuţea în luările sale de poziţie, ca unul care îl întâlnise
de nenumărate ori şi îi sorbise cuvintele. Dar motivaţia mea interioară avea
alte rădăcini. Mai întâi, auzisem despre Ţuţea de la tatăl meu, Alexandru
Salcă, care l-a cunoscut bine în timpul detenţiei de la Aiud, unde a fost şi
Ţuţea. Tata a petrecut ultimii mai bine de 8 ani la Aiud, în cea mai mare
măsură la Zarca, din cei 15 ani şi o lună de detenţie politică, şi îmi
povestise destule despre colegul său de detenţie, despre darul acestuia de a
povesti, despre întinderea şi adâncimile culturii sale, despre forţa gândirii
lui. Apoi, mă preocupa în perioada respectivă istoria Mişcării legionare, a
naţionalismului românesc, în general, de la Mihail Eminescu la Nae Ionescu, de
la Nicolae Iorga la Mircea Eliade, de la A. C. Cuza şi Octavian Goga la
Corneliu Codreanu şi Horia Sima. Comuniştii – cei care îi urau de moarte pe
legionari – au propovăduit decenii de-a rândul doar stereotipuri şi lozinci, în
locul unor studii temeinice, care erau chiar interzise. Despre sindromul legionar, spunea Ţuţea: „legionarii
au fost singurii români care, în dicţionar, la litera G, nu aveau cuvântul
glumă când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici
comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii”. Doream,
aşadar, să aud de la un om ale cărui formulări erau strălucite, cum vede epoca,
cum se raportează la fenomenul legionar,
la al Doilea Război Mondial, la România interbelică, la perioada comunistă, la
universul concentraţionar românesc... Mi-aduc aminte cum spunea: „Eu, în
tinereţe, am fost un om de extremă stângă. Iar la maturitate, de extremă
dreaptă. Iar acum ma consolez cu calitatea mea de român întreg”. Editam atunci,
la Universitatea din Braşov, cu câţiva colegi, o revistă studenţească, Replica, şi îmi propuneam să public
interviul în această publicaţie (o mică parte a apărut acolo, o alta în Cuvântul din Bucureşti, reluată apoi în
volumul Între Dumnezeu şi neamul meu,
ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, 1992). Atunci
când se întâmplau aceste lucruri, începusem să-l frecventez cu asiduitate pe un
prieten al tatei, Nicolae Trâmbiţaş, nea
Niculiţă, unul dintre apropiaţii lui Ţuţea. De la el ştiam de Union, locul
pantagruelic unde se întâlneau atunci când nea Niculiţă avea drum prin
Bucureşti: „- Petrache, ţie-foame? - Şi încă cum, măi Niculiţă! - Câţi mici
mănânci? - Dar tu?! - Eu?... vreo doi-trei. - Bine, atunci comandă 30!” Dar mai
mult îmi povestise de subtilităţile filosofice ale lui Ţuţea, despre imensa lui
cultură şi despre profunda lui trăire creştină. Acestea mă incitau şi-mi mânau
paşii către marginea Parcului Cişmigiu.
Am urcat cu ceva
emoţie la etajul la care locuia Ţuţea şi la butonul de la sonerie am descoperit
numele dactilografiat: P. Ţuţea,
Privatlehrer, adică profesor
particular, în germană. Am avut intenţia de a lua cartonul, dar nu am
făcut-o... Şi acum îmi pare nespus de rău, după cum îmi pare rău de portretul
în cărbune pe care mi l-a oferit la despărţire şi pe care nu l-am luat, poate
şi din cauza dimensiunii! Mi-a rămas în schimb cartea lui Mircea Eliade, Yoga: Essai sur les origines de la mystique
indienne, din 1936, cu
dedicaţia istoricului religiilor către colegul său de generaţie: Lui Petre Ţuţea, această sumară bibliotecă
de mistere. Prietenia lui Mircea Eliade, mai 936. Un memento al micii
biblioteci ce-i mai rămăsese după prigoana comunistă, dar cu cărţi una şi una. L-am
găsit întins pe pat – avea un Parkinson avansat – şi locuia cu Radu Preda, un
student la teologie, rânduit acolo spre a-i purta de grijă (nici nu bănuia pe
atunci tânărul învăţăcel ce câştig intelectual şi spiritual avea să însemne
pentru el această convieţuire!). Radu Preda a profitat de venirea mea şi m-a
întrebat dacă aş putea rămâne o noapte sau două. Am răspuns da şi mi-a spus că
va profita să dea o fugă să-şi vadă mama. Discuţiile au mers pe sărite,
neîndemânarea în a folosi primul reportofon mi-a creat neplăceri suplimentare,
dar am rămas cu trei casete audio, cu multe întreruperi, bâlbe, salturi de la o
temă la alta, totul rămânând în coordonatele descrise mai sus. Astă vară,
pentru a salva înregistrarea, am convertit înregistrarea audio în format
digital, cu gândul de a lucra ulterior pe ea: nu doar eliminarea unor pauze,
bâlbe sau fragmente înregistrate disparat, ci ajustarea întrebărilor
(eliminarea obositorului „cum consideraţi”) şi schimbarea ordinii acestora,
pentru o coerenţă a întregului fişier, pentru a ajunge un veritabil audiobook.
Apoi, pe neaşteptate, m-am gândit ca aş aduce atingere realităţii, că aş
falsifica-o într-o manieră ignobilă. Pe rând, Marius Oprea şi Gabriel Cojocaru,
unul statornic prieten şi punte de legătură în această întreprindere
publicistică, altul editor, m-au întărit în această convingere. Nu eu trebuie
să dau bine în interviu, ci să rămân instrumentul prin care se exprimă Petre
Ţuţea: aceasta reprezintă un privilegiu în sine. O ulterioară editare în formă
tipărită ar putea face şi aceste operaţii de formă, s-ar putea întregi cu note
şi trimiteri, chiar şi cu comentarii...
Multe dintre
spusele lui Ţuţea nu erau la prima mână: într-o viaţă de durată, apucase să-şi
aşeze ideile, să şi le consolideze. Apoi, era frecventat de multă lume, toţi
aşteptându-se de la el să scoată, ca iluzioniştii de la circ, panglici pe nas,
iepuraşi din joben, adică vorbe spumoase, pe care imediat le răspândeau,
uneori, ca fiind ale lor; totuşi, era vorba de un om în vârstă, bolnav şi
singur... Spunea ades: „Când rămân aici,
singur, se face în jurul meu vid social. Nu mai rămâne nimeni şi mă apucă o
disperare încât găsesc ieşire numai în principiul morţii. Nu pot să spun că
dumneavoastră nu mi-aţi făcut o binefacere prin vizita asta. Parcă mi-aţi dat
un medicament. Mă simt singur, domnule, neajutorat şi neputincios”. Am avut şi
un contencios cu optzecistul Liviu Ioan Stoiciu, care nu credea că m-aş fi
întâlnit cu Ţuţea, ci că, pur şi simplu, am copiat fragmente dintr-un interviu
realizat de el şi publicat într-o gazetă literară centrală, ameninţându-mă cu
judecata. Iar pretinşi neolegionari, de vârstă apropiată cu a mea, nu puteau
accepta nici în ruptul capului că Ţuţea ar fi putut face afirmaţii elogioase la
adresa Bisericii Greco-Catolice şi nu era fundamentalist ortodox ori ar fi fost
în contracurent cu dacismul lor exagerat.
Un an după
întrevederea de care am avut parte, Ţuţea trecea în lumea celor drepţi. Nu ştiu
ce s-a întâmplat de nu am putut atunci să particip la înmormântarea din satul
natal, în Argeş. Prin 2005, împreună cu prof. Liviu Sofonea, mergeam la Boteni
să căutăm în cimitirul din curtea bisericii mormântul lui Ţuţea şi să ne
amintim cum afirma răspicat că are „fundamentul spiritual de ţăran din Muscel”
şi cum aflasem că se regăsea cu plăcere, în anii '80, în pridvorul casei
învăţătorului Ghinescu, alături de un alt învăţat al satului, sociologul şi
etnograful Ion Chelcea, la taifasuri savante. Am aprins o lumânare şi ne-am
recules în faţa crucii sale.
Tot mai des, întâlnesc pe diferite site-uri o afirmaţie făcută de Ţuţea
la un moment electoral postdecembrist, când neocomuniştii luau faţa partidelor
istorice, izvorâtă din supărare (mi-a zis şi mie: „guvernul Iliescu-Roman este
o fantomă!”), ca fiind reprezentativă pentru cugetătorul creştin şi
naţionalistul român: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de
închisoare pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.” Nimic
mai eronat! Inegalabilul Petre Ţuţea a spus – şi aşa trebuie reţinut în vecii
vecilor – în curtea Aiudului, la reeducare: „Fraţilor, dacă murim toţi aici, în
haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim
pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”
