Am fost solicitat să redactez o apreciere asupra unei cărți scrise de un prieten: Adrian Toth (cartea este Nicolae Pescaru: Prințul român al sportului rege), lucru care nu îmi este chiar la îndemână, teama de a nu fi socotit partizan dovedindu-se întrucâtva paralizantă, în fața ecranului gol al calculatorului. Apoi, trebuie să recunosc că, deși am recenzat sau prefațat nenumărate cărți, subiectul acesteia, la care mă refer acum, nu îmi este chiar propriu: fotbalul și viața unui cunoscut jucător, deși o vorbă de largă răspândire spune că la politică și la fotbal s-ar pricepe toată lumea.
Amân așadar intrarea în subiect cu o istorioară plăcută mie și auzită chiar de cel care a trăit-o, în urmă cu mulți ani, în aula Academiei Române. Liviu Ciulei, cunoscut îndeobște ca regizor, era proaspăt bacalaureat și intenționa să aleagă cariera teatrală, care l-a consacrat. Tatăl său, tot Liviu, însă grafiindu-și numele de familie Ciulley, era un inginer faimos, constructor și industriaș în anii interbelici, care a ridicat – printre altele – și corpul nou al Palatului Băncii Naționale a României, Monetăria Națională, și, parțial, Palatul C.F.R. Absolvent al Școlii Naționale de Poduri și Șosele, bătrânul Ciulei, dorea ca fiul să îi urmeze în profesie. Acesta a consimțit în cele din urmă să se îndrepte către arhitectură, mai potrivită pentru firea sa de artist. Tatăl s-a înduplecat și fiul a mers al Arhitectură, însă, s-a înscris, pe ascuns, și la Conservatorul de Teatru, împreuna cu sora sa, Nini. Într-o seară, la masă, bătrânul Ciulei întreabă: - Ce-i porcăria asta cu Teatrul?! - Știți, tata, eu merg la Arhitectură, am trecut toate examenele cu bine, dar am vrut să dau curs și acestei chemări, a bâiguit fiul prins. Bătrânul a mormăit cam nemulțumit, dar a lăsat lucrurile să meargă mai departe. La momentul finalizării studiilor teatrale, în iunie 1945, tânărul Ciulei a pregătit un monolog din Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, pentru examenul final, în fata comisiei prezidate de Mihail Jora și compusă din: Mărioara Voiculescu, Alice Voiculescu, Maria Filotti, Gheorghe Storin și Victor Ion Popa. Când a fost poftit să înceapă, a intrat în sală tatăl său, pe seama unei înțelegeri cu unii din comisie, cu care se știa. Candidatul a avut dintr-o dată trac și se străduia să își depășească emoțiile, dar a auzit, ca un tunet, vocea tatălui: - Dar adună-te o dată, domnule! Monologul a impresionat pe toată lumea și examenul a fost trecut cu succes. Seara, la masă, cu inima cât un purice, aștepta verdictul tatălui, care – după ce a mâncat în liniște – a spus: - Se pare că și chestiunea cu teatrul este o treabă serioasă! Apoi a continuat: - Am să-ți construiesc un teatru! După un an, în 1946, a ridicat pentru familie blocul din Bulevardul Magheru, în care astăzi funcționează Teatrul Constantin Nottara, cu două săli pentru spectacole. Din păcate, comuniștii nu aveau sensibilitate pentru asemenea gesturi...
Să mă adun și eu! Adrian Toth este un prieten și colaborator, care a pus pe picioare o Asociație Culturală, ce poartă numele istoricului și publicistului Aurel A. Mureșianu. Mă numește cu drag reprezentantul în Marea Britanie al acestei asociații și mă invită, de câte ori are ocazia, la evenimentele pe care le organizează. Mă ține astfel la curent cu o parte, deloc de neglijat, a momentelor interesante: culturale, artistice și sportive ale Brașovului de astăzi. Alături de el, umăr la umăr pe probleme de istorie națională, prof. dr. Ioan Vlad, prieten de peste trei decenii! Îi cunosc lui Adrian și îi apreciez activitatea publică, dar mai înainte de toate îi știu pasiunea de o viață: fotbalul jucat de echipa Steagul Roșu, de jucătorii galben-negri, indiferent de moment și de stindardul sub care s-au aflat. Și gândesc că nu este puțin lucru, ca încă din copilărie să fugi de acasă pentru a fi alături de echipa favorită! Trecut de adolescență și prima tinerețe, își păstrează năravul, de această dată ca un condeier priceput, arhivar și, în curând, un consacrat istoric al fotbalului brașovean. Cele două cărți deja apărute: Petru Cadar – o stea pe bolta fotbalului brașovean (2023) și În orașul de sub Tâmpa (2025), apărute la Editura Foton, a prietenului comun Radu Pescaru, fostul meu coleg de generație și de ziar, continuate prin volumul de față, mă fac să cred în perseverența sa și în ambiția de a realiza o adevărată enciclopedie a fotbalului din Brașov. Emoția pe care o produce scriitura sa este comparabilă cu cea resimțită la lectura cărților: Și noi am fost pe Conte Verde și Zile și nopți pe stadion ale regretatului Ioan Chirilă, pe care le citeam cu nesaț în anii de liceu! Și nu este puțin!
Depănând gânduri, îmi amintesc de doi dintre verii mei, Nelu și Zicu Grama, veniți de la Reghin să învețe la Brașov și găzduiți în casa părinților mei, care au intrat foarte repede în galeria de la Steagul Roșu, poate mai repede decât în miezul școlii pentru care veniseră și erau nelipsiți de la meciurile echipei. Veneau extaziați de la unele meciuri, disperați și aproape sfârșiți de la altele, și nu încetau să discute, să își imagineze tactici și strategii de joc, cu mult după ce acesta se încheiase... Numele unor jucători, printre care îi amintesc pe Pescaru, Șișcă sau Cadar sau al antrenorului Teașcă (Titi Teașcă e/ Cel mai bun din RSR!), îmi sună și acum în urechi cu entuziasmul cu care erau rostite de ei. Cred că Adi Toth împărtășește același entuziasm și îi doresc să își vadă visele împlinite: o nouă echipă fanion sub Tâmpa, jucători de valoare, trăire până la incandescență, pe teren și în tribune, deopotrivă cu cultivarea memoriei unor oameni care s-au dăruit nu doar pentru fotbal, ci și pentru bucuria publicului brașovean.
Ani de-a rândul, alături de unii colegi din presă, Răzvan Razi, Călin Piștea și Alexandru Ganea sunt cei la care mă gândesc în primul rând, am avut ocazii nenumărate să mă întâlnesc cu foști mari sportivi, antrenori și manageri din această branșă la Brașov: Romeo Pașcu – nea’ Romică, Mihai Ivăncescu, Vasile Kraila, Iosif Kovacs, Vasile Dochița, Laszlo Dioszegi, Adrian Hârlab, Gabi Stan, Neluțu Mandoca, Paul Enache – din nefericire, unii dintre ei nu mai sunt –, alături de care am gustat din plin sentimentul de apartenență sau am trăit momente de bucurie ori dezamăgire.
Prin faptul că am fost consilier județean (1996-2000) și municipal (2000-2004) m-am aflat cumva în prima linie a unor încercări de sprijinire a fotbalului brașovean și pot să afirm cu convingere că, dincolo de apartenența la un anumit partid, oamenii care conduceau administrația locală au înțeles că fotbalul reprezintă enorm pentru brașoveni. Oameni ca Adrian Taropa, Ioan Ghișe, Ladislau Hathazi, George Scripcaru – împreună cu un mare număr de consilieri județeni sau municipali – au căutat soluții și au dat sprijinul pe care îl puteau echipelor brașovene.
Revenind la volumul de față, probabil că Nicolae Pescaru a fost cel mai valoros fotbalist al Brașovului din toate timpurile, iar Adrian Toth este un suporter total al acestei idei. El a cercetat, a coroborat informații din surse scrise sau mărturii orale, din presă și arhive, pentru a ne dovedi ipoteza sa de cercetare. El s-a ocupat și de latura umană și socială a eroului său de pe teren, încercând să ne descrie, cu lux de amănunte, viața acestuia. A preluat – ca pe un sfânt relicvariu și deja a purces la restaurarea lor – unele fanioane, afișe, steaguri și însemne sportive, românești sau străine, care i-au aparținut marelui fotbalist și care și-ar putea ocupa cu cinste locul într-un muzeu al sportului (de ce nu, al fotbalului?) brașovean. O colecție menită să arate celor ce vor veni după noi locul pe care l-au ocupat pe merit fotbaliștii noștri.
Am mare încredere că prin asiduitate, Adrian Toth va ajunge să descopere celor de astăzi un trecut fotbalistic fascinant și să reconstituie imaginea anilor de glorie, când în fruntea tuturor dansa Nicolae Pescaru.
