Dr. Horia Salca

Urme de pasi in nisip

2010-02-01T18:11:00.000+02:00

Adhemar Pereira de Barros (1901-1969) a fost un poet si om politic brazilian, care a murit la Paris. A fost unul dintre primarii megalopolisului Sao Paulo (1957-1961) si de doua ori guvernator al provinciei Sao Paulo (1947-1951 si 1963-1966). Una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, Passos sobre a areia (Urme de pasi in nisip) a facut inconjorul Pamantului, devenind un poem utilizat, printre altii, de Air France pentru a comemora victimele accidentelor aviatice. Paternitatea poemului, respectiv diferite variante ale sale sunt atribuite mai multor autori, generand dispute in lumea literaturii. Il redau mai jos intr-o adaptare, frecvent utilizata in bisericile catolice:

Intr-o zi, un om ajunse in Paradis
si l-a intrebat pe Dumnezeu
daca ar putea sa-si revada intreaga viata,
deopotriva bucuriile
si momentele dificile...
Si Dumnezeu a fost de acord.

Il facu sa-si vada intrega viata
ca si cum aceasta ar fi fost proiectata
de-a lungul unei plaje de nisip
si ca si cum el,
omul
s-ar fi plimbat de-a lungul acestei plaje.

Omul vazu ca de-a lungul drumului
erau patru amprente de pasi
pe nisip,
ale sale si cele ale lui Dumnezeu.
Dar in momentele dificile,
nu mai erau decat doua...

Foarte surprins si chiar speriat,
i-a spus lui Dumnezeu:
"Vad ca a fost exact
in momentele dificile
cand Tu m-ai lasat singur..."

- "Ba nu!
i-a raspuns Dumnezeu:
in momentele dificile
gasesti acolo
doar urmele pasilor mei,
pentru ca atunci...
te purtam in brate."

La moartea unui dascal: profesorul Cornel Urs (13.02.1955 - 25.01.2010)

2010-01-27T21:24:00.003+02:00

Stiti voi cine a fost Evariste Galois?! A fost un matematician francez, mort in duel la numai 21 ani, dar care a deschis un nou domeniu in algebra: teoria grupurilor, despre care veti invata mai tarziu! In ultima sa scrisoare catre fratele sau spunea: Ne pleure pas, Alfred! J'ai besoin de tout mon courage pour mourir à vingt ans! Si nici macar nu terminase vreo facultate; a dat examen la Scoala Politehnica, dar - iritat de rasul nebun al examinatorilor - in vreme ce isi expunea ideile originale, a azvarlit cu buretele in ei, fiind respins! Dar de Isaac Newton ati auzit? Stiti voi, copii, cine a fost Georg Cantor? Sau: astazi va voi povesti despre teorema lui Fermat, inca nerezolvata de aproape 350 ani!
Asa isi incepea fiecare ora de matematica profesorul Cornel Urs, in anul 1978-1979, cand ne-a preluat ca prima sa generatie de elevi fiind proaspat absolvent, iar noi niste pusti de-a cincea. Cu aceste istorioare si teme celebre din istoria matematicii ne-a atras catre aceasta disciplina, de multe ori urata de scolari. Dar nu numai cu aceasta, ci si cu felul sau de a fi: vesel, entuziast, prietenos cu pustii carora, pentru un an, le-a fost si diriginte la Scoala generala nr. 9, din Noua. Incet, incet, in jurul sau au inceput sa graviteze tot mai multi dintre colegii mei de clasa; daca era ceva firesc pentru cei de care parintii aveau constant grija sa invete si sa aiba rezultate, cu greu se poate explica, altfel decat prin tactul si sarmul profesorului, prinderea in mreje a unor copii ai caror parinti nu se interesau mai deloc de nivelul lor de pregatire scolara. Martea dupa amiaza, cerc de matematica; joia, dansuri populare: Barbuncul, Banul Maracine sau alte jocuri din zona Fagarasului sau natal; sambata, invariabil, reuniune dansanta, cu sucuri si sandviciuri, cu muzica de la propriul sau magnetofon. Apoi, microbul Gazetei matematice, unde vreo patru-cinci ne razboiam pe punctele acumulate ca rezolvitori, incepand cam cu 1980, probleme selectionate cu grija din culegeri consacrate, insa numai dupa parcurgerea completa a manualului, febra olimpiadelor scolare. Imi amintesc cu mare precizie primele carti pe care ni le-a pus in mana: Varia mathematica a lui George St. Andonie, Din spectacolul matematicii a lui Gheorghe Paun, Triunghiul, ringul cu trei colturi a lui Viorel Gh. Voda sau Probleme celebre de Florica T. Campan. Fiecare rezolva problemele din tema dupa cum se pricepea, iar profesorul ne ambitiona: ia sa vedem solutia lui Catalin! Acum, s-o vedem si pe-a lui Horica! Ia sa va arat si eu una, mai eleganta! Pentru multi dintre noi a devenit model, dar si prieten, si confesor, si preparator; pentru toti a fost profesorul si deschizatorul de pasiuni, creatorul unui solid fundament matematic, atat de folositor mai tarziu. Nu este o intamplare ca din 32 de elevi vreo 25 au urmat universitatea. Vreau sa dau trei exemple. Sorin Sabau, poate cel mai apropiat de profesorul Urs, sigur ca durata, este astazi profesor universitar de matematica in Tokyo, considerat un magician al spatiilor Finsler, cu o exceptionala vizibilitate internationala. Catalin Barbu, olimpic apreciat la matematica in vremea liceului, este profesor universitar la Hamburg si expert in industria lemnului; in specialitatea sa matematica, asemenea calculatorului reprezinta un instrument de lucru cotidian. Cu voia dvs., ultimul pe lista, eu, care, pornind intr-o teza de doctorat de la cunoscuta ecuatie a lui Reynolds, sub pretextul studierii curgerii termo-elasto-hidrodinamice a lubrifiantului in lagarele cu alunecare, aproape am scos un curs de ecuatii cu derivate partiale de ordinul doi. M-am intors apoi la istoria tehnicii, atat de bine prefigurata de istoriile si anecdotele matematice ale profesorului nostru. Toti trei, alaturi de colegii nenumiti, dar cu nimic mai putin valorosi, ii datoram in mare masura rezultatele obtinute. Planuiam acum vreo zece ani sa realizez o culegere cu toate problemele importante de geometria triunghiului si mi-a adus un exemplar din Gazeta matematica cu cea mai frumoasa rezolvare a teoremei Frank Morley, cea mai tanara teorema legata de triunghi, semnata de regretatul academician Nicolae Teodorescu. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care le stiu despre marii nostri matematicieni ca: Lalescu, Pompeiu, Onicescu, Stoilow, Barbilian, Titeica, Moisil, Mihoc, Caius Iacob si multi altii am aflat-o mai degraba de la Cornel Urs, decat din cunoscuta lucrare a lui Andonie, Istoria matematicii in Romania.
Putini dintre absolventii Conservatorului devin cu adevarat muzicieni, putini profesori de matematica pot pretinde a fi matematicieni, destul de putini oameni care predau in scoli ajung a fi cu adevarat dascali. Profesorul Cornel Urs a fost un dascal pentru toti cei care i-au trecut prin mana. Putea, daca boala necrutatoare nu l-ar fi oprit, sa fericeasca si sa starneasca vocatii pentru multe alte generatii de acum inainte. Ramas bun, domnule profesor Urs din partea mea si a colegilor mei de generatie, si il rugam pe bunul Dumnezeu sa va aiba in paza sa!

O carte document pentru Brasovul ultimului veac

2009-12-20T23:21:00.000+02:00

Vineri, 18 decembrie 2009, am avut bucuria de a asista, la sediul filialei brasovene a Ordinului Arhitectilor din Romania, la o lansare de carte: "Brasov - Un secol de arhitectura. 1885-1984", insotita de harta arhitecturala a orasului, autori fiind prietenii mei Anca-Maria Zamfir, istoric de arta, si Gruia Hilohi, arhitect. Prezentarea a fost facuta de arhitectul Nicolae Taric, directorul filialei si de autori. Pe Anca am cunoscut-o in urma cu trei ani si jumatate, cand eram impreuna bursieri in Franta, la Belfort, si cand a prezentat o documentata lucrare despre arhitectura vechiului Brasov, intitulata "Brasov. Courte presentation de l`architecture et de l`urbanisme dans le 19e siecle", care prevestea - intr-un fel - studiul de astazi, iar pe Gruia cam tot de-atunci, prin inginerul Radu Bellu, cunoscutul istoric al cailor ferate din Romania. Am ajuns destul de repede sa ii apreciez pe amandoi, pentru pasiunea pe care o pun in activitatea din domeniul istoriei urbane a Brasovului, acum, cand nimeni nu pare interesat de asemenea chestiuni, cand uratul a devenit nu doar o obisnuinta, ci chiar o vocatie. Ei nu sunt insa la prima manifestare, caci in 2003, alaturi de Dana Jenei si Gernot Nussbacher, au semnat si publicat volumul "Brasov: scurtă istorie ilustrata a evolutiei urbane". Mai nou si vecin, intr-o acceptiune, cu Gruia, am avut ocazia sa il cunosc indeaproape, sa vad cum isi petrece zile la rand in sediul filialei judetene a Arhivelor Nationale, sapand cu meticulozitate dupa documente si imagini despre Brasovul din trecut; i-ar fi foarte bine daca s-ar preta (ca imensa majoritate a arhitectilor) la a proiecta pe banda hale, blocuri, case sau te-miri-ce altfel de cladiri, pe gustul indoielnic al imbogatitilor de tranzitie, facand rabat de la educatia primita acasa si in universitate, de la rigorile unui adevarat profesionist. Ne intalnim frecvent si comentam cu obida ceea ce se petrece sub ochii nostri cu orasul, despre schimonosirea fetei acestuia, despre solutiile proaste puse in opera doar pentru ca unii sa se poata imbogati rapid sau sa se (re)aleaga in functii publice. Il gasesc de fiecare data preocupat, sensibil, dornic sa faca un gest pentru a opri dezastrul. Si a gasit calea cea mai potrivita pentru un intelectual rafinat, cum este: scrie si aduna marturii pentru ca alte generatii, care sunt nascute dupa noi sau care vor veni de-acum inainte, sa cunoasca si perioada de bunastare si seriozitate pe care a trait-o orasul. Volumul publicat acum si harta reprezinta partea vazuta a unui studiu realizat in proiectul "Arhitectura secolului XX la Brasov", finantat de Ordinul Arhitectilor si care consta intr-o inventariere patrimoniala a cladirilor istorice din municipiu, in baza careia se vor putea intocmi mai apoi si fisele tehnice pentru fiecare cladire in parte, cu scopul clasarii lor. Asemenea proiecte au mai fost materializate si la Bucuresti si Cluj, finantarea lor fiind asigurata de Ordinul Arhitectilor (din taxa de timbru). Pe langa harta si volum, sediul OAR a gazduit o expozitie fotografica al carei obiect era tocmai continutul volumului lansat. Se reda astfel publicului interesat un insemnat capitol al arhitecturii moderne, cu trimitere directa la evolutiile stilistice in intervalul temporal considerat, care in curand ar putea deveni doar amintire (multe opere arhitectonice sunt deja distruse sau grosolan modificate de detinatorii actuali, sub ochii indiferenti ai autoritatilor locale). Fiind aparuta in cadrul proiectului mentionat, cartea se distribuie gratuit prin filiala OAR. Nu pot sa nu-i felicit pe autori si recomand cartea celor dornici sa savureze minunatii de arhitectura si decoratie ale Brasovului secolului trecut, sa descopere o somptuozitate ascunsa in cenusiul urban cotidian.

In amintirea lui Omar Khayyam

2009-12-18T11:16:00.000+02:00

Poetul, filosoful, astronomul si matematicianul iranian Hakim Omar Khayyam (aprox. 1048-1131), pe numele sau adevarat Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam (Khayyami insemnand "fabricant de corturi", iar poetul l-a adoptat ca nume in amintirea tatalui sau care avea aceasta meserie), a fost directorul observatorului din Marv si a prezidat grupul celor opt astronomi care, in anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, mai exact decat cel gregorian, realizat cinci secole mai tarziu. A fost medic si astronom official al curtii regale, iar pe durata Evului Mediu a fost cunoscut, in special, pentru studiile sale in domeniile matematicii si fizicii. I s-au atribuit 14 tratate, cel mai important fiind un tratat de algebra: Al-Djabra-val Mogha-bela, care a si dat numele acestei discipline matematice. Cea mai mare parte a scrierilor sale de filosofie si stiinte s-au pierdut. A fost unul din marii umanisti ai vremii, cu vaste preocupari in domeniul pozitiv, dar avand cunostinte intinse de filosofie, mai ales din gandirea clasicilor Greciei antice. Cel mai raspandit volum al poeziilor sale este Robayatul (sau rubayat, care reprezinta denumirea catrenului persan). Redau aici trei catrene, care mi se par semnificative pentru lirica sa:

Fii vesel azi, curand te-i plictisi
Si-n veci la fel - acelasi cer va fi,
Te-or face caramizi, ca sa cladeasca
Palate-n care altii vor trai.

Ca apa raului, ca vantul mut,
Din viata inc-o zi s-a petrecut,
Nicicand nu mi-a pasat de doua zile:
Cea nesosita, cea care-a trecut.

Un veac sau doua de traiesti in el,
Lasa harul lumii, sfant esti ori misel.
Monarh puternic ori un biet calic,
Suspinul de pe urma ti-e la fel.

Toate trei sunt inscriptionate pe statuia sa din Bucuresti, de pe Soseaua Kiseleff, vis-a-vis de Institutul de Geologie.

Abbe Gregoire, fondatorul Conservatoire National des Arts et Metiers

2009-11-26T15:41:00.000+02:00

Henri Jean-Baptiste Gregoire, cunoscut mai ales ca Abbe (abatele) Gregoire, nascut la 4 decembrie 1750 langa Luneville si mort la 20 mai 1831, a fost un preot si om politic francez, una dintre figurile importante lae Revolutiei de la 1789, fondator al Conservatoire National des Arts et Metiers si al Biroului de Longitudini din Paris, dar deopotriva si unul dintre fondatorii Institut de France, unde a activat ca membru. Dupa ce a invatat tot ce a putut de la preotul din satul natal, a urmat colegiul iezuit din Nancy si, apoi, Universitatea din Metz, unde a studiat teologie, filosofie, litere si retorica. Desi in ale sale Memoires marturiseste indoiala din vremea studiilor cu privire la credinta si la vocatia sa preoteasca, alaturi de apetitul sau nestavilit pentru operele filosofilor Luminilor, terminand si seminarul, in 1775 este hirotonisit preot (vicar de parohie). Ca preot in Lorena, s-a facut remarcat in scurt timp mai ales prin luarile sale de pozitie in favoarea evreilor, prin harul sau oratoric si prin preocuparea constanta de educare a membrilor comunitatii, in toate domeniile si de o factura opusa almanahurilor vremii. Bun vorbitor de engleza, italiana, spaniola sau germana, s-a putut tine in permanenta la curent cu noutatile intelectuale ale epocii. Pe langa criticile aduse discriminarii evreilor si lipsei de utilitate sociala a acestor atitudini, Abbe Gregoire a pledat si pentru toleranta religioasa, gandita ca forma de umanitate in raport cu evreii. Deputat al clerului in Starile Generale din 1789, a facut parte dintre cei numiti les pretres patriotes si a fost ales membru al Constituantei, in sanul careia a militat pentru Constitutia civila a clerului, fiind si presedinte al acestui for in momentul caderii Bastiliei. Devenit episcop de Loire-et-Cher a fost in continuare deputat in Conventie, ceea ce i-a permis sa poarte numeroase dispute in favoarea tratarii egale a evreilor si negrilor. Chiar si in vremea celor mai crunte inversunari anticrestine, nu a renuntat niciodata la sutana, ceea ce nu l-a impiedicat insa sa se opuna cu inversunare Concordatului cu Biserica Catolica. Intre 1795 si 1798 a fost membru al Consiliului Celor Cinci Sute, in 1802, senator si apoi conte al Imperiului, a continuat activitatea politica si sub Restauratie, ca deputat liberal, pana inaintea mortii sale, in 1831. Cea mai importanta mostenire a lui este reprezentata, insa, de fondarea - in spiritul Encyclopedie-i lui Diderot - a Conservatoire National des Arts et Metiers, ca institutie destinata pentru a perfectionner l'industrie nationale. Binecunoscut astazi in intreaga lume, Conservatoire National des Arts et Metiers este un mare stabiliment de invatamant superior si de cercetare fundamentalea si aplicata, fondat de Abbe Gregoire la Paris, in 19 vendemiaire anul III (dupa calendarul revolutionar, adica 10 octombrie 1794) pentru perfectionarea industriei nationale, dupa cum am mai spus deja. Conservatoire National des Arts et Metiers si Ecole Polytechnique sunt cele mai importante realizari ale Revolutiei franceze in domeniul stiintelor ingineresti, in domeniul stiintific existand si Ecole Nationale Superieure, de asemenea creatie a faimosului an III. Inca de la inceput, CNAM a avut o vocatie pluridisciplinara, la loc de cinste aflandu-se si muzeul sau, originile acestuia aflandu-se in colectiile de instrumente stiintifice ale Academiei de Stiinte. Avand ca si College de France statut de mare stabiliment de stat, dar un intreit caracter: stiintific, cultural si profesional, asezat sub tutela Ministerului Invatamantului din Franta, CNAM indeplineste azi trei misiuni fundamentale: formare continua, cercetare tehnologica si inovare si, in fine, difuzarea culturii stiintifice si tehnice. Deviza CNAM este: "Docet omnes ubique", care tradusa din latina semnifica: preda tuturor si pretutindeni si, poate tocmai pentru a justifica acest din urma pretutindeni, CNAM este implantat prin filiale, sucursale si puncte de lucru in peste 150 orase din Franta si strainatate. Organizat, incepand cu 1819, pe principii similare cu College de France, Conservatoire National des Arts et Metiers a avut prima catedra de mecanica aplicata artelor fondata de Charles Dupin si, tot in acelasi an si o catedra de economie industriala, fondata de Jean-Baptiste Say. In prezent el numara nu mai putin de 60 catedre, fiecare cu unul sau mai multe laboratoare, cu activitati de cercetare stiintifica si industriala, care situeaza institutia in fruntea tehnologiei franceze (fapt care se concretizeaza prin numeroase brevete si prin raporturi stranse cu mediul de afaceri; merita precizat ca marile grupuri franceze semneaza anual numeroase proiecte de experimentare cu CNAM). Aceasta creatie minunata pe care Franta, lumea intreaga, de altfel, o datoreaza lui Abbe Gregoire isi are sediul central - inca de la infiintare - in plin centrul Parisului in fosta abatie Saint Martin des Champs, iar magnifica biserica gotica a abatiei este sediul central al muzeului CNAM (am mai scris candva despre versiunea Pendulului lui Foucault din centrul acestei catedrale transformate in muzeu!). Inmormantat initial la Auteuil, unde a si murit in 1831, Abbe Gregoire a fost omagiat si prin transferarea ramasitelor sale pamantesti la Pantheon, in 1989 (cu ocazia bicentenarului Revolutiei), unde odihneste acum alaturi de mari oameni ai Frantei ca: Voltaire, Rousseau, Hugo, Saint-Hillaire, Lagrange, Soufflot, Pasteur, Gambetta, Monge, Jaures, Langevin, Perrin, M. Skladowska-Curie, Braille, Malraux etc. Si poate acestui abate i se potriveste la fel de bine ca ilustrilor sai colegi de necropola deviza de la intrare: AUX GRANDS HOMMES LA PATRIE RECONNAISSANTE!

Un cartograf: Iordache Golescu

2009-11-20T14:41:00.000+02:00

Se implineste exact un an de cand, la Academia de Stiinte a Federatiei Ruse (pe banii acestei institutii, gratie existentei unui acord de colaborare cu Academia Romana), in organizarea Institutului de Istoria Stiintei si Tehnicii "S.I. Vavilov" participam la Conferinta Internationala "History of Earth Sciences: Research, Stages of Development, Problems". Internationala, insa, in intelesul rusesc, deoarece toti participantii, cu exceptia noastra (eu, Liviu Sofonea si Doina Suteu), apartineau statelor din fosta U.R.S.S., iar limba oficiala era rusa. Cum prof. Sofonea, singurul vorbitor de rusa dintre noi, a ratat avionul de plecare, m-am vazut pus in situatia de a prezenta eu, dar in engleza, lucrarea intitulata "Значимые картографические изображения изготовленные и используемые в Карпатско -Дунайско - Чёрноморском пространстве в 17 -20 столетии. Исторический, географический, социальный и аксиологический аспекты" (Relevant cartographical maps – Imagos – achieved and used by geographs in Carpathean-Danubean-Pontean Space in XVII-XXth centuries. Historiological, geographical, social, axiological aspects), mare noroc cu existenta rezumatului si a unei prezentari in PowerPoint si in limba rusa. Am vorbit atunci - alesesem special personajele - de contributiile semnificative la dezvoltarea cartografiei pe care le-au avut Johannes Honterus, Nicolae Milescu Spatarul, Dimitrie Cantemir, Ion Simionescu si Simion Mehedinti. Am ramas cu impresia ca lucrarea a suscitat interes si, datorita ei, am ramas in bune relatii cu acad. Alexei Postnikov, dr. Vasili Borisov, Larissa Belozerova si dr. Andrei Nikonov (acesta din urma este numarul 1 in Rusia in domeniul istoriei cutremurelor si a fost incantat cand i-am trimis cartea brasoveanului Paul Binder si a lui Paul Cernovodeanu, Cavalerii Apocalipsului: calamitatile naturale din trecutul Romaniei - pana la 1800 -). Mi-a scapat atunci sa vorbesc si despre Iordache (Gheorghe) Golescu (1768-1848), boier, carturar si om de stat, fiu al marelui ban Radu Golescu si frate al lui Dinicu (Constantin) Golescu. Acest ilustru inaintas al culturii noastre a fost unul dintre cei mai activi carturari ai primei jumatati a secolului al XIX-lea din Tara Romaneasca. Urmase in casa parinteasca (tatal sau fiind socotit un boier "apretuitor al invataturii") studii cu cei mai buni profesori ai vremii, ajungand la o vasta cultura si la excelenta cunoastere a limbilor elina, latina, greaca moderna, italiana si franceza. Ei bine, in domeniul cartografiei, stolnicul Constantin Cantacuzino (aprox. 1650-1716), fratele domnului Serban Cantacuzino (cel cu Biblia de la Bucuresti) este autorul unei harti a Tarii Romanesti, imprimata la Padova in 1700, fiind considerat a fi totodata primul roman autor al unei harti privind un teritoriu romanesc; Dimitrie Cantemir (1673-1723) este cel de-al doilea, cu harta sa asupra Moldovei, ce ii insoteste cartea Descriptio Moldaviae, executata in 1715 si gravata si imprimata pentru prima oara in Olanda, in 1737, prin grija fiului sau Antioh; al treilea este marele vornic Iordache Golescu. Scriitorul si patriotul luminat Iordache a alcatuit un mapamond, impropriu intitulat de el "Atlas", caruia i-a adaugat o harta a Valahiei si pe care le-a imprimat in 1800, la Viena, pe cheltuiala tatalui sau la atelierul de gravura al lui Karl Robert Schindelmayer. Harta aparea sub "ingrijirea si indreptarea" lui Antim A. Gazi Meliotul, intreaga lucrare avand un titlu lung, scris in versuri, in limba greaca, autorul lor fiind Stefan Comitade la Academia Domneasca (greceasca) din Bucuresti, deschizandu-se cu un portret al domnitorului Alexandru Moruzi (si harta stolnicului Cantacuzino se deschidea cu portretul lui Constantin Brancoveanu). Un exemplar al lucrarii se gaseste la Academia Romana, cercetarea lui vadind faptul ca Iordache Golescu avea intinse cunostinte de geografie si astronomie si a dedicat timp pretios acestor preocupari. Sper ca la o noua versiune a lucrarii despre primii nostri cartografi sa o intregesc cu portretele lui C. Cantacuzino si I. Golescu.

Balada chibritului

2009-11-17T09:46:00.000+02:00

Una dintre poeziile indragite de mine din George Toparceanu, dar care cunoaste o raspandire restransa, este si Balada chibritului. Versiunea pe care o postez aici o am de la prof. Petre Sima, primul meu conducator de doctorat. Profesorul Sima era campulungean, ca si Toparceanu (de adoptie), si cultiva relatia cu sora poetului, maica la Schitul din Namaiesti si in acelasi timp custode al casei memoriale din Namaiesti. Versiunea prezenta provine, asadar, de la ea:

Balada chibritului
de George Toparceanu

Locuiam intr-o odaie la al patrulea etaj,
Strada Universitatii, casa mare cu grilaj.
Scari, balcoane, coridoare şi, ca-n orice case mari,
Cu apartamente multe - fel de fel de locatari.

Intr-o noapte, pe la unu, ma-ntorceam de la un chef,
Cand deodata-n capul scarii iese-o umbra-n relief
Si-o cucoana, decoltata, scoate capul blond zburlit:
"Am ramas pe intuneric, domnule, n-ai un chibrit?"

Cine-o fi? vreo locatara, poate stie unde stau,
Fara multe marafeturi, scot chibritul si i-l dau.
Urc apoi o scara-n fuga si cand trec prin coridor,
Drept in fata mea o usa se deschide-ncetisor.

Si-un glas dulce de femeie imi sopteste cam timid:
"Am ramas pe intuneric, domnule, n-ai un chibrit?"
Pe-asta o cunosc eu bine: e frumoasa ca un paj,
O servesc la repezeala si mai urc inc-un etaj.

Cand prin razele de luna ce treceau printr-o perdea
Ce sa vezi, o doamna bruna imbracata-n pijama.
Era ea! De-o luna-ntreaga, cand o vad ma zapacesc,
Am recunoscut indata glasul ei copilaresc.

N-aveam inca cunostinta: "Scuza-ma daca-mi permit,
Sotul meu e dus de-acasa, n-ai matale un chibrit?"
Un chibrit? Ce fericire, mai aveam vreo doua-acum,
I-as fi dat chiar patru daca nu faceam risipa-n drum.

Alta scara, cea din urma, pe culoar aud un zvon,
Ce-i? Un drac de fata-n casa, numai in bluza si jupon.
Ma opreste cu sfiala: "Scuza-ma daca-mi permit,
Domnule, nu cumva ai un chibrit?"

Trebuia sa-i dau ca altfel o sa-mi scoata vreun ponos,
Scotocesc prin buzunare, de necaz le-ntorc pe dos:
"Am gasit o gamalie, doar atat, imi pare rau,
Nu stiu daca s-o aprinde. S-a aprins? Norocul tau!"

Cand, in fine, ajuns-odata in odaia mea: tablou!
O cucoana (are cheie) m-astepta ca pe-un erou,
"De trei ceasuri stau in bezna, zice, esti nesuferit,
Nu te mai uita ca prostul, scoate fuga un chibrit."

Iar chibrit? Simti-i ca-mi sare tandara, curat parjol:
"Ce-s eu fabrica de fosfor? Sunt regie? Monopol?
De cand am intrat in casa tot chibrit, chibrit, chibrit,
Dracu` sa va ia pe toate, nu mai am, le-am ispravit!"

Statuile din fata Universitatii din Bucuresti

2009-11-16T13:17:00.000+02:00

In emisiunea sa de la Realitatea Tv, "100%", Robert Turcescu se distra copios pe seama invitatilor sai, adresandu-le la final intrebari incuietoare, care conduceau la o bila alba sau una neagra, dupa cum invitatul nimerea sau nu raspunsul. Ani la rand, Turcescu si-a pus interlocutorii in situatii delicate: lui Marian Vanghelie i-a cerut sa conjuge verbul "a fi", Elenei Udrea i-a intins o capcana cu regimul politic si statutul european al Norvegiei, Daciana Sarbu a fost intrebata ce inseamna N.A.T.O. etc. Revansa avea sa o ia pentru toti laureatii bilei negre Cristian Sima, fost membru in C.A.-ul Bursei de Valori Bucuresti, care l-a chestionat pe Robert Turcescu: "Ce inseamna CNN?", intrebare la care gazda emisiunii nu a putut raspunde (CNN inseamna Cable News Network). La un moment dat victima a fost d-na Zoe Petre, fost consilier prezidential al lui Emil Constantinescu, profesoara la Universitatea din Bucuresti, intrebata de statuile din fata cladirii unde isi desfasoara activitatea cotidiana. Ma gandesc la interesul pe care il pot avea unii in aflarea raspunsului la aceasta intrebare si dau mai jos datele respective. In 1856, caimacamul Alexandru D. Ghica (1856-1858) aproba demolarea vechii cladiri a Colegiului Sf. Sava si, totodata, construirea unui nou sediu, care avea sa devina cladirea centrala a actualei Universitati bucurestene. Dirigintele lucrarilor era profesorul Alexandru Orascu (bunicul cunoscutului comentator de la Radio Europa Libera, Serban Orascu), iar pentru fatada erau angajati sculptorii Karl Storck si Becker. Punerea pietrei fundamentale a noului edificiu a avut loc in 10 octombrie 1857, data care inseamna si disparitia fostului colegiu de la Sf. Sava. Se pastreaza doua fotografii ale cladirii: una facuta de fotograful Angerer de pe cladirea Teatrului National, iar cea de-a doua de Carol Popp de Szathmary, din turnul Coltei. Pe rand, in fata Universitatii s-au amplasat statui ale unor personalitati reprezentative: Mihai Viteazul, opera a francezului Carrier Belleuse, terminata in 1874, Ion Heliade Radulescu, realizata in 1879 de sculptorul italian Ettore Ferrari, Gheorghe Lazar, sculptura in marmura de Ion Georgescu, din 1885, si Spiru Haret, lucrare semnata de Ion Jalea, din 1935.

Primul zbor cu balonul in Tarile Romane

2009-11-13T10:34:00.000+02:00

Am scris, citand bibliografia utilizata, in cartea mea despre aportul romanesc in aviatie (Contributii romanesti in domeniul aviatiei, Editura Transilvania Expres, Brasov, 2003) si despre zborul unui balon in vremea domniei lui Ioan Gheorghe Caragea (care a trait intre 1754 si 1844 si a domnit in Muntenia din 1812 in 1818), cunoscut sub numele de "basica lui Caragea". Preocupandu-ma recent de Ion Ghica, l-am aflat interesat, la anii maturitatii sale, de zborurile cu balonul umplut cu hidrogen sau heliu, dar totodata si un bun cronicar al primului asemenea zbor de la noi. Tatal sau, Tache (Dimitrie) Ghica, fost demnitar la curtea acestui domn fanariot, isi amintea, in timpul copilariei lui Ion, de numeroase intamplari din vremea domniei lui Caragea, pe care le relata cu mult haz si culoare copiilor si musafirilor de la conacul familiei din Gherghani. In perioada cand preocuparea sa cea mai draga era memorialistica, Ion Ghica s-a trezit a fi, pe seama amintirilor din copilarie, si un mare evocator al domniei respective. El povesteste despre vestita basica a lui Caragea, un balon adus de nemti, fabricat din panza de Brasov, la cererea fiicei domnitorului, Ralu. Acest balon, cu diametrul de opt metri, incalzit cu spirt aprins, a facut obiectul unei demonstratii, la care au participat bucurestenii cu mic cu mare si Curtea, bineinteles, in Dealul Spirii, in vara anului 1818, fara a avea pasageri in nacela. "Basica avea in interior un buriu cu spirt de cinci vedre, prins cu mestesug. Dandu-se foc spirtului cu ajutorul unui fitil, aerul din interior s-a incalzit, iar basica s-a inaltat in slavi cat abia se mai vedea, cazand mai apoi langa satul Catelu", relateaza scriitorul. O marturie oarecum similara face si Dimitrie Papazoglu (1811-1892), ofiter de cariera si unul dintre precursorii muzeografiei si arheologiei romanesti, in cartea sa Istoria fondarei orasului Bucuresti (1891): Pana a nu arde palatele cladite de Ipsilante, pe cand locuia Ion Caragea in ele, au vazut romanii, pentru prima oara, ridicandu-se balonul de niste straini, ce venisera in Bucuresti. Acest balon a trecut pe deasupra Capitalei si a cazut la Cioplea, langa satul Dudesti; de atunci a ramas vorba la romani: de cand cu basica lui Caragea. Orasenii, in superstitia lor, ziceau ca comedia asta a fost o urata prevestire, caci in urma a ars palatul si, la 1817, luna octombrie, a fost si un cutremur foarte mare, dupa care a si fugit Caragea, furand 20.000.000 din vistieria tarii". In epoca imediat urmatoare Unirii Principatelor, la Bucuresti nu se facea altceva decat a se imita sau comenta ce se face la Paris. Cum in capitala Frantei la moda erau baloanele, si la Bucuresti subiectul era la ordinea zilei. Cunoscutul astronom, scriitor si editor Camille Flammarion si-a oferit ca dar de nunta, la 28 august 1874, o calatorie cu aerostatul, ducandu-si tanara sotie de la Paris la Spa, in nu mai putin de 15 ore! Inginer de formatie, preocupat de noutatile tehnice, Ion Ghica urmarea cu atentie ceea ce se petrecea, fara a se amesteca in discutiile de salon sau cafenea ale veleitarilor, despre constructia, manevrabilitatea sau viitorul baloanelor si dirijabilelor, insa dorea fierbinte sa experimenteze o asemenea inaltare in vazduh. In 7 iulie 1874, dupa-amiaza, la orele 4 si jumatate, la varsta de 58 ani, dorinta avea sa i se implineasca: impreuna cu alte doua persoane, una dintre ele fiind colonelul Nicolae Haralambie, s-a urcat in balonul cu hidrogen "Mihai Bravul" (care zburase pentru prima data la 9 iunie in acelasi an) si s-a ridicat deasupra Bucurestiului. Din istoric al primului asemenea experiment in spatiul romanesc, din promotor al introducerii cailor ferate in Principatele dunarene, iata-l pe Ion Ghica si in postura de zburator, fascinat de o asemenea experienta...

Printul Ion Ghica, pionier al invatamantului metematic superior

2009-11-12T10:35:00.000+02:00

Ion Ghica (1816-1897) este cunoscut indeobste ca literat si om politic, programa scolara incluzand cunoscutele Scrisori catre Vasile Alecsandri sau Amintiri din pribegie, iar cartile de istorie vorbind destul de mult de mandatele sale de prim-ministru si ministru cu diferite portofolii, dar si despre implicarea sa in asa-numita "monstruoasa coalitie", care l-a rasturnat pe Al. I. Cuza de la putere, stopand abuzurile la care acesta ajunsese sa se preteze. Ceea ce este mai ptin cunoscut este rolul jucat de Ghica la fondarea si dezvoltarea invatamantului matematic superior din Iasi, respectiv unele dintre primele cursuri de geometrie descriptiva si primul tratat de calculul probabilitatilor. Ghica s-a nascut la Bucuresti in 12 august 1816 ca fiu al lui Tache (Dumitru)Ghica, mare logofat, si al Maritei, nascuta Campineanu (sora cunoscutilor boieri patrioti Ion si Constantin Campineanu). Facea parte din ramura munteana a familiei Ghica, cu o veche traditie in Tarile Romane, care daduse atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova numerosi boieri de seama: mari spatari, hatmani, bani s.a. si nu mai putin de zece domnitori, unii in mai multe randuri si inca in ambele tari. Tatal sau, cu studii la Viena, l-a indrumat spre invatatura, aducandu-i in casa dascali greci, inca din primii ani ai copilariei. A trecut apoi pe la scoala de franceza a lui J.A. Vaillant pentru a urma Scoala de la Sf. Sava, care functiona atunci in Hanul Serban Voda de pe Lipscani si unde tocmai sosise inginerul Gheorghe Lazar, care initiase invatamantul in limba romana si adusese o noua organizare in patru grade. Avea colegi astazi bine cunoscuti: Grigore Alexandrescu, Nicolae Balcescu, C.D. Aricescu, G. Costaforu, C.A. Rosetti, Theodor Aman, Alexandru Odobescu, Alexandru Orascu, Vasile Boerescu, iar profesori la fel de celebri ca: J.A. Vaillant, Simion Marovici, Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, incadrati de transilvanenii: Lazar, Ioan Pop, Aaron Florian, I. Genilie, Gheorghe Pop, Costache Moroiu. In timpul scolii, Ion Ghica s-a remarcat in mod cu totul special la aritmetica, trigonometrie si topografie. In 1835, dupa absolvirea Sf. Sava pleaca la Paris pentru continuarea studiilor unde intra in gazda la pensiunea vaduvei Ducolombier, in inima Cartierului Latin, impreuna cu Ion Brailoiu, Nicolae Kretzulescu, Ion Negulici, fratii Golescu, N. Cantacuzino-Pascanu. Se imprieteneste in scurt timp cu Vasile Alecsandri, I.Al. Cuza, N. Docan, Dumitru Bratianu, si acestia studenti in capitala Frantei. Dupa aproape un an pregatitor sustine bacalaureatul in litere la Sorbona (in 11 ianuarie 1936), iar mai tarziu si bacalaureatul in matematici la Facultatea de Stiinte a Universitatii (18 august 1838). Se inscrie la Ecole Centrale des Arts et Manufactures (1836-1837), iar din octombrie 1838 trece la Ecole Nationale des Mines, unde obtine, in 1840, diploma de inginer. Pe langa scoala, desfasoara o fecunda activitate politica sil publicistica, dar urmareste si prelegerile de la College de France si Conservatoire National des Arts et Metiers tinute de savantii si oamenii de cultura ai vremii. Intreprinde mai multe stagii de practica si studii la minele din Franta, iar in 1840 si in Anglia, la minele si otelariile din Midlands. Reintors la Bucuresti se ofera sa se ocupe de salinele din tara sau sa devina profesor la Sf. Sava, insa este refuzat prin oferirea altor insarcinari, inconvenabile. In decembrie 1841 pleaca la Iasi, in cautarea unei slujbe potrivite pregatirii sale, si anul urmator devine profesor la Academia Mihaileana de: geometrie descriptiva, mineralogie si geologie. La sfarsitul anului 1843, inaugureaza cel dintai curs de economie politica de la Academia Mihaileana. In unele din scrierile sale cu caracter memorialistic relateaza munca pasionanta desfasurata ca profesor la Academia Mihaileana, de 24 ore pe saptamana, mai ales orele de geometrie descriptiva, unde vorbea elevilor de figurile si corpurile de rotatie si de proprietatile lor, despre plane, drepte poliedre si intersectii ale acestora. La noi, primele elemente de geometrie descriptiva au fost predate la Iasi, la Scoala de Ingineri Hotarnici de Gheorghe Asachi (cel care a dat numele sau Universitatii Tehnice din Iasi) si la Bucuresti de catre profesorul lui Ion Ghica, Gheorghe Lazar, la Sf. Sava, in vremea cand acesta era elev. Problema fundamentala a geometriei descriptive, creata de matematicianul francez Gaspard Monge, conte de Pelouse (1746-1818) o constituie transformarea spatiului tridimensional in spatiu bidimensional si reciproc, respectiv reprezentarea in plan a figurilor geometrice din spatiul tridimensional si deducerea figurilor din spatiul tridimensional pornind de la reprezentarile plane ale acestora. In tehnica, ea constituie fundamentul teoretic al stiintei reprezentarii corpurilor pe un plan si al deducerii formei spatiale ale acestor pornind de la reprezentarile plane ale acestora (desenul tehnic). Ion Ghica lucreaza la traducerea si pregatirea unui tratat de Calculul probabilitatilor insa implicarea sa politica in fondarea si alcatuirea programului Fratiei nu ii permit sa duca la bun sfarsit lucrarea, care va aparea sub alta semnatura in 1847, sub egida Asociatiunii Literare din Romania. Incepe in acesti ani si editarea volumelor substantiale Convorbiri economice, care raman de referinta pentru inceputurile acestei noi stiinte in Romania. In 1847 se casatoreste cu Alexandrina (Sasa) Mavros, iar anul urmator este printre conducatorii Revolutiei din 1848. Fuge la Istanbul unde este considerat unul dintre oamenii de seama ai emigratiei din Pera si are contacte si relatii la varful Imperiului Otoman. Este foarte apreciat si numit guvernator al Insulei Samos, din aprilie 1854, fiind si inobilat cu titlul de bei de Samos, adica print, desi functia echivala cu aceea de domnitor in Tarile Romane. Reformeaza din temelii administratia si economia insulei, dar nu poate sa nu dea curs vocatiei sale de pedagog, infiintand scoli si asezandu-le pe baze solide (ca semn de pretuire, in primaria din Vathy, capitala insulei, se pastreaza la loc de onoare un bust al sau). Numele sau este vehiculat la Inalta Poarta drept candidat la caimacamia Tarilor Romane, dar intrigi venite - in mod surprinzator - din partea unor prieteni si tovarasi de studentie sau revolutie impiedica o desemnare. Reintors in tara in 1858, ajunge prim ministru al Moldovei (6 mar. -30 apr. 1859), prim ministru al Tarii Romanesti (11 oct. 1859-30 apr. 1860); in acest mandat introduce alfabetul latin. Deputat si senator in mai multe randuri, joaca un rol activ in miscarea opozitionista impreuna cu C.A. Rosetti, I.C. Bratianu, D. Sturza, Lascar Catargiu, reusindu-se arestarea lui Cuza in 11 februarie 1866 si plebiscitul din 2-8 martie 1866. Dupa abdicarea lui Cuza a fost prim ministru a doua guverne ale Principatelor Unite, apoi din 187o iarasi prim ministru si ministru de interne pana in 10 martie 1871. Membru al Societatii Academice Romane din 1874, presedinte al acesteia din 1876 (viitoarea Academie Romana, din 1879), director general al teatrelor din Romania (1877), in mai multe randuri presedinte al Academiei, noua ani ministru plenipotentiar al Regatulul Romaniei la Londra (din 1881). Apreciat si integrat aristocratiei britanice duce o viata placuta, cu multe calatorii europene, in acesti ani, inainte de a-si incheia misiunea diplomatica si de a reveni in tara. Ramane activ, participa la activitatile Academiei, dar petrece cea mai mare parte a timpului la mosia sa de la Gherghani, unde moare la 22 aprilie 1897. Rolul sau in propasirea si dezvoltarea invatamantului romanesc, cu precadere matematic, ramane esential, chiar daca celelelte misiuni si functii publice au fost de mai mare vizibilitate.

Stefania Maracineanu si controlarea climei prin radioactivitate artificiala

2009-11-02T19:44:00.004+02:00

Canicula de vara trecuta (calendaristic vorbind, 2008), greu de explicat sub raport pur meteorologic, a readus in atentia publicului posibilitatea utilizarii "armelor climaterice"” si presupunerea - vehiculata de presa - ca responsabilitatea in ceeea ce priveste Romania ar apartine Federatiei Ruse. Nu poate fi exclusa o sabotare a Romaniei de catre rusi, prin afectarea artificiala a climatului tarii noastre, dintr-unul normal, intr-unul de inundatii (2007) sau de canicula (2008), folosind asemenea arme climaterice. Multi oameni neinformati considera aceasta posibilitate incredibila. Si totusi, aceste arme au existat in armata Rusiei inca din anii `70. Totul a pornit, se pare, de la Statele Unite, care detineau aceasta tehnologie si care, in 1977, au vandut Rusiei cel mai mare electromagnet din lume, capabil de-a genera un camp magnetic de 250.000 de ori mai mare decat cel al Pamantului. Rusii si americanii au explicat aceasta tranzactie ca destinata "continuarii studiului de radiatie electromagnetica si a aplicarilor sale in sferele modificarii climaterice" (Don Bell Reports, Nr. 32/1978). Rusia incepuse deja cercetari in modificarea climaterica a Pamantului din 1974 si prin 1976 instalase deja patru transmitatori prin fostul imperiu sovietic. Fostul consilier al Casei Albe, Zbigniew Brzezinski (in vremea presedintelui Jimmy Carter), a afirmat explicit: "Cred ca acceptam ideea unei vaste expansiuni, in reglementarile sociale. Asta ar putea include reglementarea unui numar limitat de copii, poate chiar reglementarea sexului copilului, - cand va permite tehnologia acest lucru - , reglementarea climaterica, reglementarea timpului de odihna (al cetatenilor) s.a.m.d. Una dintre cele mai importante precursoare a cercetarilor in domeniu, descoperitoarea radiatiei artificiale si inventatoarea primului procedeu de declansare a ploii artificiale a fost romanca Stefania Maracineanu. La Sorbona, in Paris, un afis anunta, in vara anului 1924, sustinerea unei teze de doctorat de romanca Stefania Maracineanu, cu un subiect inedit: "Radioactivitatea artificiala", ceea ce a suscitat curiozitatea a zeci de studenti, profesori si cercetatori, care au umplut amfiteatrul unde se tinea dizertatia. Printre auditori se afla si Marie Curie, descoperitoarea radiumului, de doua ori laureata a Premiului Nobel, in 1903 si in 1911. Teza de doctorat a starnit un deosebit ecou in randul fizicienilor francezi, profesorul Henri-Alexander Deslandres, directorul Observatorului Astronomic din Paris, entuziasmat de cele auzite s-a oferit imediat sa o sprijine pe romanca in continuarea cercetarilor. Stefania Maracineanu descoperise ca uraniul prezenta perturbatii, greu explicabile, in intensitatea iradierii, care ar fi trebuit sa fie teoretic absolut constanta. Nemultumita de acest comportament, fiziciana a emis ipoteza ca totul s-ar datora actiunii Soarelui, insa nu avea mijloace sa-si verifice ideile stiintifice. Profesorul Deslandres i-a facut cadou romancei noastre cateva placi de plumb din acoperisul observatorului parizian, infiintat de Verrier si vechi de peste 300 de ani, deteriorate de vreme, care urmau sa fie inlocuite. Placile de plumb, potrivit ipotezei doamnei Maracineanu, care fusesera expuse radiatiei solare timp de secole, ar fi trebuit sa fie radioactive. Supuse masuratorilor, esantioanele de plumb au confirmat justetea ipotezei. Partile expuse la soare erau intr-adevar radioactive. Rezultatele experimentului au fost publicate in "Comptes rendus des seances de l’Academie des Sciences". Urmarea descoperirii a fost memorabila pentru Stefania Maracineanu, care tocmai se pregatea sa se intoarca in Romania, cu diploma de doctor in buzunar, avand promisiuni pentru ocuparea unui post universitar la Bucuresti. Pe neasteptate, insa, ea a primit vizita doamnei Marie Curie, care i-a propus sa lucreze impreuna in laboratorul care purta numele sotului sau, Pierre Curie, laureat si el al Premiului Nobel. Bineinteles ca o asemenea oferta, ce o tinea la Paris vreme mai indelungata, pe un salariu superior celui pe care l-ar fi obtinut la Bucuresti, a tentat-o. Si astfel, doctor in fizica, Stefania Maracineanu a devenit colaboratoarea cea mai apropiata a celebrei Marie Sklodowska Curie. Continuandu-si cercetarile, proaspata membra a echipei Curie, din care faceau parte si sotii Irene si Frederic Joliot-Curie, a avut inca o idee ingenioasa: a depus un strat de poloniu pe una din placile de plumb daruite de profesorul Deslandres. Dupa care a constatat ca plumbul a fost excitat de poloniul radioactiv, incepand el insusi sa emita radiatii. Apoi a expus placa respectiva la soare cateva minute. A masurat radiatiile emise si surpriza a fost enorma, descoperind ca radiatiile placii de plumb devenisera de zece ori mai puternice. Emisia de radiatii a continuat zile la rand, fara alte cauze exterioare, ceea ce a aratat clar ca doar soarele singur amplifica radioactivitatea. Mai mult, noi expuneri la soare ale placii au condus la marirea amplitudinii iradierilor. Cercetarile fizicienei Stefania Maracineanu, care implinise atunci 42 de ani, au continuat pe tema respectiva inca un an, rezultatul fiind determinarea precisa a constantei poloniului si a actiniului la actiunea solara asupra radioactivitatii plumbului. Din 1925, dr. Maracineanu a pus in practica o alta idee originala, anume aceea de a excita suportul metalic al unei substante radioactive chiar cu radiatiile emise de acesta, descoperind ca plumbul continut in aceste suporturi ale recipientelor metalice, avand poloniu in solutia clorhidrica, este influentat puternic de radiatia poloniului. Mai departe, fiziciana a observat ca radiatia alfa a poloniului era atat de puternica, incat a produs chiar dezintegrarea plumbului. Acest fenomen reprezenta practic o radioactivitate artificiala, el fiind semnalat, pentru prima oara in stiinta, de romanca Stefania Maracineanu. Ea si-a publicat, constiincioasa, rezultatele experimentelor sale in reviste de specialitate din Franta. Incheindu-si contractul cu Marie Curie, Stefania Maracineanu s-a intors la Bucuresti, unde a devenit colaboratoarea savantului Dimitrie Bungetianu, profesor la Universitatea din Bucuresti. Acesta era insa preocupat mai mult de fizica atmosferei terestre si de meteorologie. Insa, remarcand importanta cercetarilor efectuate de Stefania Maracineanu asupra radioactivitatii solare, a ajutat-o dezinteresat sa-si organizeze ea insasi un laborator de cercetare a radioactivitatii. Dezvoltandu-si lucrarile la Universitatea din Bucuresti, Stefania Maracineanu ajunge la concluzia ca fenomenul radioactivitatii putea demonstra principiul unitatii materiei, mai ales sub aspectul transmutatiei materiei. Era o confirmare a cunoscutei legi a conservarii materiei, emisa de Antoine Laurent de Lavoisier (1743-1794). Ajunsa la acest punct, Stefania Maracineanu publica, in anul 1929, rezultatele noilor sale cercetari, aratand ca inca din 1924 a descoperit, la Paris, radioactivitatea plumbului expus la soare, continuandu-le in laboratoarele Universitatii din Bucuresti. Cea mai importanta precizare din lucrarea respectiva, prezentata de altfel de savantul N. Vasilescu-Karpen (1870-1964), intr-o expunere la Academia Romana, era ca Stefania Maracineanu utilizase initial plumbul fara nici un adaos de substanta radioactiva, pe care l-a expus la soare, constatand ca metalul respectiv devenea radioactiv. Masurand cu instrumente sensibile metalul, a detectat iradieri constante, pe care le-a evidentiat pe placi fotografice, inca din anul 1924, dupa care si-a publicat rezultatele in teza de doctorat obtinuta la Sorbona. Concluzia Stefaniei Maracineanu, exprimata in lucrarea sa publicata in 1929, a fost ferma: "Se poate considera ca piatra filosofala exista in radiatiile solare si tot aici este sursa formidabilei energii radioactive, a carei necesitate s-a impus deja si se va impune tot mai mult". Asadar, in 1929, o romanca, vizionara, considera ca energia nucleara va juca un rol extrem de important in viitorul apropiat. Ceea ce s-a si petrecut dupa nici doua decenii. Mai mult, tot Stefania Maracineanu este cea care a aratat ca in astrul solar si, in intregul Univers, stapaneste energia nucleara, ca de altfel si pe planeta noastra. Sase ani dupa ce Stefania Maracineanu isi expusese lucrarile si concluziile privitoare la radioactivitatea artificiala, sotii Irene si Frederic Joliot-Curie au primit Premiul Nobel pentru descoperirea... radioactivitatii artificiale! Stefania nu a protestat fata de aceasta nedreptate, spre a arata ca, in fapt, lucrarile sale efectuate la Bucuresti si in laboratoarele unde avusese drept colegi pe noii laureati ai Premiului Nobel, ii apartineau, totul fiind un furt stiintific de proportii. Ea a continuat sa faca linistita si demna cercetari in domeniul radioactivitatii. Astfel a ajuns la concluzia ca o concentrare artificiala de radioactivitate ar putea determina precipitatii atmosferice. Sprijinita de profesorii Bungetianu si Vasilescu-Karpen, dar si de celebrul aviator Constantin (Bazu) Cantacuzino, Stefania Maracineanu a incercat sa provoace ploaie artificiala in Baragan, in vara secetoasa din 1931, utilizand "insamantari" radioactive in nori. Rezultatele au fost promitatoare, obtinandu-se intr-adevar ploaie artificiala, ceea ce demonstra corectitudinea principiului expus de fiziciana. Experiente similare au fost facute de Stefania Maracineanu in nordul Africii, in Algeria, cu finantarea guvernului francez, incercandu-se provocarea de ploi artificiale in Sahara, prin injectarea in atmosfera a unor saruri radioactive. Din pacate, s-a declansat cel de-al Doilea Razboi Mondial si experimentele au fost sistate. Stefania Maracineanu s-a stins din viata in anul 1944, in varsta de 62 de ani, rapusa de un cancer provocat de iradieri radioactive, inainte de a vedea cea mai teribila demonstratie a energiei atomice, bomba nucleara, la Hiroshima si Nagasaki, pe care nu a considerat-o ca fiind o expresie a gandirii stiintifice pozitive. Stefania Maracineanu a fost recunoscuta insa, post-mortem, de stiinta, drept descoperitoarea radioactivitatii artificiale si promotor al provocarii ploii artificiale, prin insamantari de substante radioactive. Recunoasterea a fost, din pacate, tardiva, caci Premiul Nobel revenise deja altora. Nu era nici primul, nu va fi nici ultimul caz care ii priveste pe romani.

Inventia preferata a lui Hermann Oberth

2009-11-01T15:53:00.000+02:00

Printre numeroasele inventii brevetate de Hermann Oberth (1894-1989), cea pe care o desemna ca fiind preferata sa era oglinda cosmica. Dupa ce a pus bazele navigatiei spatiale in anii `20 ai secolului trecut, cea mai mare parte a inventiilor sale gasindu-si aplicatie concreta, altele asteptandu-si momentul potrivit pentru a fi puse in practica, a conceput un proiect de oglinda spatiala uriasa. Aceasta era gandita ca o constructie spatiala uriasa, cu un diametru de peste 100 km, acoperita cu folie metalizata, capabila sa reflecte lumina Soarelui spre Pamant, cu pozitie reglabila prin telecomanda. Avand aceasta dimensiune, ea are o suprafata de aproape 8.000 kilometri patrati. Pentru o asemenea constructie, Hermann Oberth a propus si un mod original de constructie pentru a o face eficienta, pregatirea materialului pe Terra si transportul pe orbita fiind extrem de costisitoare. Materialul sa fie produs si prefabricat pe Luna si transportat cu ajutorul navelor spatiale pe santierul cosmic. Din mostrele de roca lunara se stie ca pe Luna exista magneziu, aluminiu, siliciu, titan, germaniu, sodiu, potasiu s.a. Utilizand energia solara se poate produce electricitate si cu ajutorul ei se pot confectiona componentele necesare constructiei. Pe traiectoria Lunii exista doua puncte, care - impreuna cu centrul Pamantului si cel al Lunii - formeaza triunghiuri echilaterale: punctele de libratiune de 60 de grade. Forta centrifuga si fortele de atractie ale Pamantului si Lunii - compensandu-se - actioneaza in aceste puncte ca si cand aici s-ar afla un mic corp ceresc, care atrage si fixeaza corpurile ce se apropie de el. In aceste puncte a propus Oberth in proiectul sau sa fie depozitate materialele fabricate pe Luna, iar navele spatiale le vor prelua si transporta pe santier. Piesele prefabricate pe Luna ar fi lansate spre punctul de libratiune cu ajutorul unor dispozitive electromagnetice de catapultare. Pentru ca un corp (obiect) sa atinga punctul de libratiune este nevoie sa fie lansat de pe solul selenar cu o viteza de 2.320 m/s; dupa o luna si jumatate de zbor, acesta ar ajunge in punctul de libratiune, aflandu-se in repaus relativ fata de sistemul Pamant-Luna. Daca s-ar trimite insa pe traiectoria Lunii obiecte cu viteza de 2.540 m/s in sens invers deplasarii Lunii, acestea s-ar opri in raport cu Pamantul si ar cadea pe suprafata acestuia. Iata o interesanta cale de a aduce material selenar pe Pamant, fara ajutorul rachetelor! Aplicatiile oglinzii spatiale imaginate de sasul nostru din Medias ar fi legate, in primul rand, de crearea unui spatiu suplimentar pentru inca zece miliarde de locuitori, in conditiile in care planeta albastra tinde sa devina suprapopulata. Oglinda ar fi formata din mii de fatete reflectorizante de 14 km, iar prin reglarea pozitiei ei s-ar putea ilumina zone intregi de pe Pamant, s-ar putea indeparta ceata de pe aeroporturi, s-ar putea topi ghetari, s-ar mentine navigabile caile maritime in zone polare pentru tot timpul anului, s-ar putea dirija furtuni, cicloane, uragane, tsunami-uri spre zone unde nu ar produce pagube, s-ar provoca vanturi benefice climatic, s-ar preveni ingheturile daunatoare culturilor agricole etc. Cel mai mare beneficiu ar fi insa controlul total al climei, prin gestiunea depresiunilor atmosferice: oglinda indreptata asupra unei zone produce incalzirea aerului, care se va ridica, iar aerul rece din zonele invecinate va tinde sa ii ia locul, insa din cauza miscarii de rotatie a Pamantului va fi deviat spre dreapta. Zonele de depresiune sunt inconjurate de un vant din sens invers. Daca langa zona de depresiune artificiala produsa de oglinda cosmica se afla o zona de depresiune naturala, aceasta va fi obligata sa se deplaseze in directia impusa. In acest mod se vor dirija campurile depresionale din zone unde nu sunt dorite. Pentru a nu da bataie de cap celor in masura sa puna in opera proiectul, Oberth a calculat ca numai cheltuielile cu fumatul in Europa, intr-un singur an, ar depasi costurile uriasului proiect.
Nota: Nu am ami scris aici o schita biografica a lui Oberth, insa am publicat una de mari dimensiuni in cartea mea Contributii romanesti in aviatie, Ed. Transilvania Expres, Brasov. 2003, care se gaseste in biblioteci.

Un mocan de vaza: Victor Jinga

2009-10-28T20:33:00.000+02:00

Unul dintre oamenii care si-au castigat prin sarguinta un loc respectabil in galeria savantilor romani este si saceleanul, dintr-o familie de mocani, Victor Jinga, a carui memorie am regasit-o vie in inimile si mintile multora dintre fostii sai studenti, activi in AFDPR Filiala Brasov dupa 1990 (cel mai infocat era economistul Vasile Man, muresan ca si parintii mei si profesorul mamei mele la Liceul Petru Maior din Reghin). Nascut in Satulung, la 17 februarie 1901, Victor Jinga a urmat scoala primara in satul natal, apoi studiile liceale in Brasov si Galati, plecand la studii universitare in Italia, la Institutul Superior Economic din Venetia, unde obtine si titlul de doctor in stiinte economice cu teza: "Reformele agrare si dezvoltarea creditului popular in Romania". Preocupat de sistemul cooperatist, intreprinde cercetari intinse asupra acestui domeniu in Italia, Franta, Germania, Austria si Elvetia, dar in mod cu totul special cu privire la cel de la Rochdal, langa Londra (cunoscut sub numele de pionierii de la Rochdal). Revenit in tara, primeste posturi bune la Banca Cetatea din Brasov si apoi la Creditul Minier din Bucuresti, dar renunta la ele dupa scurta vreme pentru a se dedica carierei universitare, la Academia de Inalte Studii Comerciale si Industriale din Cluj. In 1935 a fost titularizat la catedra de economie politica si a tinut cursurile de "Introducere in economia politica", "Istoria doctrinelor economice" si "Metodologia cercetarii economice". Pe langa activitatea didactica, tanarul profesor este preocupat de noile orientari din politica economica a tarii, mai ales vizand ridicarea taranimii, de care era legat prin sange si constiinta. Din grija pentru mocanii dintre care s-a ridicat, infiinteaza in localitatea sa natala Cooperativa "Saceleana", iar la Cluj activeaza si ca presedinte al Uniunii de Cooperative "Ardealul". Dupa Diktatul de la Viena si cedarea Ardealului de Nord s-a refugiat, impreuna cu intreaga Academie, din Cluj la Braşov si a preluat functia de rector al institutiei, incercand sa asigure o activitate normala si o pregatire de calitate chiar si in condiţii de razboi. A continuat sa functioneze in invatamantul superior pana in 1947, cand a fost epurat din motive politice, asa cum s-a intamplat cu majoritatea profesorilor, nu numai din Brasov, ci din toate centrele universitare. A fost arestat in 1945, apoi intre 1949 si 1954, cand a lucrat la Canal, pentru a fi din nou arestat din 1959 pana in 1963. Vina sa politica era aceea de a fi fost membru al Partidului National Taranesc si deputat al acestui partid, iar apoi carlist, membru al Frontului Renasterii Nationale si subsecretar de stat, pentru scurta vreme; se adauga, desigur, si viziunea de tip burghez a problemelor economice, desi era fiu de tarani si preocuparea sa de capatai era reprezentata de bunastarea acestei clase sociale... A desfasurat o activitate stiintifica si publicistica bogata, scriind la ziare si reviste din tara si strainatate, dar intreprinzand studii serioase pe teme istorice, sociale, economice, de cultura s.a. Concitadinul sau George Moroianu, si el profesor al Academiei, a fondat la Cluj cea mai prestigioasa revista din Transilvania: Observatorul social-economic, la care Jinga preia secretariatul. Dupa transferul Academiei in Brasov, desi in conditii vitrege, reuseste sa reinfiinteze revista si devine directorul acesteia. Intre 1942 si 1945 infiinteaza si conduce la Brasov Institutul de Cercetari Economice si Sociale, unic in Transilvania si de o remarcabila activitate sub raportul calitatii si rodniciei. Studii ca: Societatea Natiunilor si colaborarea economica contemporana (Brasov, 1940), Dinamica economiei cooperatiste (Braşov, 1941), Moneda si problemele ei fundamentale (2. vol., Ed. Dacia, Cluj, 1981) raman si astazi de referinta. Insa, apogeul creatiei sale stiintifice este atins in 1945, cand - dupa multi ani de truda p- publica lucrarea "Probleme fundamentale ale Transilvaniei" (Astra, Brasov), in doua volume, premiata anul urmator de Academia Romana cu Premiul "Leon Gh. Pallade". Aceasta lucrare, retrasa de pe piata si data la topit, a fost pusa la index de regimul comunist, dar a vazut o noua editie in 1994, intr-un singur volum, sub egida Muzeului Judetean de Istorie (ingrijitori de editie Mihai Drecin si Margareta Suzana Spanu). Despre carte, academicianul Silviu Dragomir, raportor pentru decernarea premiului Academiei, spunea ca a fost principala sursa a argumentelor romanesti pentru Transilvania la Conferinta de Pace de la Paris, la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Dictonul sau preferat, pe care il repeta neincetat studentilor sai apartinea lui Francois Rabelais si era: Stiinta fara constiinta este ruina sufletului. Victor Jinga a fost casatorit cu Maria Livia Citta Jinga si a avut un singur fiu, Victor, devenit medic. S-a stins din viata in 1 iunie 1990 si este inmormantat la Sacele. Profesorul si omul de stiinta Victor Jinga este considerat a fi un urmas de seama al Scolii Ardelene si numai varsta si tavalugul comunist nu l-au inscris in constiinta publica alaturi de mari economisti ca Petre S. Aurelian, Gheorghe Tasca, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, Victor Slavescu, Ion Lapedatu, acolo unde ii este locul.

Un mare poet trimis de Securitate in anonimat

2009-10-27T18:39:00.000+02:00

Scriitor nu este cel care scrie, spunea Edgar Allan Poe, ci cel care este citit. Sunt intrutotul de acord cu aceasta asertiune, dar numai pentru vremuri si societati normale: este de inteles, dupa mine, ca in Romania ultimilor 60 ani nu poate functiona acest model. O vreme indelungata - cea mai mare din acest interval - politrucii au decis cine are dreptul sa publice, ba chiar si cine are dreptul sa scrie, trimitand bratul manjit de sange, Securitatea, sa faca perchezitii, sa terorizeze autorii si sa confiste manuscrisele sau dactilogramele apartinand dusmanilor poporului. Este si cazul mai multor prieteni buni de-ai tatalui meu, insa astazi vreau sa ma opresc doar asupra unuia - poate cel mai talentat dintre ei - poetul si traducatorul Stefan Muscalu. Cealalta parte a intervalului, dupa Revolutie, este marcata de un ethos rasturnat, de o confuzie totala a valorilor si reperelor, in orice forma de manifestare a vietii umane. Stefan Muscalu era vecinul familiei mele in Noua de dinaintea constructiei blocurilor si a proletarizarii (moldovenizarii), care o plaseaza astazi intre cartierele rau famate ale orasului. Era acea Noua (o extensie a Darstelui - Darstele Nou - pe scurt Nou, cum ii mai spuneau inca batranii - sau feminizat, ca majoritatea toponimelor, Noua), care pastra inca un aer intre patriarhal (poate chiar cu sensurile lui Camil Petrescu) si de vilegiatura. O caracterizau: oameni aparte, ai locului, inca destui sasi, o viata cumpatata si linistita, gradini intinse si parcele cultivate de acesti oameni locului (fostii proprietari de altadata) tinand insa de CAP Sacele, padure de jur-imprejur aproape, vile vechi cu puternice rezonante arhitecturale, dealuri care se aplatizau lin desi coborau din varfuri semete ca si Postavarul, livada uriasa a sasului Hessheimer, lacurile, satul de vacanta cu poligonul de premilitarie, gradina zoologica si Chiscul... In aceasta atmosfera in care cresteam ne vizita, poate de doua-trei ori pe saptamana, un domn distins cu parul alb: Domnul Muscalu. Era unul dintre cei care au stat la Canal si Aiud cu tata, dar aveam sa aflu amanunte abia mai tarziu, cand nu mai era printre noi. Stefan Muscalu (1911-1977) s-a nascut in Darste, intr-o familie saraca pe ulita de langa vila familiei Czell, celebri fabricanti de bere si spirtoase, fiind mezinul acesteia. Intaiul nascut, fratele sau mai mare, avea sa termine Politehnica in Bucuresti, iar cele doua surori au devenit invatatoare. Dupa scoala primara din Darste, urmeaza Liceul "Andrei Saguna", pentru ca apoi sa urmeze in paralel Facultatea de Drept si pe cea de Filosofie in Bucuresti. Orfan de tata de la o varsta timpurie, a invatat cu sarg, bursa fiindu-i singura sansa de a duce la sfarsit studiile. Imi povestea tatal meu ca la un examen cu Dimitrie Gusti, Muscalu - asezat in prima banca si asteptandu-si randul linistit - dadea raspunsuri in locul celor examinati, care nu prea stiau, la solicitarea profesorului. Dupa ce s-au adunat destule asemenea raspunsuri date de pe margine, Gusti ii cere carnetul si trece calificativul: Bine. Iesit din sala, Stefan Muscalu se uita in carnetul de note si vazand calificativul revine in sala. Continua sa dea raspunsuri la cererea profesorului - cu intentia de a-i arata celui de la tabla solutia corecta la chestiunea din bilet - pana cand acesta se sesizeaza: Bine, dar dumitale ti-am pus deja nota! Da, domnule profesor, dar eu sunt baiat sarac din Darstele Brasovului si cu acest calificativ nu reusesc sa iau bursa, astfel ca nu voi putea continua studiile. Vreau sa ma ascultati si pe mine, pantru a va face proba insusirii temeinice a disciplinei. Da-mi carnetul, spune Gusti, care taie calificativul initial scriind in loc: Exceptional! In timpul studiilor universitare, audiind alaturi cursurile de metafizica si logica si conferintele publice pe teme politice ale profesorului Nae Ionescu, devine atasat acestuia si partizan al dreptei romanesti, a carei expresie era, la vremea aceea, Garda de Fier. Urmeaza stagiatura de avocat la Sf. Gheorghe, intre 1935 si 1937, cand intra ca avocat definitiv in Baroul Brasov. Duce o viata intensa, ocupandu-se de politica sau fugind din calea Sigurantei, in vremurile de prigoana, dar avand in permanenta caietul cu poezii asupra sa. Colegul sau de clasa la "Saguna" a fost poetul Eugen Jebeleanu, alaturi de care a inceput sa scrie versuri, in timpul liceului. Pastrez acasa cate un exemplar al primelor doua plachete de versuri publicate de Jebeleanu: Schituri cu soare (1929) si Inimi sub sabii (1934) cu dedicatiile autorului pentru colegul lui Stefan; pe cel dintai, scrie: Lui Stefan Muscalu, ale carui prime poezii s`au intalnit intr`un somn cu ale mele, Dragoste si soare, E. Jebeleanu. Dupa lovitura de stat a lui Ion Antonescu, din ianuarie 1941, Stefan Muscalu este trimis alaturi de cei mai multi dintre legionari in linia intai, pe frontul de Est. La terminarea razboiului, este arestat de comunistii veniti la putere, iar dupa ce scapa incearca sa isi piarda urma, mutandu-se la Campina, la una dintre surorile sale. Tavalugul arestarilor din 1950 il prinde si este condamnat in martie 1951 la 15 ani inchisoare, dar scapa cu decretul de gratiere din 1964. La sfarsitul anilor `40 s-a casatorit cu Lucretia Avram din Noua, profesoara de lucru manual si desen, dintr-o familie care a dat mai multi luptatori anticomunisti (unul dintre acestia, Radu Avram, fratele sau, comandant legionar si sef al Politiei Legionare din Brasov, intre septembrie 1940 si ianuarie 1941). Pentru implicare in activitati politice si nedenuntarea sotului, Lucretia Avram avea sa se aleaga cu domiciliu obligatoriu la Dumbraveni din 1952 pana in 1956. In 1960, in urma unui denunt, este arestata si, dupa un an de ancheta, este condamnata la opt ani inchisoare, fiind gratiata in 1963. Stefan Muscalu a fost trimis dupa condamnare la Canal, iar apoi la Aiud, de unde a fost eliberat. In inchisoare a continuat sa compuna poezii, care circulau si erau apreciate de detinutii politici. Spre deosebire de fostul sau coleg si prieten (as putea spune si consatean, caci familia Jebeleanu avea o casa in Noua), Muscalu nu si-a uitat nici renegat crezurile, nu a acceptat sa faca jocul comunistilor, ci si-a asumat o lupta grea si o viata de chin. Ar fi putut, la talentul si pregatirea sa sa stea alaturi, inclusiv in Academie, cu Jebeleanu, dar a ramas demn. Pe unele le-a recompus dupa iesirea din inchisoare, alaturi de noi poezii, care dadeau glas sensibilitatii sale, dar Securitatea i-a confiscat toate manuscrisele in 1975, la o perchezitie. Alaturi de poezii si un roman al lui Andre Gide, tradus din franceza; poliglot in adevaratul sens al cuvantului, vehicula fluent maghiara, germana, franceza si engleza. Dupa eliberare, a lucrat unde a vrut regimul, ca jurisconsult: Tesatoria Codlea, Electroprecizia Sacele, cooperativele Arta si Prestarea. Il vizitam adeseori in camera sa modesta de pe str. Crizantemelor, langa restaurantul Caciula din Noua, si eram impresionat de fiecare data de muntii de carti printre care trebuia sa fac un adevarat slalom ca sa ajung dintr-un colt in altul. Ultima intalnire, pe care mi-o amintesc, a fost de Revelion in 1977, cand a trecut sa ureze cele cuvenite familiei mele; eram racit si febra nu vroia sa cedeze. A sfatuit-o pe mama sa ma incalte cu sosete inmuiate in otet si sa ma infasoare intr-un cearsaf, de asemenea imbibat in otet. Ca prin farmec, in vreo doua ceasuri nu mai aveam nimic. Imi spunea povesti, mai ales despre Noua si Darste, cele dragi noua, despre Fantana Hotilor si haiducii care isi ascundeau aici banetul furat de la boierii munteni, nu inainte de a chefui strasnic la un han din Azuga tinut de Anita Azughita. A`murit in chinuri groaznice de peritonita, in 5 aprilie 1977 si este inmormantat in cavoul familiei de la Darste. Sper sa apuc ziua cand vresurile sale vor fi recuperate din arhivele fostei politii politice, vor fi tiparite si vor intra in patrimoniul cultural romanesc, unde le este locul.

S.T.T.L.

2009-10-21T21:27:00.000+03:00

Initialele din titlu vin de la formula latineasca Sit tibi terra levis, adica Sa-ti fie tarana usoara, care - in epoca Romei antice - se inscriptiona pe monumentele funerare. In romana, in aceeasi forma sau la persoana a treia, se foloseste pentru o persoana decedata recent si ingropata. Uzez astazi de ea pentru arhitectul brasovean Iancu Radacina (1928-2009), decedat la Los Angeles, in urma cu trei zile, cu exact trei zile de implinirea varstei de 81 ani. Am gasit doua anunturi in presa, din care am aflat trista veste: unul din partea familiei Taric si celalalt semnat de Ordinul Arhitectilor. Este greu sa scriu despre un om pe care il cunosc atat de putin si, totusi, am impresia ca il stiu de totdeauna. Numele acestui arhitect este destul de apreciat in Brasov, mai ales de oamenii peste 50 ani, caci personajul a lucrat o viata in proiectare aici. De la el au ramas aripa noua a Hotelului Aro Palace, construita in anii 1963-1965, Restaurantul Miorita din Poiana Brasov (astazi modificat complet si lipsit de orice personalitate), Hotelul Alpin, proiect din 1969 si constructie din 1974-1975, blocurile turn de vis-a-vis de Onix (cunoscute de brasoveni ca blocurile cu stalp), blocurile din capatul bulevardului Victoria (Hermina si Dioda), o serie de locuinte particulare (dr. Fodor, dr. Coleanu, Balint, prof. Dudita s.a.). L-am intalnit in urma cu vreo cinci ani la COBCO (fostul Trust de Constructii Brasov), unde a venit in vizita intr-o seara - locuia in Germania de multa vreme - impreuna cu inginerul Viorel Faur. Am stat atunci ca intre constructori, la cateva sticle de Jack Daniels, sufletul intalnirii fiind arhitectul trecut de 75 ani. Retin povestea constructiei noii aripi de la Aro. Sarcina de la partid i-a fost repartizata lui Radacina, care trebuia sa o puna in opera. Se dorea ca de vechea cladire, datand din anii `30, sa se lipeasca practic un bloc, pentru a mari capacitatea de cazare. Om rafinat si cu respect pentru sine, pentru profesie si pentru inaintasi, Iancu Radacina s-a vazut pus in fata unei provocari: sa nu mutileze sau sa umbreasca opera lui Horia Creanga, sa gaseasca volumul potrivit pentru a lasa vizibile dinspre Cetatuie Casa Sfatului si Biserica Neagra, dar si intregul burg sasesc. Ne-a relatat in noaptea de pomina de la COBCO cum s-a framantat multa vreme sa nu dauneze operei maestrului sau Creanga, respectiv fatadei dinspre sud (spre Tampa) a vechiului hotel, si cum a petrecut cateva saptamani dupa-amiezile si serile pe str. Eminescu si mai sus, pe Dealul Cetatii, pentru a gasi solutia optima. In primul sau proiect, biserica reformata, o adevarata bijuterie arhitecturala, era salvata, iar corpul nou, de numai sase etaje era impins mult in spate, cam pe locul parcarii de azi; regimul avea, insa, alergie la biserici si a decis ca aceasta trebuie demolata (s-a sacrificat cu aceasta ocazie sala de sport a Liceului Saguna, careia i s-a adaugat o turla si a fost data la schimb comunitatii reformate maghiare). S-a adoptat solutia pe care am cunoscut-o pana atunci cand carciumarii au ajuns sa decida solutiile arhitecturale (ultima modernizare, la care cred ca Radacina, ca autor de proiect, nu a fost consultat): porticul este astazi o amintire, extinderea compromitand gandirea si lucrarea din anii `60. Extinderea Hotelului Aro Palace s-a facut pe linia stilului international si a expresivitatii structurale (destul de raspandita, mai ales la constructiile hoteliere) in epoca. Primul proiect al Centrului Civic a fost semnat tot de maestrul Radacina, dar altii au venit apoi cu solutiile lor, modificate si adaptate in repetate randuri, dupa gusturile potentatilor zilei. Iancu Radacina s-a nascut la Rasnov si a urmat studii de arhitectura la Bucuresti (singura scoala de arhitectura din tara la acea vreme). Intreaga cariera profesionala a desfasurat-o la Brasov, la Institutul Proiect, unde a fost apreciat de toata lumea si considerat un exemplu. Pe langa lucrarile din Brasov a facut cateva hoteluri in tara, la comanda Trustului de Constructii Carpati. Pensionat la 60 ani, cu putin inainte de Revolutie, a plecat in Germania, de unde revenea doar in vacante in tara. A avut o singura fiica, de la care are un nepot, ambii locuind in Statele Unite ale Americii, la Los Angeles (unde a si murit maestrul). O casa amenajata de arhitectul Radacina, in care m-am simtit intotdeauna foarte confortabil, este locuinta profesorului Florea Dudita, de pe str. Sitei, in care - tinand seama de radacinile oltenesti ale profesorului - a utilizat motive populare de la Horezu, de pe blidele traditionale, sub forma unor cahle incastrate in bordurile semineului, in galeria de la fereastra, pe stalpul de sprijin al mansardei s.a., dar a si construit un interior primitor. Cunoasterea arhitectului mi-a lasat o amintire placuta, pe care o impartasesc pe acesta cale si care, sper, va fi consolidata de aparitia unei lucrari de istoria arhitecturii brasovene, gata deja de tipar, semnata de arhitectul brasovean si bunul meu prieten Gruia Hilohi.

Omagiu lui Grgore Moisil

2009-10-21T00:48:00.000+03:00

Grigore Moisil a fost un Petre Tutea al matematicii: sfatos, oral, sclipitor in fiecare clipa, de o eruditie iesita din comun, dar cu o opera destul de restransa, daca ne raportam la valoarea sa si la lucrarile unor contemporani, de valoare mai mica. In urma cu mai bine de patru ani, la Colegiul National "Gheorghe Lazar" din Sibiu, participam la o manifestare inchinata centenarului matematicianului; prof. Liviu Sofonea a prezentat o evocare a lui Moisil sub titlul: Amintindu-mi de fascinantul Grigri - Magister Egregius Mathematicorum. Pretentios titlu, mi-am spus, nestiind atunci regula lui dux clarus, poeta egregius, pontifex sapiens (pentru termenii care arata excelenta: "vestit", "celebru" ori "distins" latinii foloseau cuvinte distincte, dupa caz. Clarus se spunea despre cineva vestit prin fapte de vitejie, in lupte sau in sporturi. Cand unui duce i se spunea "Clarissime", se facea referire desigur la faptul ca era un om vestit si nu inseamna nicidecum "Prealimpezimea voastra". Cu totul alta este situatia celor vestiti prin arte: un poet, un orator, un artist, un magistru nu este niciodata clarus, ci egregius. Sensul de baza este "care iese din turma", fiind antonimul lui gregius; iar pentru pontifex termenul potrivit este sapiens, intelept). Am promis sa scriu o pilda relatata de Constantin Noica la inmormantarea marelui matematician, mort in Canada, la Ottawa, la un congres, dar inainte vreau sa prezint o apreciere ce ii apartine tot lui Noica: Omul de cultura Moisil tine de ceea ce s-ar putea numi modelul Cantemir, pe linia caruia se inscriu, in felul si cu specialitatea lor, nu numai Hasdeu, Iorga, Calinescu, dar si un Ion Heliade Radulescu in trecut, sau mai recent un Enescu in muzica. Noutatea pe care o aduce Moisil este urmarirea universalitatii pe linia matematicii... Povestea lui Noica apare, daca imi amintesc bine, undeva intr-o carte de popularizare a matematicii, scrisa insa de un matematician serios (acum membru corespondent al Academiei Romane), Gheorghe Paun, cu o zi mai mic decat mine, dar cu 17 ani mai in varsta, Din spectacolul matematicii, Editura Albatros, Bucuresti, 1983. Pilda spusa de Noica vorbea despre un tanar, inainte de maturitate, care incepuse sa priceapa cate ceva despre viata, lume si natura umana. Patruns de curiozitate, pleca din sat si urca in munti, unde, intr-un ashram isi ducea viata un pustnic renumit pentru intelepciunea sa. Inteleptule, ii spuse tanarul, am venit sa imi arati care este sinele meu! Pustnicul ridica privirea si ii raspunde: Vino peste treizeci de ani. Trece timpul si tanarul de odinioara, acum barbat cu responsabilitate, cu sotie si copii mari, la soroc, se duce in padure, la pustnic si il gaseste garbovit de ani: Inteleptule, ti-am cerut acum treizeci de ani sa ma lamuresti ce este sinele meu. Iata, a venit timpul sa imi dai raspunsul. Pustnicul il priveste si ii raspunde ca in urma cu treizeci de ani!... Patrunzatorul Noica aducea astfel un omagiu subtil prietenului sau Moisil, care nu si-a cautat raspunsul la altii, ci si-a raspuns singur ridicandu-se de la eu catre sine, pierzandu-se in vastitatea sinelui sau. Noica a fost preocupat de mai multe asemenea perechi cu destin ales: Logos si Eros, Animus si Anima, das Ich si das Selbst, carora le-a dedicat multe pagini, mai ales in cunoscuta carte Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca (Editura Eminescu, 1987). Grigore C. Moisil (1906-1973) a fost un matematician indeobste socotit parintele informaticii de la noi, membru al Academiei Romane. S-a nascut la Tulcea ca fiu al lui Constantin Moisil, profesor de istorie, arheolog si numismat, membru al Academiei Romane, si al institutoarei Elena Moisil. Strabunicul sau, Grigore Moisil, preot greco-catolic in Nasaud si apoi vicar episcopal pentru tinutul Rodnei era unul dintre fondatorii primului liceu românesc din Nasaud. Zoe Petre, consilier al presedintelui Emil Constantinescu este nepoata sa, fiica surorii Florica si a academicianului Emil Condurachi (era proverbiala situatia aceastei familii, ce numara sase academicieni). A urmat scoala primara la Bucuresti, iar studiile liceale la Vaslui si Bucuresti. In 1924 intra ca student la Constructii, dar se indrepta spre Facultatea de Stiinte, Sectia de Matematica, unde are profesori renumiti, printre care: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Titeica, Traian Lalescu, Anton Davidoglu. In 1929 sustine teza de doctorat cu tema: Mecanica analitica a sistemelor continue, publicata imediat de o cunoscuta editura pariziana si bine primita de critici. Pleaca la Paris unde studiaza la Sorbona si colaboreaza cu studii la principalele reviste de matematica, iar in 1931 sustine examenul de docenta, cu lucrarea "Sur une classe de systemes d'equations aux derivees partielles de la Physique mathematique". Primeste apoi o bursa de studii la Roma. Urmeaza o cariera universitara la Universitatea din Iasi, unde preda primul curs de algebra moderna din Romania, dar preda si logica matematica, intemeind o adevarata scoala, pentru a se muta apoi la Universitatea din Bucuresti, cu scoala cu tot (un exeget al operei sale, dar si continuator pe linia logicii si lingvisticii matematice este Solomon Marcus). Are contributii importante in mecanica, analiza matematica, geometrie, algebra si logica matematica. A extins in spatiul cu mai multe dimensiuni derivata areolara a lui Dimitrie Pompeiu (aprofundata si de Nicolae Teodorescu), a studiat functiile monogene de o variabila hipercomplexa, cu aplicatii la mecanica, a introdus algebre cunoscute astazi sub numele algebre Łukasiewicz-Moisil, pe care le-a intrebuintat in logica si in studiul circuitelor de comutatie, a elaborat metode noi de analiza si sinteza a automatelor finite si a scris si in domeniul teoriei algebrice a mecanismelor automate. Moisil a insistat la realizarea primelor calculatoare românesti, a contribuit decisiv la dezvoltarea informaticii si la formarea primelor generatii de informaticieni in Romania. A lansat prin 1970 o butada, care astazi si-a dovedit din plin valabilitatea: Foarte curand oamenii se vor imparti in doua categorii: oameni batrani si oameni care stiu sa lucreze la calculator. Viata sa l-a consacrat ca un extraordinar om de stiinta, profesor, dar si om de cultura, apreciat ca atare de contemporani. Avand cu un deosebit simt al umorului, a ramas in amintirea celor care l-au cunoscut prin numeroase vorbe de duh si anecdote. Una dintre acestea, produsa la televiziune, era o aplicatie a teoriei inductiei matematice. Prieten cu vinul bun, pus in postura sa explice pentru un public nespecialist aceast principiu algebric a spus: P1. Orice om are dreptul la un pahar de vin. P2. Dupa ce il bea se transforma intr-un alt om, care, la randul lui, are dreptul la un pahar de vin. Si uite-asa, cu inductia, se nenorocesc oamenii! (P1 si P2 adevarate implica, presupunand P(k-1) adevarata ca si Pk este adevarata, pentru cine a trecut mai repede prin clasa a X-a sau a uitat sa-si ia lecitina). Unul dintre citatele sale mi se potriveste si nu pierd ocazia de a-l insera: Sunt colectionar. Imi plac gandurile vechi, uzate, cu zimti rosi ca o moneda antica. Imi plac sentimentele vechi, parfumate si tari ca un vin de rasa. Imi plac vorbele vechi, sonore ca o vioara ofilita.

Un exeget cvasi-necunoscut al trecutului nostru

2009-10-19T21:54:00.000+03:00

Urcand odata catre Pantheon, in inima Cartierului Latin, pe rue Soufflot (numele ii apartine arhitectului Pantheonului) am luat-o la stanga prin fata Facultatii de Drept, iar apoi pe un drum paralel cu cel pe care venisem, perpendicular pe intrarea de la drept. Aveam Pantheonul in dreapta, in stanga vechea si cunoscuta Bibliotheque Sainte Genevieve, iar in fata catedrala Saint Etienne du Mont, celebra pentru joube-ul sau, un balcon bogat decorat, deasupra altarului, caracteristic goticului timpuriu, dar in egala masura pentru ca adaposteste moastele Sfintei Genoveva, patroana Parisului, si mormintele lui Blaise Pascal, Jean Racine si Jean-Paul Marat. Observ ca intreaga fatada a bibliotecii este inscriptionata cu nume ale unor cunoscuti oameni de cultura din toate timpurile; printre acestia si doi legati indisolubil de spatiul carpato-danubiano-pontic, ca sa folosesc un cliseu destul de bine articulat si deopotriva indreptatit pentru asezarea noastra in lume: Dimitrie Cantemir si Martin Opitz. Daca primul este cunoscut oricarui absolvent de scoala primara, pot spune cu certitudine ca nu multi intelectuali de buna formatie au auzit de cel de-al doilea, un german din Silezia, exeget al trecutului nostru mai indepartat, de vreo doua mii si mai bine de ani. De aceea am vrut sa il readuc putin in atentie. In 1600, principele Gabriel (Gabor) Bethlen, un Machiavelli maghiar, dupa unii, a organizat la Gyula Fehervar (Alba Iulia sau Weissenburg), pe langa multele scoli marunte pe care le-a facut, si un colegiu reformat, "academia de obste" (la aceasta academie s-a format mai tarziu si umanistul roman Mihai Halici din Caransebes, posesor al unei renumite biblioteci), pentru care a recrutat profesori dintre cei mai renumiti din Europa de atunci: Martin Opitz din Silezia, Johann Alstedius, Johann Bisterfeld si Ludwig Piscator din Germania. Pentru a se tine la curent cu metodele pedagogice moderne ale timpului, Bethlen si profesorii de la colegiul sau intretineau o corespondenta bogata cu dascali celebri ca: Daniel Pereus, profesor la Universitatea din Heidelberg, si cu predicatorul Peter Alvinczi din Kosice (astazi in Slovacia). Silezianul Martin Opitz a indragit mult viata din Transilvania, in special Zlatna si a scris cel mai frumos poem al ei, o daciada a romanilor, cea mai frumoasa icoana medievala a spiritului si sufletului romanesc (Adolf Armbruster): Zlatna - Oder Getichte von Ruhe des Gemthes, tradus in romana si aparut nu de multa vreme in a doua editie sub numele Zlatna sau cumpana dorului, scris la Alba Iulia in 1622 si aparut la Strasbourg, doi ani mai tarziu. Diligentele lui Bethlen pentru ridicarea culturala a Transilvaniei nu s-au oprit aici: a adus o tipografie din Germania, a fondat o impresionanta bibiloteca (din nefericire, arsa de turco-tatari, in 1658) despre care cronicarul Ioan Szalardi spunea: "o biblioteca plina cu minunate carti apartinand diferitelor stiinte, a caror procurare il va fi costat multe mii de taleri". In cadrul tipografiei oficiale din Alba Iulia, se va infiinta o sectie romana, la care au fost adusi tipografi si litere de tipar din Tara Romaneasca (in scopul trecerii la calvini a unei parti a romanilor, nereusita, dar care a avut darul stimularii introducerii limbii romane in biserica ortodoxa). Cine a fost acest Martin Opitz (Martini Opitii, in latina) von Boberfeld (1597-1639)? Un poet, filolog, istoric si paleograf german, reprezentant de seama al barocului, care s-a nascut la Bunzlau, in Silezia, la 23 decembrie 1597, intr-o familie bine situata social si financiar, fiu al lui Sebastian Opitz si al sotiei acestuia, Martha. A urmat scoala latineasca din orasul natal, unde unchiul sau era rector, pentru a trece apoi, in 1614, la gimnaziul Maria Magdalena din Breslau, iar apoi, in 1617, la gimnaziul academic "Schdnaichianum" din Beuthen pe Oder (astazi in Polonia), unde a studiat cu precadere poezia franceza, olandeza si italiana. In 1618 a intrat la Universitatea din Frankfurt pe Oder ca student la literae humaniores si in acelasi an a publicat primul sau eseu, Aristarchus sive De contemptu linguae Teutonicae, in care pleda pentru purificarea limbii germane, pentru inlaturarea influentelor straine. In 1619 a plecat la Heildelberg, unde a studiat filosofia si dreptul si a devenit liderul scolii de poezie din acest oras universitar, apoi a trecut pe la Universitatea din Leiden. In 1621, raspunde invitatiei principelui luminat al Transilvaniei Gabor Bethlen si devine profesor de filosofie la Alba Iulia (Weissenburg)pentru un an, apoi duce o viata de pelegrin in slujba diferitilor nobili locali din Transilvania. Intr-o scrisoare va mentiona: "In scoala noastra din Alba, care a inceput sa prospere, daca domnia ta nu vei fi auzit de la unii, vei intelege cu siguranta din scrisoarea noastra ca sunt instruiti tineri care promit, ei au inceput sa sporeasca si ca numar, exista studenti maturi, speram sa fie 75 sau chiar 80". In 1624 devine consilier al unui duce silezian (George Rudolf von Liegnitz). In 1628 este premiat de imparatul Ferdinand al II-lea, care il si inobileaza cu titlul de von Boberfeld. Apoi a fost ales membru al Fruchtbringende Gesellschaft in 1629, iar in 1630 merge la Paris, unde il cunoaste pe Hugo Grotius. S-a stabilit in 1635 in Danzig, unde regele Ladislau al IV-lea al Poloniei (Wladislaw IV Wasa) l-a facut secretarul sau si istoriograful curtii. A murit de ciuma in 29 august 1639, la numai 41 ani, avandu-si mormantul in biserica Sf. Maria din Danzig (Gdansk). Trupul sau a fost ars pe rug, impreuna cu toate lucrurile gasite in locuinta sa, inclusiv manuscrise, carti, documente, corespondenta. Atunci, se pare, a pierit si manuscrisul studiului enciclopedic Dacia Antiqua sive comentarii Rerum Dacicarum. In 1624 Opitz a publicat o editie completa a poeziilor sale de pana de poezii cu titlul Acht Bucher deutscher Poematum; poemul sau tragicomic Dafne (1627), a fost pus pe muzica de Heinrich Schutz si este astazi considerat ca fiind prima opera germana. Abia secolul al XIX-lea i-a adus consideratia cuvenita poetului umanist Martin Opitz, care astazi e considerat parintele literaturii de limba germana. Limba, stilul si arta poetica il desemneaza pe Opitz ca fiind cel ce a pus bazele formale ale poeziei germane. Ceea ce intereseaza aici este studiul sau pierdut, de mari dimensiuni, despre care se pastreaza insa destule comentarii contemporane autorului sau mai tarzii "Dacia Antiqua sive...", neregasit, in care s-a referit la originea latina a poporului roman. Nu-mi sunt la indemana aceste comentarii, dar ramane poemul Zlatna, marturie a aprecierii sale pentru neamul nostru romanesc. Mihail Kogalniceanu, scria despre Martin Opitz in Introductiune la Arhiva Romaneasca, in anul 1841: Au trecut mai bine de doua sutimi de ani de cand Martin Opitz, in versurile sale, vechi in forma, dar noua in idei, canta numele romanilor, si cita versurile, pe care - la randu-le - Nicolae Balcescu si August Treboniu Laurian le comenteaza, si publica in Magazinu Istoric pentru Dacia, tomul intai, anul 1845, Bucuresti, textul in limba germana al poemului Zlatna, care se incheie cu versurile: "...Eu plec de-aici spre Nordul invaluit in ceata/Iar tu ramai, ramai cu bine, o, Dacie mareata!". Pentru cei interesati, in biblioteci: Martin Opitz - Zlatna, cumpana dorului, poem rasadit in romaneste de Mihai Gavril; cuvant inainte de Vasile Netea; postfata de Al. Tanase, Editura Albatros, Bucuresti, 1981.

Gandul, o functie discontinua

2009-10-19T14:44:00.000+03:00

De cateva zile, amagit de perspectiva unei posibile sederi mai lungi la Deutsches Museum din Munchen, am reluat incet-incet studiul (pretentios spus, mai corect ar fi contactul nemijlocit) limbii germane: ma mai uit pe cate un text, repet reguli de gramatica (mai ales de constructia frazei), citesc un dictionar de mici dimensiuni, pentru a-mi reaminti cuvinte uzuale. Ma gandesc la cele doua momente ale vietii cand am mai facut acest lucru: prin `92-`93, cu Diana Diaconu, si apoi prin `95, cu Herr Kurt Pildner. Diana m-a omorat punandu-ma sa invat zeci sau sute de reguli gramaticale, pentru a ma invata apoi exceptiile la acestea; imi amintesc ca o singura regula avea vreo 19 exceptii, de ma apucau pandaliile. Dar, in completare, dupa metoda lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei, la fiecare intalnire trebuia sa vin cu un text tradus din romana in germana, dupa cum credeam eu - cu toate gramaticile si dictionarele la indemana - pentru a-l discuta mai apoi si a-mi explica greselile facute si forma corecta. Rigurosul sas Herr Pildner, descendent al unei familii de vaza (sapte generatii de judecatori in Trei Scaune, Harom-Szek) , cel care la varsta tineretii, manat de entuziasm s-a inrolat voluntar in Waffen SS (n-am inteles nici pana astazi de ce etnicii germani din afara Germaniei nu puteau face aramata la Wehrmacht), ajuns maior la Stalingrad, pentru a sta prizonier cinci ani in Rusia, undeva pe langa Cercul Polar, era un om mai practic. Pentru el germana nu era de la bun inceput frecarea excesiva a lui der, die , das, ci capacitatea de a intelege si a te putea exprima in situatii date; metoda lui de abordare semana cu cea dupa care, de mai bine de un secol, se alcatuiesc ghidurile de conversatie. Fiecare situatie era insotita de exemple si pigmentata din belsug cu istorioare si amintiri; una emotionanta, relata de intoarcerea din lagarul din URSS, cand , ajuns acasa, bate la usa. Ii deschide sotia, care este in pragul lesinului: "Vai, Kurt, am fost anuntata ca ai fost dat disparut dupa asediul de la Stalingard si instanta de judecata te-a declarat mort". Intrand, si nimerind chiar la pranz, a constatat ca la masa asezata pentru doua persoane mai statea un individ stingherit peste masura de cele ce se intamplau. Sotia face prezentarile: "sotul meu actual, cutare, sotul meu considerat mort pana acum, Kurt". Dupa Siberia, putine mai puteau sa il impresioneze pe Herr Pildner asa ca a intins mana si a luat loc la masa, unde a fost poftit si a primit imediat un tacam. Discutia s-a cantonat in relatari despre razboi si raspunsuri la intrebarile celor doi (proaspeti) soti despre viata petrecuta in lagarul sovietic. "Am mancat, am baut cate un pahar de vin - relata profesorul meu sas -, m-am ridicat, am ciocnit din calcai, ca un adevarat ofiter german, am sarutat mana doamnei, fosta mea sotie, la care ma intorsesem plin de sperante, am multumit pentru masa, am strans mana domnului si am iesit din casa ce-mi apartinuse candva, urandu-le fericire". Ma surprind astazi de dimineata trezindu-ma cu o propozitie in gand: "Es war einmal ein Asket, der Narada hiess" (scriu eu aici cu doi s, dar in germana se scrie cu scharfes s sau es-zett) si stau putin nedumerit sa imi dau seama de unde si pana unde... Mi-am amintit ca unul dintre textele traduse pentru Pruefung-ul (in germana cu u umlaut, nu diftongat ca la mine) de prezentat Dianei incepea exact asa, dar nici in ruptul capului de unde anume era luat... Poate Noica? Apoi, dupa vreun ceas, o sclipire: Mircea Eliade, undeva in romanul Noaptea de Sanziene, o poveste din mitologia indiana, care m-a incantat atunci, la inceputul anilor `90, cand a cunoscut si editia romana (ma rog, a fost publicata in tara) si am citit-o pe nerasuflate. O caut in biblioteca si ea suna asa: "Asculta. E intamplarea unui schivnic celebru, care se numea Narada. Impresionat de sfintenia lui, Vishnu ii fagadui sa-i implineasca orice dorinta. «Arata-mi puterea ta, neinteleasa Maya» (cu tilde pe ambii a, in limba sanscrita), ii ceru Narada. Vishnu ii facu semn sa-l urmeze. Putin timp in urma, mergand pe un drum pustiu, in plin soare, si facandu-i-se sete, Vishnu il ruga sa se duca pana la satul care se zarea nu prea departe in fata lor si sa-i aduca apa de baut. El ramase sa-l astepte pe marginea drumului. Narada grabi pasul si batu la usa primei case pe care o intalni. Ii deschise o tanara fata atat de frumoasa incat, privind-o, Narada uita pentru ce venise. Intra in casa si fu intampinat de toata familia cu cinstea care se cuvenea unui sfant. Ramase in gazda acolo timp indelungat. Pana in cele din urma se casatori cu frumoasa fata si cunoscu bucuriile nuntii si toate celelalte bucurii si necazuri ale vietii de fermier. Au trecut asa 12 ani. Narada avea acum trei copii, si dupa moartea socrului ajunse stapanul gospodariei. Dar in al doisprezecelea an, ploile torentiale au inundat regiunea. In aceeasi noapte turmele i-au fost inecate si casa se prabusi. Tinand cu o mana sotia iar cu cealalta cei doi copii mai mari, purtand pe umar pe cel mai mic, Narada isi facu anevoie drum printre ape. Dar sarcina era prea grea. Aluneca si scapa copilul de pe umar. Atunci lasa pe ceilalti si se svarli in apa ca sa-l prinda. Dar era prea tarziu; torentul il inghitise in cateva clipe. In acest timp, valurile luasera pe ceilalti doi copii si, putin in urma, si pe sotie. Curand, Narada el insusi cazu istovit si fu purtat de ape, inconstient, ca o bucata de lemn. Cand se destepta, zvarlit pe o stanca, si-si aminti toate nenorocirile care se abatusera asupra lui, izbucni in plans. Dar auzi deodata o voce cunoscuta: «Copile, unde e apa pe care trebuia sa mi-o aduci? Te astept de mai bine de o jumatate de ceas!» Narada intoarse capul. In locul apelor care nimicisera totul, vazu campurile pustii, stralucitoare sub soarele amiezii. «Ai inteles acum taina puterii mele? il intreba Vishnu. Ai inteles in ce consta Maya?!..." Las pe fiecare sa se gandeasca la talcurile acestei pilde, rezumandu-ma la a spune ca pe mine m-a marcat si m-a tinut multa vrema si ca, atunci cand am crezut ca am uitat-o, iata cum iese la iveala din cotloanele memoriei! Dincolo de folosirea povestii in proza sa fantastica, Eliade a folosit-o si in lucrarera sa Imagini si simboluri, in capitolul Simbolismul indian al timpului si eternitatii, acolo unde indica si sursa ei, Sri Ramakrishna, in volumul The Sayings of Sri Ramakrishna, Madras edition, 1938, Book IV, Chap. 22. La fel de frumoasa si plina de invataminte este si o alta poveste, tot indiana, pe care o voi pastra insa pentru o alta postare, pe care a rostit-o Constantin Noica la inmormantarea prietenului sau, matematicianul Grigore Moisil, despre sinele si sinea unui om. Ma mir, a nu-stiu-cata-oara, cum umbla gandul hai-hui, ca functiile discontinue din matematica, cu salturi prea putin previzibile de la o valoare la alta!

Minunatele realizari ale unui neamt la Sibiu

2009-10-16T13:33:00.000+03:00

S-ar putea crede, judecand dupa titlu, ca imi calc vorba de a nu ma baga in politica, cel putin de pe acest blog. Ei bine, nu este vorba de sasul cumpatat si gospodar Klaus Johannis, primarul Sibiului, pe buzele tuturor de cand a fost propus de Crin Antonescu si acceptat de cei de la PSD, PC, UDMR si Grupul Minoritatilor Nationale drept candidat pentru desemnarea ca premier (oricum, Romania de astazi nu ar merita un asemenea om: ramanem cu bocii nostri!). Personajul meu de astazi este un neamt venit direct din Germania sa lucreze in Sibiu (Hermannstadt), dupa ce dobandise gloria la scara europeana: Oskar von Miller (1855-1934). Acesta a fost un inginer constructor, care s-a facut remarcat deopotriva prin realizarile sale in profesia de constructor , dar si in domeniul producerii si transportului de energie electrica, mai ales hidroelectrica. In lumea intreaga a ramas cunoscut ca fondatorul celui mai mare muzeu al stiintei si tehnicii, in 1903: Deutsches Technisches Museum sau, pe scurt, Deutsches Museum, din Munchen. Cine se intreba ca si Caragiale: ce-a cautat neamtu-n Bulgaria? adica von Miller la Sibiu, gaseste aici raspunsul. Fondator al Companiei Edison in Europa, in 1883, impreuna cu Emil Rathenau, aceasta fiind precursoarea cunoscutei AEG de astazi (Allgemeine Elektricitats Gesellschaft, cu aceasta denumire din 1887), Oskar von Miller a proiectat si realizat prima centrala electrica din Berlin, in 1891. Pana aici toate bune si frumoase (si facil de gasit pe wiki), dar urmeaza realizarile sale din Transilvania. Invitat de conationalii sai sasi la Sibiu, el construieste intre 1896 si 1897, prima centrala hidroelectrica de pe Valea Sadului, langa Sibiu, care este de altfel si prima hidrocentrala de pe teritoriul viitorului stat Romania si a treia din lume, dupa cea de la Niagara Falls (SUA) si cea de la Meran(o) (cu o final este numele italian, celalalt fiind german, caci orasul, capitala a Tirolului de Sud, a fost habsburgic pana la sfarsitul Primului Razboi Mondial, cand a revenit Italiei). pe Alto Adige. Aceasta hidrocentrala era destinata alimentarii cu energie electrica a orasului Sibiu (in 2007, sub mandatul de primar al lui Klaus Johannis, capitala culturala europeana, impreuna cu Luxemburg). Din 1996, de la centenar, aici functioneaza Muzeul Energetici Sibiene "Sigmund Dachler". In 1899, tot Oskar von Miller da in folosinta si prima linie de transport al energiei electrice in spatiul viitorului stat Romania: de la Valea Sadului la Sibiu, 18 km lungime. Cu opt ani inainte, acelasi O v M realizase primul transport de energie electrica in Europa (cu curent alternativ de aprox. 20.000 V), intre Frankfurt am Main si Lauffen am Neckar (in jur de 175 km). Aceste din urma date sunt prezentate si de Stefan Balan in Dictionarul cronologic al stiintei si tehnicii universale, publicat de Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979. Am fost la Hidrocentrala Sadu I, care functioneaza si astazi cu doua turbine Ganz, una fabricata la Budapesta (1905) si cealalta la Viena si am vizitat muzeul, impreuna cu colegii de la C.R.I.F.S.T., in urma cu vre zece ani. Plimbandu-ma prin Sibiu, in asteptarea concertului lui Scorpions, acum doi ani, am descoperit inca o realizare a lui von Miller, despre care Stefan Balan nu pomeneste nimic: Volksbad sau, pe romaneste, baia oraseneasca, construita de asemenea de inginerul german, dar nu am gasit acum fotografia cu placa comemorativa. Iata ce lucruri stiu a face nemtii, fie din spatiul germanic propriu-zis, fie de pe la noi (nici nu ma mir ca Johannis a fost luat in bascalie de alde Berceanu!). Intors la Munchen, von Miller a fondat Deutsches Museum gasind sprijin la casa imperiala, la savantii epocii, dar si la marii antreprenori germani. Ramane in istorie mai ales pentru aceasta realizare, care le covarseste pe celelalte (altfel, fiecare dintre operele sale l-ar fi plasat oricum printre nemuritori).

O poezie pentru aducere aminte

2009-10-13T14:45:00.000+03:00

Postez una dintre poeziile mele favorite, As-noapte Iisus..., care ar trebui invatata de toti elevii de liceu din Romania, pentru a nu se uita niciodata monstruozitatea comunismului si sensibilitatea celor care au stat inchisi, printre ei admirabilul poet Radu Gyr. Desigur, poezia exista in mai multe locuri pe internet, dar este o mare onoare sa o (re)lansez si eu, via blogul de fata, cu atat mai mult cu cat de fiica poetului, Monica, ginerele Dinu si nepotul Radu Popa (la randu-i un sensibil si talentat muzician si dirijor) ma leaga o veche si stransa prietenie de familie, de cand traia tata si ii aveam adeseori oaspeti. Ii amintesc aici si pe doi brasoveni, fosti detinuti politici, Ioan Popescu Loredan si Valeriu Beganescu, dadeau - cu mai multi ani in urma - expresii miscatoare acestei poezii, cel dintai pe o arie celebra, iar cel de-al doilea intr-o recitare demna de Vraca.

Radu Gyr: As-noapte Iisus…

As-noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce inalt parea Crist!
Luna-a intrat dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L spoia cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a făcut semn sa tac…

A stat langă mine pe rogojina:
- Pune-Mi pe rani mana ta!
Pe glezne-avea umbre de rani si rugina
Parca purtase lanturi, candva…

Oftand, Si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Prin somn, lumina, iar zabrelele groase,
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade tampla pe mana
Si-am adormit o mie de ani...

Cand m-am trezit din grozava genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele. Nimeni, tacere.
Am intrebat zidul. Nici un raspuns!
Doar razele reci ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au impuns...

- Unde esti, Doamne? - am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui.
M'am pipait, si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

Jocul periculos al falsificarii istoriei

2009-10-09T21:45:00.000+03:00

Cu titlul de mai sus aparea, in anii`80, o carte raspuns, la Editura Stiintifica si Enciclopedica, sub coordonarea academicienilor Stefan Stefanescu si Stefan Pascu, dupa aparitia tratatului Istoria Transilvaniei (Erdély története, I-III, Budapest, Akadémiai Kiadó, 1986), sub redactia lui Béla Köpeczi. S-ar fi dorit atunci nu doar o punere la punct a datelor istorice mistificate de unguri, sub forma acestei culegeri de articole, ci lansarea unui tratat romanesc privind Transilvania. N-a fost sa fie... Ei bine, nu este cazul ca aici sa ma ocup eu de problema, ci doar vreau sa arat un exemplu, este drept, minor, de falsificare din ziua de astazi, dupa cum interesele o cer. Este vorba de istoria invatamantului superior de la Brasov, care a inceput in toamna anului 1940, dupa anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria, ca urmare a Diktat-ului de la Viena, prin transferul Academiei de Inalte Studii Comerciale si Industriale de la Cluj. Aceasta a functionat initial in localul de pe str. Lunga nr. 5 (astazi Corpul "O"). La terminarea razboiului, in 1945, revenirea la Cluj a Academiei s-a amanat, iar in 1947, Braşovul devenea centru universitar definitiv printr-o lege din 31 martie, pastrand Academia, sediul acesteia fiind stabilit în localul Scolii Comerciale "Andrei Barseanu" (astazi Corpul "N"). Poate, dupa atatia ani de comunism (si petrecerea timpului in sedinte de partid si in functii politice la BOB), unii, aflati in frunte astazi, nu doresc sa vorneasca de Academie pentru ca toti sau aproape toti marii profesori ai acesteia au intrat in puscariile comuniste: Victor Jinga, Dragos Lazar, Alexandru Herlea, Augustin Tataru, Laurian Somesan etc. După reforma invatamantului, in 1948, se infiintează Institutul de Silvicultura, cu sediul in cladirea Scolii Evanghelice Lutherane de Fete (astazi Corpul "S"), al carui prim director a fost profesorul Emil G. Negulescu; din 1953, denumirea se va schimba in Institutul Forestier. Tot in 1948, la initiativa unui grup de ingineri, membri ai Asociatiei Generale a Inginerilor (A.G.I.R.), cei mai multi de la fostul I.A.R., ia fiinta si Institutul de Mecanica, cu doua cladiri: cea din str. Postavarului nr. 1 (astazi Corpul "N") si cea din str. Vlad Tepes (astazi Corpul "M"), primul director fiind Werner Voinarovski. In 1956, Institutul de Mecanica si Institutul Forestier au fuzionat dand nastere Institutului Politehnic (HCM 1535/1956): IFOS + IMOS = IPOS, "O" si "S" fiind initialele Orasului Stalin (nomine odiosa!), cum se numea atunci Brasovul. Fac aici o paranteza pentru a prezenta sumar rolul jucat de inginerii de la I.A.R. Brasov la infiintarea invatamantului superior tehnic brasovean. Inginerii de la I.A.R., formati la cele mai bune scoli ingineresti din tara sau din Europa, au avut initiativa si au constituit apoi corpul profesoral al invatamantului tehnic brasovean, de multe ori predand mai multe cursuri pentru a acoperi exigentele programei analitice de studiu (in acest context trebuie amintit si faptul ca alte intreprinderi brasovene ca ASTRA, METROM, CFR au furnizat ingineri valorosi pentru facultatile nou create, dar ponderea acestora este minora comparativ cu a celor de la I.A.R.). Rolul si influenta acestora au fost determinante pentru ceea ce este astazi Universitatea „Transilvania” din Brasov. Ii amintesc aici, in ordine alfabetica, pe cei mai importanti ingineri de la I.A.R. care au trecut la universitate, cu specificarea disciplinei/disciplinelor de baza predate: Mircea Bornemisa (Analiza matematica, Arderea si transmisia caldurii, Tratamente termice, Cuptoare), Iulian Cazacu (Tehnologia turnarii), Ion Cosereanu (Rezistenta materialelor), Mircea Cristea (Electrotehnica), Silviu Crisan (Masini-unelte,Tehnologia constructiilor de masini), Gorun Kassargian (Termotehnica, Tratamente termice), Vicenz Konradt (Utilaje de turnatorie), Walter Leonhardt (Motoare), Radu-Emil Mardarescu (Motoare, Automobile), Gheorghe Munteanu (Mecanica teoretica), Emil Ratiu (Geometrie analitica, Masini de ridicat, Hidraulica), Temistocle Redlov (Mecanica, Rezistenta materialelor), Leopold Sauer (Scule aschietoare), Enric Silianu (Teoria mecanismelor si masinilor), Iosif Silimon (Organe de masini, Masini de ridicat), Ovidiu Vatasan (Tehnologia metalelor), Werner Voinarovski (primul director), Constantin Wanyorek (Tehnologia proceselor metalurgice), Zbigniew Winogrodzki (Prelucrari mecanice prin aschiere). In 1960 a fost infiintat Institutul Pedagogic (Ordinul 3243/4 iulie 1960 al Ministrului Invatamantului si Culturii), cu sediul intr-o clădire pe str. Mihail Sadoveanu nr. 1, in preajma Hotelului Aro (astazi demolata). În 1971, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 348/12 octombrie, Institutul Politehnic si Institutul Pedagogic fuzioneaza formand Universitatea din Brasov, care - după 1989 - si-a luat numele de "Transilvania". Iata asadar cateva repere istorice intru devenirea universitara a urbei de sub Tampa: 1940, 1945, 1947, 1948, 1956, 1960, 1971, 1980... Daca s-ar socoti si dupa infiitarea unor noi facultati (dupa Revolutie), fuziuni intre specializari, desfiintari (la moda acum, cand se incearca lichidarea Facultatii de Industrializarea Lemnului, pe considerente de economie de piata!), obtinerea de noi cladiri (aici s-ar incadra si inceputul de an universitar in camp, la Stupini, din acest an), iata ca ar fi destule date la care sa ne raportam. Daca am face-o respectand semnificatia, tot ar fi ceva bun; grav este faptul ca tot soiul de trepadusi, ajunsi diriguitori peste destinele universitatii, in goana lor dupa festivism ieftin, se apuca si tot celebreaza: 50 ani, 60 ani s.a.m.d. Ma intreba un prieten de la Chisinau, venit la una dintre aceste serbari, dupa ce i-am facut cadou volumul omagial aparut cu ocazia celei precedente, cand s-a infiintat, de facto, invatamantul superior la Brasov? I-am raspuns ca depinde de rector: cum apare unul nou, vrea sa aiba si el prilej de a iesi in evidenta, de a invita lume din patru zari, "lustruindu-se pe el", ca sa citez un vers ce ilustreaza mai bine epigonismul, o permanenta romaneasca. In lume, Universitatea Al-Azhar din Cairo si-a deschis portile de ramadan, in octombrie 975, fiind urmata de cea de la Fes, in Marocul de astazi, in 859; in Europa, cea mai veche universitate este cea de la Bologna, datand de la 1088 (cati dintre trepadusii, care vorbesc la televiziuni si fac valuri cu adoptarea sistemului Bologna, stiu de ce s-a ales acest nume?!), au urmat apoi Paris, in 1150, Oxford 1096, Modena 1175, Cambridge 1209, Salamanca 1218, la Montpellier, anul infiintarii este 1220, la Padova 1237, iar de aici inainte nici nu mai conteaza, numarul scolilor crescand exponential. Celebreaza si aceste adevarate alma mater trecerea anilor, dar cu o constanta demna de lauda (eu sunt si invidios, pe deasupra). Imi spunea poetul Nicolae Dabija ca una dintre metehnele comunistilor sete de a rescrie continuu istoria: cand e genial Stalin, cand e criminal, cand Hrusciov, cand Brejnev, dupa interese... Ar fi bine daca macar in universitate, unde - cel putin - se emit pretentii s-ar renunta la joaca de-a istoria sau, cum afirmam mai sus, la jocul periculos al falsificarii istoriei.

Eroul de la Lissa

2009-10-09T15:05:00.000+03:00

Cautand pe internet, in Wikipedia, am aflat ca o versiune in limba romana despre batalia de la Lissa face asertiunea ca numele acesteia ar veni de la comuna Lisa din Tara Fagarasului, in care au fost improprietariti fosti veterani ai armatei habsburgice si austro-ungare. Or, aceasta afirmatie nu este adevarata: Insula Lissa din Marea Adriatica, cunoscuta de grecii anticii, de romani si apoi stapanita multa vreme de italieni, ajunsa sub stapanirea coroanei habsburgilor este cea care a dat numele acestei celebre batalii. Numai ca astazi, dupa dezmembrarea Iugoslaviei (careia i-a apartinut dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial), intrata in componenta Croatiei, este cunoscuta ca Insula Vis. Si cine nu cunoaste si numele italian al insulei, nu stie de ce bataliei de la Insula Vis i se spune batalia de la Lissa. Sunt, totusi, destui oameni, mai ales transilvaneni, care au auzit de David Urs baron de Marginea fie din magistrala lucrare a lui Ioan Cavaler de Puscariu: Date istorice privitorie la familiele nobile romane, tiparita la Sibiu, la sfarsitul sec. al XIX-lea, fie din mai recenta Scolile graniceresti conduse de David Urs - un moment de istorie nationala, aparuta la Editura Universitatii Transilvania din Brasov, in 2006, sub semnatura Corneliei Cocan, fie din varii articole comemorative, mai ales semnate de Baritiu (caci lucrarea lui Franz Rieger - Oberst David Baron Urs de Margina. Bei Solferino und auf Lissa, Hermannstadt, 1898, nu s-a bucurat de o larga circulatie). David Urs, care se semna David Baron Ursu de Margineni, s-a nascut la 1 aprilie 1916 la Margineni, langa Fagaras si a murit la 10 septembrie 1897, la Sibiu, fiind inmormantat alaturi de bunul sau prieten si coreligionar George Baritiu, in progadia Bisericii dintre Brazi (prima biserica greco-catolica a Sibiului, astazi tinuta cu dintii de "fratii" ortodocsi) a fost un inalt ofiter roman in armata imperiala. Era descendent al boierului Ursu, fiul lui Stanciu Totul, boier muntean, daruit prin hrisov domnesc cu satul Margineni de Fagaras de Vlad Dracul. A urmat cursurile primare la scoala centrala granicereasca a Regimentului I Roman de Granita din Orlat, iar studiile medii la scoala superioara secundara a Regimentului II Roman de Granita din Nasaud (Institutul Militar). La 18 ani isi incepe activitatea militara, ca fruntas, ajungand sergent major in 1834, iar in 1841 devenind sublocotenent. In 1848 adera la idealurile revolutiei si semneaza petitia catre imparat, ca presedinte al Marii Adunari de la Orlat. Lupta cu succes contra honvezilor, cauza fiind comuna romanilor si austriecilor, desi din interese diferite, este decorat si avansat locotenent, pentru ca anul urmator sa ajunga pana la gradul de maior, avand comanda unui batalion de infanterie la Pecs. In razboiul austro-italo-francez participa si se face remarcat la Solferino, pentru a salva apoi armata imperiala de la dezastru, aparand orasul Medole. Pentru meritele sale exceptionale primeste cea mai inalta distinctie a coroanei habsburgice: Crucea de Cavaler al Ordinului "Maria Tereza" si este inobilat ca Baron de Margineni. In 1862 ajunge colonel. Este primul roman incununat de onoruri militare si nobiliare la acest nivel, multiplicandu-si relatiile in lumea buna prin casatoria (a doua) cu o baroneasa vaduva din inalta aristocratie. Pentru actiuni subversive la adresa ungurilor si in favoarea cauzei nationale romanesti, este pensionat in 1865, pentru a fi rechemat in timpul razboiului austro-prusac, din 1866, incredintandu-i-se comanda fortului Insulei Lissa, strategica pentru controlul Marii Adriatice. Italia, dorind sa elibereze si Venetia de sub stapanire habsburgica, se alatura Prusiei, declarand razboi Austriei. La 15 iulie, ministrul marinei italiene, creator al planului de razboi, solicita bombardarea si ocuparea Insulei Lissa, iar doua zile mai tarziu flota italiana, Regia Marina, ataca cele trei porturi principale ale insulei: Porto Comisa, Porto Manego si Porto San Giorgio si bombardeaza crunt fortul. O ghiulea cade la picioarele comandantului Urs, fara a exploda: o va purta cu sine intreaga viata si urmasii i-o vor incastra in monumentul funerar de la Sibiu. Coplesiti numeric, atacati din toate directiile, lipsiti de resurse corespunzatoare, cei din garnizoana rezista eroic sub ordinele romanului, care nu vrea nicicum sa cedeze si care da dovada de o abilitate tactica rara. Se da astfel ragaz flotei imperiale, Oesterreich-Venezianische Marine, sub conducerea amiralului Wilhelm von Tegetthoff, sa ajunga la locul bataliei. Batalia se transfera aproape exclusiv pe mare, intre cele doua flote: cea italiana de cateva ori mai numeroasa, ca numar de nave si ca echipaje, dar obosita dupa cateva zile de incercari nereusite de a infrange cerbicia colonelului David Urs, si cea austriaca, venita intins, pentru a salva baza navala din Adriatica. Diferitele istoriografii consemneaza prin prisma nationala evenimentele: ba ca meritul ar reveni marinarilor croati din flota austriaca, ba ca vremea nefavorabila le-a jucat festa italienilor, ba ca talentul deosebit al amiralului von Tegetthoff si aceeasi strategie aplicata ca a lui Nelson de la Trafalgar... Putine mentiuni despre cel pe care ziarul Ost-Deutsche Post l-a numit "eroul de la Lissa", si care a ramas astfel in analele armatei austriece! Pana si cele mai recente cercetari (Giacomo Scotti - Lissa 1866. La grande battaglia per l'Adriatico, LINT Editoriale, Trieste, 2004) vorbesc despre batalia de la Lissa ca despre o confruntare exclusiv navala, expediind asediul insulei, care practic a vlaguit Regia Marina, cu atat mai mult omitand figura comandantului militar al insulei. In anii care au urmat, aparand Kaiserliche und Koenigliche Doppelmonarchie (dualismul austro-ungar sau Imperiul Cezaro-Craiesc, cum il numeau romanii ardeleni) pizma maghiara a incercat scoaterea lui David Urs din armata, fapt care s-a realizat in 1870. Si-a dedicat de atunci energia propasirii romanilor din Transilvania prin cultura: a jucat un rol esential in viata Astrei, dar deopotriva si-a asumat infiintarea si construirea de scoli in traditia terezianelor scoli graniceresti si s-a luptat din rasputeri sa salveze vechile regimente graniceresti romanesti, pe care ungurii le doreau desfiintate. Intreaga avere (50.000 florini, suma extraordinara in acele vremuri) si-o va lasa copiilor de graniceri, pentru a primi burse si a putea face scoala spre ridicarea neamului romanesc, bineinteles in administrarea Mitropoliei de la Blaj, a Bisericii Greco-Catolice, al carei fiu credincios si iubitor a fost pana in ceasul mortii sale! Inca un episod interesant din bogata sa biografie: in 1870, dupa pensionarea din armata pe care a slujit-o intreaga-i viata, a fost invitat in Romania, de Principele Carol, sa organizeze pe principiile invatate din propria activitate armata romana. De teama de a nu se afla detalii despre armatele sale, Franz Iosif nu a acceptat solicitarea, iar batranul soldat nu a trecut peste ordin, desi inima i-ar fi dat ghes.

Rugaciune de dimineata a parintelui Arsenie Boca

2009-10-02T19:39:00.000+03:00

Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-ma ca astazi
in toata ziua sa am grija sa ma lepad de mine
insumi, ca nu cumva tinand la mine, sa Te pierd
pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca
rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze
in minte mai mult ca fulgerul de pe cer, ca nici
umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci
iata, pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin
intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii
noastre. Uitarea s-a intarit in noi ca un zid,
impietrind inimile noastre, si toate impreuna au
facut temnita, in care Te tinem fara cercetare,
risipind in desert zilele noastre, umbriti si
desaditi pana la pamant.
Doamne, Cela ce vii intre oameni in taina,
ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde
dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor
noastre si fa lumina sufletelor noastre.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni,
ai mila si vino de Te salasluieste intru noi,
dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant.
Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine
negraite, cand graiul si mintea noastra raman
neputincioase.
Doamne, Cela ce vii in taina, ai mila de noi,
ca nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti,
si cat esti Tu de aproape de sufletele noastre, si
cat ne departam noi de Tine prin pacatele noastre.
Ci lumineaza, Doamne, lumina Ta peste noi, ca
sa vedem lumina prin ochii Tai si sa traim in veci
prin viata Ta.

Lumina si Bucuria noastra, Slava Tie! Amin.

Arsenie Boca
(29 septembrie 1910 – 28 noiembrie 1989)

Gresesc si francezii!

2009-10-02T11:45:00.000+03:00

Plimbandu-ma la un moment dat pe rue de Rivoli, in Paris, pe sub colonade, adica peste drum de Luvru, dupa ce am trecut de Hotel Regina (unde s-a constituit Liga Societatilor de Cruce Rosie, in mai 1919), dupa statuia ecvestra aurita a Ioanei d`Arc, si am ajuns, undeva spre capatul celebrului palat, opus Gradinilor Tuileries, la o catedrala in stil romanic, numita Temple Protestant de l`Oratoire du Louvre, pe a carei fatada dinspre Luvru se inalta statuia Amiralului de Coligny, figura importanta a protestantismului si victima a intolerantei religioase din secolul al XVI-lea. Prof. Sofonea imi atrage atentia ca, la Capatul Luvrului, in diagonala de locul unde ne aflam, la o zvarlitura de prastie, se afla Catedrala Saint Germain l`Auxerrois, locul de unde s-a dat semnalul declansarii baii de sange. Iata o relatare sumara a vietii si evenimentului caruia i-a cazut victima Coligny. In oribila noapte a Sf. Bartolomeu, in 23 pe 24 august 1572, a murit Amiralul Gaspard II de Coligny, şeful protestanţilor, cel mai cunoscut dintre membrii casei de Coligny. Nascut in 1519, la Chatillon-sur-Loing (astazi Chatillon-Coligny, in onoarea sa), a urmat cariera militara ca si tatal sau (Gaspard I de Coligny, maresal al Frantei) si s-a facut repede remarcat pentru calitatile sale de conducator, ajungand, in 1552, amiral al Frantei si, in 1555, guvernator al Picardiei. A fost o scurta perioada si ambasador in Anglia, iar mai tarziu, pentru doi ani, si prizonier la spanioli, dupa cucerirea orasului Saint-Quentin de Carol Quintul. Intors din prizonierat si eliberat de orice obligatii la curte, retras la domeniul sau, s-a convertit la Reforma, mai precis la calvinism, desi fusese crescut si educat catolic, iar fratele sau era cardinal. El devine, alaturi de printul de Conde, unul dintre principalii sefi hughenoti si conducator al razboaielor religioase care au ravasit Franta. Orasul sau, Chatillon, era, la vremea respectiva, cel mai important centru al protestantismului in Franta. Suspectat de a fi pus la cale asasinarea ducelui de Guise, sub zidurile orasului Orleans, in 1563, este condamnat de rege la moarte si la confiscarea averii, fara a fi prins, pentru a fi absolvit de orice vina in 1566. Ramane in vizorul familiei de Guise, foarte influenta la curtea lui Henric al II-lea, Francisc al II-lea, apoi Carol al IX-lea si a reginei mama Catherine de Medicis. Intr-o prima etapa perdant, apoi invingator, in mai multe randuri, al trupelor regale catolice (in timpul razboielor religioase printul de Conde a fost la randu-i asasinat), impune conditii si semneaza pacea de la Saint-Germain-en-Laye, in 1570, prin care se asigura libertatea de cult pentru protestanti. La 22 august 1572, face fata unui atentat din partea catolicilor, din care scapa doar usor ranit. Regele promite dreptate, insa, doua zile mai tarziu, in noaptea Sf. Bartolomeu, in urma unui semnal dat din turnul catedralei Saint-Germain l`Auxerrois, reluat si amplificat de clopotele altor biserici de pe cuprinsul intregului Paris, se declanseaza un masacru in locul operatiunilor militare propuse, in cursul caruia toti protestantii prinsi sunt ucisi, indiferent de varsta, sex sau rang social. Amiralul de Coligny este asasinat, corpul sau este batjocorit de multime, aruncat in Sena si apoi spanzurat de picioare si expus poporului, ca pilda. Evenimentele se propaga cu rapiditate in marile orase ale Frantei, in zilele urmatoare, Carol fiind incapabil sa le stapaneasca. O evaluare facuta asupra numarului de morti vorbeste de 3.000 la Paris si de pana la 10.000 in restul regatului. Sub presiunea catolicilor triumfatori, din randul carora au fost – de asemenea numeroase victime - privilegiile date protestantilor prin edictul de la Saint-Germain sunt anulate. Personalitatea amiralului a fost reconsiderata de posteritate si cel mai frumos omagiu pe care acesta l-a primit a constat in aprecierea lui Montesquieu: "Il n`avait dans le coeur que la gloire de l`Etat". In amintirea sa, dupa mai bine de 300 ani, in 24 iulie 1889, o statuie ce il reprezinta a fost amplasata pe rue de Rivoli, pe zidul Oratoriului de la Luvru, fosta biserica catolica, atribuita de Napoleon cultului reformat, in 1811. O mare greseala de a rapune, din pricini de credinta si intrigi de curte, un om de o asemenea demnitate si pricepere. O alta greseala, mai mica: pe zid, in spatele statuii, de o parte si alta a capului amiralului sunt inscrisi anii vietii sale. Ei bine, anul nasterii este eronat inscriptionat, 1517, in loc de 1519. Un fapt notabil pentru romani: familia de Coligny se numara intre stramosii directi ai familiei de Saligny, din care descindea si inginerul roman Anghel Saligny.

Inca un inceput de an universitar

2009-10-01T13:13:00.000+03:00

Inecat in festivism (unii au ales sa serbeze in camp, de parca am fi undeva in Mongolia, pe langa Ulan Bator), incepe astazi un nou an universitar, de la care nu ma astept sa fie peste, ci nici macar la nivelul celui de anul trecut. Norme masacrate, posturi restranse, cursuri cu serii comasate, lefuri injumatatite (adio spor pentru doctorat si salariu de merit) si teama ca nici acestea nu vor fi incasate la timp, dar cu programe cu nume atragatoare (desi goale de continut), lozinci cu Bologna si modernizarea universitatilor din Romania, asadar cu angajamente si lauda de sine din belsug, asa cum sade bine romanului (vom face cea mai importanta platforma de cercetare, suntem pe locul al III-lea in topul universitatilor si il tintim pe cel dintai, bla, bla, bla...). In mod sigur, putina lume cunoaste o poezie a lui Mihai Eminescu, intitulata "In zadar in colbul scolii...", asa ca m-am gandit s-o postez pentru studenti. As face mentiunea ca ea nu este un indemn la lene, la ignorarea scolii, ci mai degraba o chemare la luare aminte, la cercetarea mai atenta a bibliotecii, a cartii, a vietii:

In zadar in colbul scolii,
Prin autori mancati de molii,
Cauti urma frumusetii
Si indemnurile vietii.

Si pe foile lor unse,
Cauti taine nepatrunse
Si cu slovele lor strambe
Ai vrea lumea sa se schimbe.

Nu e carte sa inveţi
Ca viata s`aiba pret -
Ci traieste, chinueste
Si de toate patimeste

S`ai s`auzi iarba cum creste!

George Emil Palade - In memoriam

2009-09-28T13:42:00.001+03:00

Una dintre publicatiile pe care le citesc este Viata medicala, care - in ultimul ei numar (39/1029/25 septembrie 2009) - realizeaza o emotionanta aducere aminte a profesorului George Emil Palade, singurul roman laureat al Premiului Nobel, prezentand un interviu luat cercetatorului in anii `60 de Vintila Horia. Un interviu cu un savant de mare prestigiu, realizat de un deloc mai putin prestigios scriitor, ambii in exil. Unii conationali ai nostri, pentru a da satisfactie orgoliului romanesc, i-au adoptat si ii prezinta drept romani si pe Piotr Kapita si Elie Wiesel, dar chestiunea este cam fraudulenta, dupa mine. Imi amintesc, cu aceasta ocazie, de moartea in urma cu un an (pe 8 octombrie 2008) a lui Palade, trecuta aproape in anonimat si vreau sa readuc in atentie imaginea omului si profesorului, sa ramana in amintirea celor ce vor avea sansa sa citeasca acest text. Ungurii, mult mai putini numeric decat noi, se falesc astazi cu 14 laureati ai Premiului Nobel, pe care ii prezint in ordine cronologica: 1905 - Fülöp von Lenárd (fizica), 1914 - Robert Bárány (medicina), 1925 - Richard Zsigmondy (chimie), 1937 - Albert Szent-Györgyi von Nagyrápolt (medicina), 1939 - Leopold Ruziczka (chimie), 1944 - Isidor Rabi (fizica), 1961 - George von Békésy (medicina), 1963 - Eugene Wigner (fizica), 1971 - Dennis Gábor (fizica), 1986 - John Polányi (chimie), 1986 - Elie Wiesel (pace), 1994 - George Oláh (chimie), 1994 - John Harsányi (economie), 2002 - Imre Kertész (literatura). Este drept ca unii erau evrei si altii nemti si ca au dobandit faima in universitati americane de prestigiu, ca si romanul nostru, dar totusi sunt mari si multi... Romanii care s-au apropiat de acest premiu, instituit de chimistul suedez omonim, ca o cerere de iertaciune pentru ca a dat omenirii dinamita, au fost: Nicolae Paulescu, Alexandru Proca, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga (acesta relateaza framantarile sale si ceva din epopeea nominalizarii in romanul autobiografic Luntrea lui Caron), Mircea Eliade, Nichita Stanescu, si, la ambitia comunistilor, olteanul Marin Sorescu, poate cel mai putin potrivit din aceasta lista sau recent, Norman Manea (o carte interesanta este Nobel contra Nobel, in care Laurentiu Ulici contrapune unor laureati ai premiului pe unii scriitori romani contemporani, largind lista si la I.L. Caragiale si Tudor Arghezi. Speculativ, se mai pomenesc, in anumite cercuri literare, si numele Anei Blandiana, al lui Mircea Cartarescu, Augustin Buzura sau Nicolae Breban, pentru viitoare nominalizari, dar nimeni nu are o baza de discutie logica si nu exista unitate de vederi!). Se spune ca insusi Ceausescu ar fi aspirat la nemurirea conferita de intrarea in galeria Academiei Regale de Stiinte de la Stockholm, ca erou al pacii mondiale, asa cum si-ar fi dorit si Stalin, cateva decenii mai devreme. Despre Nicolae Paulescu si prioritatea sa in descoperirea insulinei, incununata cu atribuirea premiului catre canadienii Banting si Best s-a scris destul de mult, in incercarea de a restabili adevarul istoric si de a-i face o reparatie postuma (eu am fost mult mai trist atunci cand s-a refuzat montarea unei placi comemorative pe Spitalul Hotel Dieu din Ile de la Cite, unde Paulescu a lucrat alaturi de maestrul sau Lancereaux). Mai recent, profesorul Gheorghe Benga, de la Universitatea de Medicina si Farmacie "Iuliu Hatieganu" din Cluj-Napoca, a fost la randul sau vaduvit de Nobel, in 2003 Academia Regala Suedeza a Stiintelor acordand, in cadrul ceremoniei de decernare a premiilor Nobel, premiul pentru Chimie pentru descoperirea rolului crucial jucat de canalele ionice si de canalele de apa – aquaporinele – in mentinerea vietii celulelor de orice fel, americanilor Peter Agre si Roderick MacKinnon, desi prioritatea romanului era de domeniul evidentei. Revenind la George Emil Palade, acesta s-a nascut la Iasi, in 19 noiembrie 1912, intr-o familie de intelectuali. Intre 1930 si 1940 a urmat Facultatea de Medicina din Bucuresti, sustinand doctoratul in stiinte medicale (pe atunci, medicina si chirurgie), cu o teza de histologie. In perioada razboiului a servit in corpul militar al armatei. Dupa razboi, casatorit cu fiica industriasului Nicolae Malaxa, Irina, s-a refugiat in Statele Unite, pentru a nu fi prins sub tavalugul comunist. A inceput sa lucreze pe un post de cercetator la New York University, de unde a plecat la Rockefeller Institute for Medical Research, unde a inceput colaborarea cu omul de stiinta belgian Albert Claude, in domeniul patologiei celulare. Profesorul Claude a devenit mentorul sau si indrumator in procedeul transformarii unor tesuturi in pasta, pe care o amesteca cu o solutie de zaharoza, pentru separarea subcomponentelor celulare: nuclei, ribozomi, microzomi etc., in scopul determinarii functiei in vitro. Microscopul electronic era inca la inceputul carierei sale, iar Palade a intrezarit importanta lui in studiile de citologie, pe care a dublat-o cu o abordare biochimica a cercetarii (fiind o persoana foarte modesta, Palade a afirmat mai tarziu ca progresele tehnice ce au revolutionat biologia in anii `50 si, apoi, `60 au fost cele care l-au condus la descoperirile sale). Practic, impreuna cu echipa sa, a fractionat celulele mitocondriale, a separat diferite fractiuni, a determinat morfologia componentelor izolate si a analizat biochimic si functional fractiunile mitocondriale izolate. In urma acestei analize, a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producator de energie. Cel mai important element al cercetarilor lui Palade a fost explicatia mecanismului celular al productiei de proteine. El a pus în evidenta particule intracitoplasmatice bogate in acid ribonucleic (ARN), la nivelul carora se realizeaza biosinteza proteinelor, numite la momentul descoperirii lor particulele sau corpusculii lui Palade, iar astazi ribozomi (ceea ce reflecta mai bine continutul), veritabile uzine energetice ale celulei. In anul 1974, a impartit Premiul Nobel pentru Fiziologie si Medicina cu Albert Claude si Christian de Duve, motivatia Comitetului Nobel fiind, in ceea ce il priveste: "for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology". Membru al National Academy of Sciences (adevarata academie americana, nu organizatii minore gen New York Academy of Sciences), laureat al multor premii, distinctii si titluri onorifice, Palade a fost invitat in 1973 la Yale University, iar din 1990 la University of San Diego, unde a ramas pana la sfarsitul vietii sale. Desi s-a considerat tot timpul roman, Palade a inteles ca munca sa de cercetare, care presupune fonduri uriase, nu poate sa se desfasoare in alta parte decat in America, tara sa adoptiva. Am ales din interviul acordat - in urma cu aproape 50 ani - lui Vintila Horia, un fragment care vorbeste despre conceptia sa de continuum al cunoasterii stiintifice si de necesitatea dialogului interdisciplinar, pe care il redau in cele ce urmeaza. "Nu se mai poate vorbi de frontiere intre aceste stiinte (fizica si biologia, n.e.), ci de un continuum. Ceea ce inca desparte stiintele este nivelul de complexitate al fiecareia dintre ele, traditiile de asemenea, istoria fiecarei discipline, dezvoltarea campului stiintific respectiv. Exista, in plus, o diferenta de structura intre fizica si biologie. In timp ce prima se ocupa in zilele noastre de cu precadere de atomi, de nucleul atomului, de o sistematizare la acest nivel si nu de altul, biologia depinde in mare masura de structuri stabile, acestea fiind moleculele. Cu alte cuvinte, biologii se concentreaza asupra unor probleme de chimie moleculara si nu de ceea ce s-ar putea intampla in interiorul nucleului atomilor. Intr-o anumita masura, pentru fizicieni, domeniul biologiei este ceva depasit din punctul de vedere al interesului pe care il poate prezenta cercetarea actuala. In schimb, pentru biologi, aceste probleme ale fizicii au o importanta redusa. Interesul nostru se concentreaza in acest moment pe marile molecule, pe moleculele imense, daca pot sa folosesc acest cuvant. Moleculele acizilor nucleici, ale proteinelor, structurile pe care aceste molecule le produc; in timp ce in fizica, interesul cercetarii se centreaza pe probleme mai cu seama de detaliu, particulele care constituie nucleul atomic. In momentul de fata, din punctul de vedere al nivelului in care se concentreaza interesul cercetatorilor, ne aflam, biologi si fizicieni, foarte departe unii de altii. Aceasta explica in parte motivul absentei unui dialog continuu si al unui interes intre unii si altii."

Si cu asta ce-am facut?

2009-09-28T12:33:00.000+03:00

Pentru ca se apropie prezidentialele, am gandit ca ar fi frumos de reamintit un cuplet celebru al lui Constantin Tanase de acum peste 70 de ani, de o actualitate descurajanta:

Ne-am trezit din hibernare
Si-am strigat cat am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Si cu asta ce-am facut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Si-am luptat, cum am stiut,
S-avem noua guvernare?
Si cu asta ce-am facut?

Ca mai bine sa ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar traim in saracie?
Si cu asta ce-am facut?

Ia coruptia amploare,
Cum nicicand nu s-a vazut,
Scoatem totul la vanzare?
Si cu asta ce-am facut?

Pentru-a castiga o paine,
Multi o iau de la-nceput,
Ratacesc prin tari straine?
Si cu asta ce-am facut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decazut,
Cresc intr-una taxe-accize?
Si cu asta ce-am facut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte?
Si cu asta ce-am facut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicand nu s-a vazut,
Tara-i plina de vedete?
Si cu asta ce-am facut?

Pleaca-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarasi am votat ca prostii.
Si cu asta ce-am facut?

Academicianul Ion Bostan

2009-09-24T10:24:00.000+03:00

Sa ridici statuie cuiva in viata inseamna teama de posteritate afirma Arthur Schopenhauer, in urma cu mai bine de 150 ani, intr-o culegere de aforisme. Nu ma socotesc printre cei care - de cate ori au prilejul - se reped sa ridice in slavi, sa tamaieze si se laude pe oricine le iese in cale sau le poate fi de folos. Din contra, afirmarea raspicata a convingerilor proprii si evaluarea justa a cate unui personaj mi-au adus deservicii de-a lungul timpului; mi le asum si cred cu tarie ca as face la fel, de-ar fi sa o iau de la capat. Daca astazi imi gasesc timp sa scriu un text, daca vreti, omagial, o fac pentru ca persoana in cauza este cu totul demna de respect, de admiratie pentru o viata si o activitate, ambele rodnice. M-am simtit indemnat - de atunci cand m-a ispitit tentatia gazetariei - sa urmez o maxima (al carei autor l-am uitat de mult timp) si care suna cam asa: daca nu faptuiesti lucruri demne de a fi scrise, scrie fapte demne de a fi citite. Iata, ca inchin acest text academicianului Ion Bostan, de la Academia de Stiinte a Moldovei, rectorul Universitatii Tehnice din Chisinau, pornind de la publicarea recenta a volumului omagial Academicianul Ion Bostan. Biobibliografie, editat de Universitatea Tehnica a Moldovei, sub ingrijirea prof. Valeriu Dulgheru, si prilejuit de implinirea varstei de 60 ani. Nascut in 1949, in sudul Basarabiei, la Cahul, Ion Bostan a urmat scoala din satul natal, iar apoi Scoala Medie Internat din Cahul, pe care a absolvit-o in 1966. In 1971 a absolvit Facultatea de T.C.M. a Institutului Politehnic din Chisinau, cu diploma de inginer, activand ca tehnolog si proiectant la Uzina Moldovahidromasina, la terminarea acesteia. Pentru preocuparile serioase si rezultatele activitatii sale de inginer stagiar, este trimis la Moscova pentru specializare la Scoala Superioara de Ingineri, pe care o termina in 1974. La revenirea de la Moscova este cooptat in cercetare la Institutul Politehnic, incepand in scurt timp si o activitate didactica obisnuita si trecand prin toate gradele didactice: asistent, lector superior, conferentiar si profesor la Catedra de Teoria Mecanismelor si Organe de Masini. Seful sau de atunci, cel care l-a chemat in invatamant, era regretatul prof. Vasile Ajder, de putina vreme trecut la cele vesnice, primul om pe care l-am cunoscut si in a carui casa am fost invitat in cea dintai vizita la Chisinau (1997, cu o bursa oferita de OSCE). Intre timp, Ion Bostan a facut doctoratul si a sustinut teza de doctor in stiinte tehnice la Saratov (conducator stiintific prof. C. Glusco), in 1977, iar in 1989 a devenit si doctor habilitat in stiinte tehnice la Institutul Bauman din Moscova, cu o teza in domeniul teoriei fundamentale a angrenajului precesional. Merita punctat aici faptul ca prof. Bostan a fundamentat aceasta teorie, bazandu-se pe principiul continuitatii functiei de transfer si multiplicitatii angrenajului si metodelor de calcul al transmisiilor planetare precesionale. In afara calatoriilor de studii in fosta URSS, a facut specializari la mai multe universitati din Cehoslovacia, Marea Britanie, Statele Unite, Germania. A devenit membru corespondent al Academiei de Stiinte a Moldovei, in 1992, si membru titular in 1994. Intre 1990 si 1992 a fost sef de catedra, iar din 1992 a devenit rector al Universitatii Tehnice a Moldovei, ridicandu-i nu doar prestigiul, ci si numarul de studenti (de la 7.000 la 22.000 de studenti), dar si reorganizand universitatea din temelii, dupa modelul european (mai recent, Bologna), adoptat de intreaga Uniune Europeana. Ca recunoastere a meritelor sale profesionale si a capacitatii manageriale, intre 2004 si 2006 a fost ales presedinte al Retelei Universitatilor de la Marea Neagra, iar din 2007 a devenit presedintele Consiliului Rectorilor din Republica Moldova. Numeroase distinctii, diplome, premii, titluri Honoris Causa recunosc calitatea si stradania cercetatorului Ion Bostan. Activitatea sa didactica si stiintifica reuneste numeroase activitati grupate pe domenii cum ar fi: monografii si manuale didactice si de proiectare, articole si comunicari stiintifice, inventii (peste 200 brevete de inventie obtinute, singur sau in colaborare!), alocutiuni si discursuri cu diverse ocazii, proiecte de cercetare, realizari practice. Ar fi greu si nepotrivit sa reiau aici intregul volum omagial si sa reiterez sutele de lucrari si inventii; nici macar nu pot cita cateva fara riscul de a asterne nedrept tacerea asupra altora. Ma voi opri la Pendulul lui Foucault, lansat, in februarie 1851, de fizicianul francez omonim, care i-a invitat pe parizieni la Pantheon cu cuvintele: Venez voir tourner la Terre! Imediat, lumea a fost cuprinsa de febra de a vedea celebrul experiment, iar marile orase ale lumii s-au grabit sa imite exemplul Parisului. La noi, primul asemenea experiment a avut loc la inceputul secolului trecut la Bucuresti, sub cupola Ateneului. Bineinteles ca primele erau simple pendule gravitationale, insa in timp au fost create sisteme sofisticate de intretinere a miscarii (mentinerea amplitudinii oscilatiilor), de masurare a timpului, de vizualizare a diferitelor efecte ale miscarii de rotatie a Pamantului, de repozitionare a cadranului principal s.a. Ei bine, un asemenea pendul s-a realizat si la Chisinau, in holul rectoratului Universitatii Tehnice a Moldovei, din initiativa si sub directa coordonare a rectorului Bostan. Desi cu o lungime mica, de numai 17 m (la scara celor de pe mapamond), pendulul de la Chisinau introduce mai multe noutati: 8 lasere si 8 receptoare pentru urmarirea procesului oscilatoriu, iar acum se intentioneaza amplasarea unuia subteran la Cramele Cricova, primul de acest gen in lume, ce va avea o lungime de 64 m. Am avut ocazia, de-a lungul vizitelor mele in strainatate sa vad pana acum pendule la Pantheon, Conservatoire National des Arts et Metiers (ambele in Paris), Musee du Temps (Besancon), Technisches Museum (Viena), Catedrala Sf. Petru si Pavel (Cracovia), Science Museum (Londra), Isaakevski Sobor (Sankt Petersburg), dar cel care m-a bucurat, poate, mai mult a fost cel romanesc de la Chisinau. L-am intalnit pe acad. Bostan in septembrie 2008, cand am participat la o conferinta la Chisinau. Eram cu prof. Florea Dudita si gazda noastra, prof. Valeriu Podborschi, si am fost primiti in biroul de la rectorat. Un om calm, politicos (as putea spune chiar prietenos), dar pe fata caruia oboseala era bine intiparita. Nici nu se putea altfel, la responsabilitatile numeroase pe care si le-a asumat si carora le face fata cu bine. Nu am putut trage pe loc concluzii: stiam multe si pana atunci, am avut contactul direct, am aflat si mai multe de atunci incoace, de la colaboratorii sai. Iata cam ce gandesc eu, dupa ce am parcurs si volumul editat in cinstea celor 60 ani ai sai: un om modest si demn, de mare caracter si cu o linie a vietii si activitatii dreapta, pornit de jos, de la tara, unde avea grija de caprele familiei, s-a ridicat pana la cele mai inalte titluri si distinctii academice, prin talent, dar mai ales prin harnicie. Pune suflet in ceea ce face, caci numai cu suflet, cu pasiune, putea realiza o opera stiintifica, o activitate de propasire universitara si o viata de familie, fiecare dintre acestea, luata in parte, exemplara. Am citit un interviu acordat de acad. Bostan presei din Chisinau, in care afirma: nimic mai subred decat omul fara pozitie! Sa dea bunul Dumnezeu sa foloseasca cu mare intelepciune pozitia pe care a dobandit-o, cu atata munca, in folosul neamului romanesc si idealului de a ne vedea intr-o singura tara.

Cateva carti noi

2009-09-23T13:29:00.000+03:00

Preumblarea mea pe la Iasi, Bacau, Cucuteni si Cotnari - aceasta din urma localitate mai putin, ca in bancul cu colectivizarea (Sedinta mare la caminul comunal pentru evaluarea beneficiilor colectivizarii. Vrand sa arate aceste binefaceri, un tovaras de la raion ridica, la intamplare, un taran in picioare: Ia zi, bade, pe vremea burghezo-mosierimii cate perechi de izmene aveai? Doua! Iar acum? Mai putine!...) - nu putea sa ramana fara umplerea desagii cu carti noi si simt nevoia sa le impartasesc si altora. Doar-doar se va gasi cineva interesat si ma va cauta sa i le imprumut! (Imi amintesc ca, prin 2005 sau 2006, la o conferinta de biblioteconomie, am propus intr-o comunicare, ca bibliotecile si colectiile particulare sa devina extensii ale celor publice, in masura in care proprietarii sunt dispusi. Am prezentat cateva raritati sau unicate din biblioteca proprie, cu titlu de exemplu. Buna primire, mare entuziasm, dar nimeni n-a facut nimic, si doar erau oameni din bransa!) Eu tot mai cred ca asa este corect si iata, ma conformez, aducand la cunostinta celor interesati si cateva titluri culese din ultima mea calatorie. Mai intai, o carte de larga circulatie: India de Mircea Eliade, unul dintre preferatii mei. Se poate spune, pe buna dreptate, si ce-i cu ea, doar se gaseste pe orice ulita, in orice librarie, este cunoscuta de orice absolvent de liceu ce-si merita diploma de bacalaureat, ca un volum de fragmente si sporadice insemnari despre cele vazute in aceasta tara de autor. Da, numai ca este vorba de editia princeps, aparuta in 1934, la Editura Cugetarea din Bucuresti, cu coperta de Mac Constantinescu si intr-o stare exceptionala. Apoi, o carte a unui moldovean de geniu, Vasile Parvan: Inceputurile vietii romane la gurile Dunarii, din acelasi anticariat din Iasi ca si precedenta, la Cultura Nationala, in 1923. Remarcabil, cel dintai capitol, ce este intitulat: Felurile de a scrie istoria. Citez un mic fragment: Invatatii, cari scriu istoria popoarelor, sunt de doua feluri: unii, cari din copilarie si pana la batraneta au trait tot intre carti, iar altii, cari au trait si viata de toate zilele, cu luptele, necazurile, urateniile si frumusetile ei, cunoscand in carne si oase oameni vii de toate felurile. Istoria scrisa de invatatii cartilor e foarte bogata si mestesugita in insirarea faptelor omenesti si mai in totdeauna crede ca poate da fara frica si fara indoire de sine, pricinile si urmarile acestor fapte, asa ca avem raspunsuri limpezi la toate intrebarile ce trebuie sa ne punem, atunci cand privim tainica intretesere a patimilor si gandurilor omenesti, singuratice ori de-ale multimilor, alcatuind valmasagul istoriei popoarelor. Dimpotriva, invatatii, cari, alaturea de carti, cunosc si viata cea de toate zilele se tem sa dea prea repede raspunsuri asupra legaturii si pricinilor faptelor omenesti; de multe ori ei marturisesc neputinta lor de a lamuri, de ce s`a intamplat cutare rasboiu, ori s`a ivit cutare mare mester de icoane frumoase si de case marete, ori de biserici cu totului tot noua fata de cele dinainte, si se multumesc numai sa spuna cum a fost, si nu si de ce a fost asa si nu altfel. Si ei fac astfel, pentru ca viata nu e asa de limpede, cum se arata in carti, de fiecare om, dupa mintea lui, ci e amar de incurcata si neasteptata, cum e si ciocnirea dintre mintile nenumarate si straine una de alta, ale oamenilor cari alcatuiesc impreuna, cu sau fara voia lor, satele, orasele, tarile, imparatiile, breslele, lumii acesteia. Textul lui Parvan imi aminteste de Goethe, cu butada lui: O privire in carti si doua-n viata, dar trebuie citit integral de cei interesati; la fel si cartea, o perla pentru ideea continuitate si romanitate orientala. Tot anticariatul mi-a oferit o sansa nesperata: Le memorial de Foch, sub forma unor entretiens avec le marechal, semnata de Raymond Recouly, Les Editions de France, Paris, 1929. Eroul Marelui Razboi - la Grande Guerre -, Maresalul Foch, m-a fascinat atunci cand scriam, impreuna cu regretatul si competentul istoric Florin Salvan, despre lupta lui Vaida-Voevod pentru Marea Unire. Nu auzisem, spre rusinea mea, pana atunci, nimic despre el, necum despre personaje ca Franchet d`Esperey, colonelul Vix sau Tilly. L-am descoperit la Paris, prin urmele adanci pe care le-a lasat si care au generat un adevarat cult, pe care remarcile prof. Sofonea l-au evidentiat cum se cuvine. Co-organizator al intalnirii noastre, Complexul Muzeal National Moldova Iasi ne-a intampinat cu un album despre civilizatia cucuteniana intitulat Cucuteni, magia ceramicii si editat de muzeu, in acest an, reunind in conditii grafice foarte bune cele mai insemnate piese ale primei mari civilizatii din Europa si una dintre cele mai mari mosteniri culturale ale neoliticului. La daruri, moldovenii de peste Prut nu s-au lasat mai prejos si - pe langa vinurile, kvint-urile si bomboanele lor - am primit de la prof. Dulgheru (ingrijitorul editiei) volumul omagial Academicianul Ion Bostan. Biobibliografie, editat de Universitatea Tehnica a Moldovei, Chisinau, 2009. Reperele vietii si activitatii acad. Bostan, rectorul UTM, merita mai mult decat o sumara mentiune si expediere in doua vorbe; imi propun un text distinct in care sa creionez personalitatea si opera acestui mare roman. La Bacau, Editura Vicovia ne-a cadorisit cu mai multe carti, printre care una care s-a publicat la pomenirea de 40 de zile a lui Andrei Vartic si este semnata de cel urcat la ceruri: Codul de la Voronet, aparuta la 11 iulie 2009. Patriotul sensibil, cauzasul (re)unirii Basarabiei cu Tara, militantul, omul de cultura si jurnalistul efervescent, care a fost Vartic, era preocupat de radacinile stravechi ale neamului, de urmele lasate de inaintasi. A cautat semne si interpretari ale acestora si, in aceasta carte, se intrece pe sine: contrapune lui da Vinci pe anonimul de la Voronet si analizeaza aceeasi tema: Cina cea de taina, cu o privire noua, plina de indrazneala, dar si de sensibilitate, in acelasi timp. Tot la Vicovia, in Bacau, insa cu un an mai devreme, a aparut volumul de memorii din timpul detentiei politice Drumul Golgotei al parintelui protopop Gheorghe Opris din Rupea, bun prieten al tatalui meu, trecut si el la cele vesnice. L-am intalnit, mi se pare, o data pe parintele Opris la un eveniment al AFDP Brasov, la inceputul anilor `90, dar mi-l amintesc destul de bine din relatarile tatalui meu, pe de o parte, dar si din cele ale parintelui Nicolae Moga, nepotul sau, preot in Rupea, pe de alta parte. La un anumit moment, am fost in masura sa dau o mana de ajutor la renovarea bisericii vechi de peste 200 ani in care slujeste parintele Moga, sa il cunosc mai indeaproape si sa ii apreciez stradaniile, demne de unchiul sau: din inginer a devenit preot, a refacut din temelii biserica la care slujeste si casa parohiala, editeaza o publicatie gratuita Glasul Clopotelor etc. Memoriile parintelui Opris avoca suferintele din universul concentrationar comunist, dar aduc si o importanta contributie la cunoasterea si intelegerea sinistrului Fenomen Pitesti, prin care acesta a trecut cu fruntea sus. Editura bacauana mi-a mai oferit prilejul regasirii diplomatului transilvanean Vasile Stoica, prin reeditarea cartii - de mare faima in perioada Primului Razboi Mondial si imediat dupa acesta - Suferintele din Ardeal, documentar istoric, marturie pasionata si pledoarie pentru Transilvania romaneasca, aparuta tot in 2008, sub ingrijirea istoricului Gheorghe Buzatu, cu un aparat critic serios, asa cum sade bine unei asemenea opere. Mai adaug, la urma, si romanul istoric Lupta (Editura Siaj, Bucuresti, 2008), semnat de Dan Lucinescu, care are in centrul actiunii ofensiva din Est a Armatei Romane, alaturi de Wehrmacht, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Aparent facila lecturii, caci este un roman, cartea se dovedeste a fi in egala masura un tratat de istorie, naratiunea urmand milimetric fapte precise, asa cum s-au gasit in documente si relatari orale.

Trei lucrari, trei rezumate

2009-09-21T10:52:00.000+03:00

Ca sa pun punct cum se cuvine postarilor despre Cucuteniada, vreau sa pun pe blog si rezumatele lucrarilor pe care le-am sustinut la simpozion, cu coautorii pe care i-am avut, in fiecare caz in parte.
1. Melvin Kranzberg si studiul sistematic al istoriei tehnicii in Statele Unite ale Americii, autori: Dr. Horia Salca, Comitetul Roman pentru Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii, Academia Romana, Conf. univ. Valeriu Podborschi, Universitatea Tehnica a Moldovei. Mel Kranzberg, istoric al tehnicii, este considerat fara rezerve parintele invatamantului universitar de istoria tehnicii in Statele Unite. Lucrarea si-a propuns, dupa ce a tratat in introducere abordarea corectă a acestei discipline, sa prezinte cateva repere bio-bibliografice ale cercetatorului american, eforturile si realizarile sale in domeniu. Sinteza acestora nu este reprezentata de altceva decat de cunoscutele legi ale lui Kranzberg, definitorii pentru noua ramura a stiintei istorice. Prin mesajul sau, lucrarea a dorit a fi o noua pledoarie pentru promovarea disciplinei in invatamantul universitar de pe ambele maluri ale Prutului.
2. Contributii romanesti semnificative in domeniul cartografiei intre secolele al XVII-lea si al XX-lea. O abordare istoriologica, geografica, sociala si axiologica,autori: Dr. Horia Salca, Dr. Doina Suteu, Comitetul Roman pentru Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii, Academia Romana. Romania este sub raportul geografiei fizice o tara carpatica, danubiana si pontica prin: 1. Ponderea reliefului carpatic si situarea celei mai mari parti din acest lant montan pe teritoriul tarii; 2. Prin faptul că segmentul cel mai mare al Dunarii este frontiera a tarii, situarea aproape integrala a teritoriului tarii in bazinul hidrografic al Dunarii si a zonei de varsare (Delta Dunarii) pe teritoriul Romaniei; 3. Desi tarmul romanesc al Marii Negre este relativ redus, Romania poate fi considerata o tara pontica. Caracteristica principala de geografie umana a acestui spatiu o reprezinta locuirea sa de catre o populatie neolatina, care formeaza romanitatea orientala. Si sub raport istoric, acest teritoriu este unul unitar. Unitatea etnica romaneasca este remarcabila prin intinderea ei peste intregul teritoriu numit, prin aceeasi limbă vorbita si inteleasa de la Tisa pana dincolo de Nistru si din Maramures pana dincolo de Dunare. Leaganul acestui popor, alveola sa de cultura si matricea sa de civilizatie o reprezinta insasi spatiul carpato-ponto-danubian. In acest spatiu, au activat in timp oameni de cultura a caror opera este relevanta pentru stiinta geografica. Lucrarea ii prezinta drept exemple notabile pe carturarii: Johannes Honterus, Dimitrie Cantemir, Spatarul Nicolae Milescu, Simion Mehedinti si Ion Simionescu, prin prisma operei lor geografice, cu precadere cartografice.
3. Rolul experimentului in dezvoltarea istorica a fizicii: de la clasic la cuantic (I), autori: Dr. Horia Salca, Prof. Dr. Liviu Alexandru Sofonea, Comitetul Roman pentru Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii, Academia Romana. Scopul acestei lucrari este acela de a studia statutul experimentului si rolul sau in dezvoltarea istorica a fizicii, din antichitate pana astazi. Incă de la inceput, un experiment - realizat in scopul de a descoperi un nou fenomen pentru a fi cuprins intr-o nouă teorie sau cu scopul de a verifica o teorie deja propusa - constituie el insusi un proces fizic, a carui interpretare este plina de intelesuri teoretice. Filosofia experimentului fizic infruntă probleme serioase de natura logica, epistemologica si metodologica. Plecand de la stiinta din antichitate si trecand prin fizica clasica pentru a ajunge la cea cuantica (aceasta prima parte se opreste la inceputul secolului al XX-lea, la marea revolutie stiintifica reprezentata de aparitia relativitatii si mecanicii cuantice), urmarind sa propuna in viitor si un criteriu de demarcatie intre experimentele clasice si cele cuantice.

Cele bune sa s-adune!

2009-09-21T10:04:00.000+03:00

Ma asteptam sa fie frumos: atat intelectual, cat si spiritual la Cucuteniada. Ma mai gandeam ca moldovenii sunt si gazde bune, ca banchetele ce vor insoti intreaga manifestare vor fi strasnice. Nu m-am inselat deloc, asteptarile fiind depasite de realitate, mai cu seama de un program artistic variat si extrem de bogat, sustinut de artisti din Chisinau, Iasi, Bacau, Cucuteni si Cotnari, care - de fapt - au fost si locatiile acestei reuniuni itinerante. Am avut prilejul sa-i reintalnesc pe bunii prieteni din Chisinau (o mentiune speciala pentru Valeriu Podborschi, Valerian Dorogan, Vasile Cartofeanu, Ilie Manole si Valeriu Dulgheru, toti de la Universitatea Tehnica a Moldovei), pe stralucitul matematician Eugen Grebenicov, vietuitor la Moscova de 60 ani, singurul roman membru al Academiei de Stiinte a Rusiei si cel care a dat numele sau unui asteroid al Pamantului (ce incantere sa stai in fata unei sticle de vin vechi si sa depeni firul vietii sale sau al contributiilor romanesti in matematica!) , pe organizatorii ieseni (prof. Lorin Cantemir, d-na Lenuta Chirita, prof. Dumitru Olaru), pe cei de la Bacau in frunte cu prof. Vasile Puiu, pe vesnicul primar de Cucuteni Mihai Tun, dar si pe toti ceilalti veniti din intreaga Romanie Mare sa impartaseasca rodul cercetarilor lor pe ultimul an. Separat de aceasta lista, trebuie sa-i asez pe poetii basarabeni Nicolae Dabija si Mihai Cimpoi, modele de umanism si de credinta romaneasca; din pacate, bunii frati si contributori traditionali ai simpozionului, Grigore Vieru si Andrei Vartic, nu au mai putut fi prezenti fizic din pricina soartei (cateodata, poate, nedreapta, dar sigur de data aceasta Dumnezeu a avut alte planuri cu ei). Au fost cartile lor, muzica pe versurile lui Vieru, evocarile calde, dintre care cele mai emotionante au fost cele ale lui Dabija. Mi-am dat obolul (pentru cine nu stie, veche moneda medievala ce a circulat si pe la noi, la fel ca si ort-ul german, cu trei lucrari, zic eu, bine primite de auditoriu). Drumul a avut si dimensiunea unui adevarat pelerinaj, iar lucrarile de tinuta - nu ar fi putut fi altfel, din cel putin doua pricini: calitatea participantilor si desfasurarea lucrarilor sub tabloul lui Dragomir Hurmuzescu, fizician de geniu si fondatorul primei scoli de inginerie electrica de la Iasi - mi-au ramas la inima. Poate, pe undeva, dacismul manifest al unora dintre comunicari a fost prea pronuntat pentru gustul meu (ca ardelean, greco-catolic, latinist si sapator amator pe santierele Daciei romane, mai ales la Ulpia Traiana). Este si ceea ce nu mi-a prea placut la legionari, macar ca adusesera sub stindardul lor, cu trei linii orizontale si trei verticale, floarea intelectualitatii vremii lor: Eliade, Noica, Vulcanescu, Nae Ionescu, Tutea, Blaga, Polihroniade, Mehedinti, Simionescu. Spunea cineva: in inginerie, periodic se semneaza protectia muncii si se repeta principiile ei; sper sa reluam la anul discutiile si sa impartasim aceleasi frumoase idei si idealuri!

Melvin Kranzberg si studiul sistematic al istoriei tehnicii in SUA

2009-09-16T17:33:00.000+03:00

Mel Kranzberg, istoric al tehnicii, este considerat fara rezerve parintele invatamantului universitar de istoria tehnicii in Statele Unite. Articolul de fata isi propune sa prezinte cateva repere bio-bibliografice ale cercetatorului american, eforturile si realizarile sale in domeniu. Sinteza acestora nu este reprezentata de altceva decat de cunoscutele legi ale lui Kranzberg, definitorii pentru noua ramura a stiintei istorice. Prin mesajul sau, lucrarea se doreste a fi o noua pledoarie pentru promovarea disciplinei in invatamantul universitar de pe ambele maluri ale Prutului.
Melvin (familiar Mel) Kranzberg (22 nov. 1917 – 6 dec. 1995) a fost un istoric american, profesor emerit, fondatorul studiului sistematic si al invatamantului universitar de istoria tehnicii in Statele Unite ale Americii. Nascut in St. Louis, Missouri, intr-o familie de evrei, Kranzberg si-a luat diploma in istorie la Colegiul Amherst din Massachusetts, in 1938, apoi si-a luat masteratul, in 1939, si doctoratul in istorie europeana, in 1942, la Harvard University. A fost pe front in Europa in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, in serviciile de informatii ale armatei, cu grad de sergent. A fost decorat cu Steaua de Bronz, pentru fapte de arme, in batalia din Ardeni (cunoscuta si ca Battle of the Bulge, dupa numele unui cunoscut film american, din 1965), sub conducerea generalului George Patton. Specialist, la origine, in istoria moderna a Frantei sau, mai larg, in istorie si civilizatie occidentala, a predat, dupa razboi, pentru perioade scurte, din 1945 la Harvard University, din 1946 la Stevens Institute of Technology (in Hoboken, New Jersey), in 1947 a trecut la Amherst College, iar apoi va ramane pentru doua decenii la Case Institute of Technology (astazi cunoscut sub numele de Case Western Reserve University), in Cleveland, Ohio, din 1952 pana in 1971. In timp ce preda la Case a reusit sa implementeze primul program universitar din Statele Unite in History of Technology: este foarte importanta o remarca in acest moment: nu doar un curs, caci acestea existau din anii '40, cand Kranzberg era inca student la Harvard, ci un program, a carui finalitate era o diploma sau certificat in noua disciplina. In primii sai ani la Case, cand a inceput sa se preocupe de istoria tehnicii a fost puternic influentat de cartea lui Lewis Mumford „Technics and Civilization”. A parasit Case University in 1972, pentru a deveni profesor si, mai tarziu, profesor emerit la Callaway Chair for the History of Technology de la Georgia Institute of Technology si a predat aici pana la pensionare, in 1988. Chiar si dupa pensionare si-a pastrat biroul de la universitate, din D.M. Smith Building, si a continuat sa scrie si sa colaboreze cu colegii sai pana la moartea survenita, din cauza unui cancer, in 6 decembrie 1995. Dr. Kranzberg a inceput sa se specializeze in istoria tehnicii la Case Western, unde a scris si predat un asemenea curs pentru studentii facultatilor de inginerie. De-a lungul carierei sale, Kranzberg a fost editorul sau autorul a 11 carti, a scris mai mult de 150 articole si comunicari stiintifice, a tinut discursuri si conferinte in intreaga lume, a publicat in presa articole de popularizare a noului domeniu de cercetare, a fost evidentiat si pretuit de colegii sai. Printre multe alte distinctii, a primit Medalia „Leonardo da Vinci”, cea mai inalta distinctie a SHOT, in 1968, Premiul „NASA Apollo Achievement”, in 1969, si Medalia Centenara „Jabotinski” a statului Israel, pentru rezultate remarcabile in stiinte si litere, in 1980, Medalia „Roe” a Societatii Americane a Inginerilor Mecanici. Numele sau este indisolubil legat de doua institutii majore pentru disciplina pe care a fondat-o in America si a ilustrat-o la nivel mondial: 1. In 1958 a fost unul dintre principalii fondatori – impreuna cu Lynn White, David Riesman, Peter Drucker, Carl Condit si Lewis Mumford – ai Society for the History of Technology (SHOT); practic, infiintarea acestei societati a insemnat introducerea istoriei tehnicii ca domeniu de studiu la universitati. A fost secretarul acestei societati savante intre 1959 si 1974 si presedinte al ei in perioada 1983-1984. 2. Kranzberg a fost editorul revistei SHOT: „Technology and Culture”, din 1959 pana in 1981, cand i-a succedat Robert C. Post, venit de la Smithsonian Institution. Astazi, una dintre bursele oferite de SHOT poarta numele sau, este in valoare de 4000 $ si este destinata studentilor la doctorat in istoria tehnicii; de asemenea Georgia Tech a numit o noua catedra cu numele sau, Melvin Kranzberg Professorship of the History of Technology, in amintirea si onoarea sa. Dr. Melvin Kranzberg a fost o personalitate carismatica, de cea mai buna tinuta, careia ii placea enorm sa discute, sa prezinte si sa dezbata despre impactul tehnicii in lume, indiferent de epoca istorica. A fost obsedat de munca, workaholic, cum spun americanii, insa a ramas cunoscut pentru finul simt al umorului si pentru personalitatea sa expansiva. Fostii sai colaboratori povestesc, de altfel si numeroase fotografii stau marturie despre acest fapt, ca biroul sau deborda adesea de carti si hartii, multe dintre acestea ajungand in final in colectia sa, una dintre cele mai insemnate de la Georgia Institute of Technology. A fost foarte meticulos in pastrarea, sortarea si clasificarea notelor si materialelor care i-au trecut prin mana. Decupa tot ceea ce era de interes in ziare, reviste, magazine, cu grija de a clasa taieturile pe teme si subiecte, gata oricand de a le utiliza in viitorul sau discurs sau articol. A dactilografiat fascicule pentru toate cursurile pe care le-a tinut, care includeau si note de lectura. A pastrat lucrarile tuturor examenelor pe care le-a condus, dar si temele de casa, lucrarile de seminar, licenta si dizertatie ale studentilor sai. Un grup de admiratori si colegi a editat o lucrare omagiala numita: In Context: History and the History of Technology – Essays in Honor of Melvin Kranzberg. Este foarte cunoscut si apreciat in anumite medii universitare si pentru asa-numitele Legi ale lui Kranzberg in tehnologie, la fel de renumite ca si cele Trei legi ale roboticii apartinand lui Isaac Asimov:
1. Tehnica nu este nici buna, nici rea; nici nu este neutra. (Technology is neither good nor bad; nor is it neutral).
2. Inventia este mama necesitatii (Invention is the mother of necessity).
3. Tehnica vine in colete, mari si mici (Technology comes in packages, big and small).
4. Desi tehnica ar putea fi element primordial in multe chestiuni publice, factori netehnici au intaietate in deciziile politice legate de tehnica (Although technology might be a prime element in many public issues, nontechnical factors take precedence in technology-policy decisions).
5. Intreaga istorie este importanta, dar istoria tehnicii este cea mai importanta (All history is relevant, but the history of technology is the most relevant).
6. Tehnica este cea mai omeneasca activitate si asa este si istoria tehnicii (Technology is a very human activity - and so is the history of technology).

Ce este istoria tehnicii?

2009-09-16T16:40:00.000+03:00

Cele ce urmeaza nu au alta motivatie decat de a prefata un elogiu adus lui Melvin Kranzberg, in postarea viitoare, un rezumat al comunicarii pe care o voi prezenta cu prietenul Valeriu Podborschi, de la Universitatea Tehnica a Moldovei, la Simpozionul "Cucuteni 5000 Redivivus" sau, pe scurt, Cucuteniada. Nu vreau sa incep acest drum fara a elimina din capul locului posibile erori de intelegere, fara a da justa masura a disciplinei pe care o indragesc si pe care o practic - asa cum este astazi posibil - cu consecventa. Daca se poate conveni usor ca prin tehnica se intelege ansamblul procedeelor folosite intr-o anumită meserie, mestesug sau arta, nu este la fel de usor de definit ce este istoria ei. Trebuie sa combat o perceptie eronata. Istoria tehnicii incă este confundata de multi oameni cu prestigiu cultural si stiintific cu un tablou sinoptic urias reunind istoriile dezvoltarii diferitelor ramuri ale tehnicii: constructii, mecanica, autovehicule, cai ferate, electrotehnica, electronica, automatica, telecomunicatii, aeronautica s.a. sau ale (sub)domeniilor si disciplinelor pe care aceste ramuri le cuprind. Este o vedere simplificatoare si paguboasa. Istoria tehnicii mai este iarasi confundata, si inca frecvent, cu cea a inventiilor. Pentru ei, dar si pentru foarte multi dintre cei care pretind a avea de-a face cu domeniul, gandirea simplista, ca scopul acestei ramuri a stiintei istorice (si nu a tehnicii, cum eronat se inţelege adesea!) este de a alcatui un tablou al diferitelor inventii, al cercetatorilor, al datelor si prioritatilor, chiar si al locurilor unde s-au petrecut faptele, este cea mai la indemana. In fine, atunci cand nu este confundata cu istoria inventiilor, este asimilata unei istorii a obiectelor. Foarte multi socotesc că telul ei este acela al elaborarii minutioase si indelungate a unei enciclopedii a diferitelor forme si genealogii ale obiectelor: roti de moara sau de car, arme si masini militare, masini simple sau mecanisme, motoare, automobile, avioane, computere etc., adica o munca sisifica, neindoielnic necesara, dar plictisitoare deopotriva de scris si citit, intr-un cuvant: respingătoare. Cu riscul de a-i supara, trebuie sa le spun ca se inseala, indiferent pe care dintre pozitiile de mai sus o impartasesc. Intr-un mod destul de greu de explicat astazi, tehnica nu a intrat decat foarte tarziu in domeniul istoriei. Se considera, de scoala franceza (si se pare ca asa si este), ca este cea mai tanara dintre disciplinele istorice, aproximativ din 1935, dintre cele legate de realizarile umane. Inaintea ei, istoria sociala si istoria economica au iesit la iveala ca si campuri istorice specifice, distincte in interogatiile lor si in presupunerile lor de istorie evenimentiala (pe care astazi specialistii o numesc si istorie factuala) in prima jumatate a secolului al XX-lea, sub impulsul unor cercetatori ca François Simiand, Ernest Labrousse, Marc Bloch, Lucien Febvre pentru istoria economica; Georges Lefranc si Jean Maitron pentru istoria sociala. Dar tentativele facute de Marc Bloch si Lucien Febvre pentru ca istoria sa ia in consideratie si faptele tehnice, tentative facute in anii 1930, reluate in anii 1940, apoi in anii '50 de François Russo si Roland Mousnier, n-au ajuns la nici o finalitate decat in anii 1970, cand a devenit evident ca nu mai este posibil ca intreprinderea industriala sa fie tratata ca fapt imaterial, ca nu este posibil de a o examina doar sub raportul cuantificarii sau prin simpla evaluare a profitului si a exploatarii. Abia atunci istoricii economiei au inceput sa admita ca a se ocupa de istoria tehnicii inseamna a analiza un triptic: oameni-capitaluri-tehnici, iar, pe de alta parte, sa contextualizeze acest triptic, sa il plaseze intr-un mediu plurivalent: economic, social, politic, cultural, religios etc. Am ajuns acum la o prima teza, definitorie pentru acceptiunea exacta a istoriei tehnicii, anume ca oamenii, faptele, intamplarile trebuie plasati in contextul epocii si priviti din mai multe unghiuri, sub raport relational. Intr-un volum de eseuri despre logica, prezentat sub forma unor scrisori, Constantin Noica citeaza o istorioara a intalnita la Carl Gustav Jung: un prieten de-al acestuia, aflat in China, si-a intrebat gazda ce inseamna Tao pentru chinezi. Chinezul l-a dus pe balcon si l-a întrebat ce vede? Strada, oamenii, casele, a raspuns europeanul. Si incă ce? Gradini, arbori, flori. Si ce mai vede? Ca bate vantul, a fost raspunsul. „Ei bine, toate laolaltă sunt Tao". Mutatis mutandis si pentru istoria tehnicii. O alta pastisa in definirea istoriei tehnicii este de a spune ca reputatul matematician si filosof britanic din secolul trecut, Bertrand Russell, care – aflat in dificultatea de a exprima concis continutul acesteia – a lansat butada: „Matematica este acel lucru pe care un mare numar de oameni competenti il fac si il numesc astfel”. Iata, asadar, o noua chestiune: a competentei!... Cele prezentate pană acum nu insemna in nici un fel ca istoricii au neglijat complet, pana in anii '30 ai secolului trecut, faptele si realizarile tehnice, dar nu s-au lasat atrasi de acestea, nu le-au considerat ca facand parte din marile preocupari, marile directii, marile curente ale istoriei. Prin propria sa natura, prin dificultatile pe care le punea si care reclamau un plus de competente, istoria tehnicii, dupa cum se va vedea si mai jos, si-a gasit cu greu locul in sanul istoriei.

O intalnire de suflet

2009-09-16T16:07:00.000+03:00

De maine, 17 septembrie 2009, la Iasi si Bacau, cu un banchet pe cinste la Cotnari, sambata, pe 19 septembrie, se desfasoara a patra editie a Simpozionului International "Cucuteni 5000 Redivivus". Pornit la Chisinau, la Universitatea Tehnica a Moldovei, sub tutela acad. Ion Bostan, dar sub coordonarea organizatorica a bunului meu prieten prof. dr. hab. Valerian Dorogan, prorectorul UTM, si tinut trei editii dincolo de Prut, iata ca simpozionul trece in Romania pentru intaia data. Acum, actorii principali sunt prof. dr. ing. Lorin Cantemir (Iasi) si prof. dr. ing. Vasile Puiu (Bacau), prezente active la celelalte editii (eu am participat doar la cea de-a treia, anul trecut, dar vestea le mersese deja si i-am receptat ca atare). Asa cum s-a dovedit a fi anul trecut, de mare simtire romaneasca, ma astept si acum traiesc momente de inaltare sufleteasca si de delectare intelectuala, sa regasesc inimi calde si vointe otelite, cu speranta la viitorul comun al romanilor, siliti inca sa traiasca in doua tari distincte si apartinand fiecare altei sfere de influenta. Simpozionul propriu-zis sta sub titulatura "Stiinte exacte si mai putin exacte" ceea ce face ca tematica lurarilor sa fie destul de larga si - ipse facto - mai putin plictisitoare decat obisnuitele reuniuni stiintifice, unde oamenii sunt preocupati mai degraba sa bifeze o activitate si sa-si vada comunicarile in Book of Abstracts sau Proceedings-urile ulterioare (deh, chestie de puncte, ca asa-i invatamantul universitar de la noi!). Acest simpozion - asa a fost la editiile precedente si asa il arata programul final - promite a fi un prilej mai bun de revedere, de aducere aminte, de traire romaneasca, decat o goana prin varii sali, pe la sectiunile reuniunii, pentru prezentarea in cele cinci sau opt minute alocate a versiunii in PowerPoint a lucrarii anuntate. Dezbateri linistite, fara cronometru, cu interventii de toata frumusetea, molcome (doar suntem in Moldova!) tin locul celor obisnuite in situatii de acelasi gen, dar pe alte coordonate. Voi posta la intoarcere impresiile traite, dar sunt sanse minime sa fiu inselat in asteptarile mele... Doamne-ajuta!
P.S. Pacat ca nu le poti face intotdeauna pe toate: Dan Antoniu, un exceptional istoric al aviatiei, isi lanseaza vineri, 18 septembrie, la Bintinti (astazi Comuna Aurel Valicu) o monografie inchinata "maistorasului Aurel" bazata pe nenumarate documente inedite. Un eveniment ce nu ar trebui ratat.

Cum sta treaba cu doctoratul? (II)

2009-09-13T08:36:00.000+03:00

Prietenul meu Vlady Mardarescu, inepuizabil izvor de anecdote si povesti, mi-a spus recent, foarte serios, ca a venit sfarsitul lumii. La mirarea mea, a argumentat: pai, nu vezi? Evreii s-au apucat de razboi, nemtii de comert si romanii de... cercetare stiintifica! Continuarea celor din postarea anterioara este - dupa cum am spus - relatarea unei epopei doctorale personale, cu avatarurile ei cu tot. In 1994, sub imboldul unui prieten varstnic, m-am inscris la doctorat la Universitatea "Transilvania", la profesorul S., cu tema "Contributii la studiul lagarelor cu alunecare in vederea imbunatatirii parametrilor functionali", cu examen de limba si colocviu de admitere, tot tacamul. Pe parcursul pregatirii, am sustinut cele trei examene programate si trei referate. Cum profesorul S. m-a lasat de capul meu, am batut drumul Bucurestiului si l-am cunoscut pe prof. Mircea Pascovici, autoritate absoluta in domeniu (colaborator apropiat al lui V.N. Constantinescu), care mi-a sugerat un caz termo-elasto-hidrodinamic (TEHD, pour les connaisseurs) pentru curgerea lubrifiantului si am incercat o modelare pentru cazul dat. Am ajuns, fireste, la o forma a ecuatiei lui O. Reynolds pe care trebuia sa o rezolv in cazul particular ales. Ecuatia, diferentiala de gradul doi, este rezolvabila numeric, dar - dupa nenumarate discutii si incercari impreuna cu prof. Marin Marin de la Catedra de Algebra, Geometrie si Ecuatii Diferentiale - am reusit sa o aduc la o forma integrala (cu transformata Vogelpohl) - si sa o rezolv. Am interpretat rezultatele si am tras concluzii in vederea imbunatatirii parametrilor functionali. Cand totul a fost pus pe hartie, am constatat ca aveam 189 pagini, cu o structura si coerenta bune pentru o teza (ma preocupasem intre timp de tema: How to write a PhD Thesis si am publicat in Buletinul AGIR o lucrare bine primita cu titlul "Metodica redactarii tezelor de doctorat"). Bucuros, am alergat intr-un suflet la profesor, i-am povestit istovul si isprava, dar am fost tratat cu destula raceala. Dupa vreo doua saptamani, sunt convocat la discutii: cum ai ales cazul?, de ce ai modelat asa?, cine te-a ajutat in rezolvarea ecuatiilor? unde ai gasit aceasta structura de teza? Am raspuns pe rand si apoi am primit o teza a unuia Lobontiu, care cercetase o tema apropiata sub conducerea mecanicianului Andrei Ripianu, si mi s-a spus sa preiau un capitol pe care sa-l inserez intre altele doua din teza mea si voi fi programat pentru sustinerea in catedra si apoi cea publica. Am refuzat: ce mi se propunea nu era nici corect, nici in legatura directa cu teza mea. Urmarea: am fost sunat de rectorul de atunci, prof. Sergiu Chiriacescu (fostul meu profesor de Vibratii si coleg de CFSN pe universitate, in decembrie `89-ianuarie `90), care mi-a aratat un memoriu prin care se propunea respingerea tezei ca fiind "un curs de ecuatii diferentiale, cu unele aplicatii la lagare". Am raspuns tot cu un memoriu, in care ma aratam mandru ca un inginer scrie cursuri de ecuatii diferentiale si solicitam o comisie de analiza a tezei. Nu s-a facut nici pana in ziua de azi. In 2000, dupa ce preocuparile mele se cristalizasera pe Istoria Tehnicii si scrisesem destule materiale mai ales pe tema istoriei aviatiei si industriei aeronautice de la noi, m-am intalnit cu prof. Florea Dudita si i-am vorbit de preocuparile mele, de descoperirea unui motor de avion extraordinar realizat de I.A.R. Brasov in 1943, necunoscut, practic, dar care reprezenta o prioritate romaneasca in domeniu. N-a fost greu sa-l conving sa conduca o teza cu aceasta tema: "Motorul I.A.R.-7M, o realizare brasoveana originala" si am luat-o de la capat: trei examene si trei referate, toate in plenul Catedrei Design de Produs si Robotica. De aceasta data, am colaborat cu coordonatorul foarte bine, el urmarindu-mi atent pasii, iar eu consultandu-l de cate ori aveam nevoie. Am pus in lumina un motor de exceptie si pe realizatorii lui, am publicat doua carti (cu continutul primelor doua referate) in timpul progarmului doctoral si opt articole in strainatate. Am realizat si o modelare virtuala a motorului, in CATIA V5, am facut un studiu statistic pentru evaluarea performantelor motorului comparativ cu 100 motoare de aceeasi solutie constructiva (arhitectura in stea, cu sapte cilindri), am interpretat rezultatele dupa fiecare marime caracteristica si, prin interpolare, am determinat scorul final al analizei comparative realizate statistic, am extins teoria similitudinii motoarelor cu ardere interna si la motoarele de avion. Pentru ca teza era totusi in domeniul fundamental Stiinte Ingineresti, am tinut sa fac doua capitole de cercetare pur inginereasca, Determinarea incarcarii termice a principalelor repere si Determinarea raportului maxim de comprimare al motorului I.A.R.-7M. Am sustinut teza in catedra si apoi public, in 21 decembrie 2007, cu participarea intregii catedre (cea mai numeroasa din universitate), am avut o comisie formata din: Florea Dudita (UNITBv), Corneliu Berbente (UPB), Gheorghe Bobescu (UNITBv), Alexandru Herlea (UTBM, Franta), toti DHC, si Barbu Nouras Lupulescu (UNITBv) - presedinte, ca decan al facultatii. La sustinere au participat ca invitati, printre altii: acad. Radu Voinea, prof. Radu Munteanu - rectorul UT Cluj, prof. Pompiliu Manea, prof. Liviu Sofonea. Surpriza: ministerul nu confirma titlul! Aflu - prin directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Craiova - de la un membru al Comisiei de Inginerie Mecanica ca, de fapt, cineva a pus o contrapila. Arat, prin contestatie, ca specializarea Istoria Stiintelor Tehnice poate fi in corespondenta cu oricare dintre domeniile din cadrul Domeniului fundamental Stiinte Ingineresti (cf. OM nr. 4890/1999 si 4119/1997), iar - dupa un an si opt luni - C.N.A.T.D.C.U. catadicseste sa raspunda confirmand titlul. Nu am avut nici un sprijin din partea Universitatii Transilvania ca IOD, de parca nu as fi fost aici doctorand. Dupa primirea vestii, pe mai multe cai, mi se tot transmite sa stau cuminte si sa nu fac taraboi: nu vezi ca abia s-au potolit?, de parca as fi unul care a copiat copios si a venit cu o teza incropita. Tema imi apartine si este originala, domeniul ales este de granita intre inginerie mecanica, istoria tehnicii si aviatie, cercetarea este noua: aplicarea metodelor statistice pentru evaluarea motoarelor, similitudinea motoarelor de avion, utilizarea modelarii virtuale, aducerea in atentie a unei contributii romanesti de exceptie pe plan mondial. Ca sa nu existe comentarii, m-am inscris si in Franta, la Universite de Technologie de Belfort-Montbeliard (a patra universitate de tehnologie din Franta!), la un doctorat in Istorie Sociala cu teza "Naissance et developpement de l`aviation et de l`industrie aeronautique roumaine pendant la premiere moitie de XIX-eme siecle", cu termen de finalizare in acest an universitar (2009-2010). Iata ca nu am nimic de ascuns si nici temeri in a-mi face cunoscut titlul stiintific dobandit prin munca asidua, dar si mare pasiune. Si sper ca in scurt timp, impreuna cu colegii din Comitetul Roman pentru Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii al Academiei Romane (C.R.I.F.S.T.) sa reusim sa impunem ca domeniu distinct de doctorat Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii, cu oricare dintre diviziunile posibile.

Cum sta treaba cu doctoratul? (I)

2009-09-12T12:10:00.000+03:00

Mi-a scris un prieten bun, care ma cunoaste de foarte multa vreme, pe mail si nu intr-un comentariu vizibil pentru altii, intrebandu-ma ce m-a apucat sa-mi trec titlul de doctor la informatiile personale si pe manseta blogului, ca sa pot fi luat in balon de te-miri-cine. Gandindu-ma bine, daca el, care ma stie bine, din scoala (si care la randu-i este un universitar serios si apreciat), se mira, de ce nu ar face-o rauvoitorii? Voi incerca in cele de mai jos sa ating cateva probleme legate de tema. Din ratiuni de timp, o voi face in doua parti: aprecieri generale si, apoi, relatarea unei lupte personale. Stiu ca - si presa a prezentat de nenumarate ori situatia, cu tuse mai mult sau mai putin potrivite - in ultimii ani, in Romania, s-au acordat mii de titluri de doctor. Multe dintre tezele prezentate au putut fi compilatii (ceea ce nu este cel mai grav fapt, exceptie facand cazurile copy-paste de pe internet), dar si plagiate grosolane, lucrari comandate altora (in unele cazuri chiar profesorilor coordonatori), bine platite, ori chiar doctorate obtinute prin influenta politica. Nu inseamna ca toate tezele sustinute sunt lucrari lipsite de valoare stiintifica, fara contributii originale, facute la norma. Ar fi o perspectiva paguboasa si nerealista: exista si studenti valorosi si profesori onorabili, care nu fac rabat de la principii, de la exigenta. Desi pare, numarul de doctorate nu este chiar atat de mare, mai ales daca se are in vedere si accentul pus pe educatia continua, si raportul la numarul de locuitori sau de persoane care urmeaza studii superioare. Ramane in picioare, insa, problema calitatii si seriozitatii studiilor si disertatiilor doctorale. Doar 3% din europenii inscrisi la studii universitare urmeaza un doctorat, am gasit intr-un comentariu citand Institutul European de Statistica. La data studiului, in Romania, numarul celor inmatriculati la doctorat era de 2,6% din totalul celor care urmau studii universitare. Astfel, ca tara, ne clasam pe locul 12 între cele 34 de state cuprinse in raportul Eurostat, inaintea Poloniei (1,6%),Italiei (1,9%) sau SUA (2,2%).
Aspectul cel mai neplacut este acela ca personaje fara tangenta nu doar cu lumea stiintifica, ci chiar cu limba romana sau cu notiuni elementare, de multe fara liceu -coloana vertebrala a pregatirii unei persoane -, considerand ca o diploma de bacalaureat obtinuta cu dificultate nu tine locul cunostintelor ce trebuia sa fie acumulate in scoala, se prevaleaza de acest titlu stiintific obtinut la apelul de seara. Sa mai vorbim de o limba straina, conditie obligatorie de inscrere la colocviul de doctorat? Se incadreaza aici celebritati ca: Dinel Staicu (fost militian si uslas, cu teza "Economia subterana in perioada de tranzitie la economia de piata in Romania"), Genica Boierica (cu profesionala de aprozarist la baza), Nicolae Mischie (baronul de Gorj, doctor in istoria dreptului, care macar a terminat o facultate in alte vremuri), Costel Casuneanu (regele asfaltului, cu doctorat la Acad. de Politie), Tiberiu Iacob-Ridzi (primarul din Petrosani si sotul ministresei penale), Mioara Mantale (fost prefect si pupila cui a trebuit), Cristian David (doctor in timp ce era si ministru), Oana Boc (cand sotul a devenit sef de partid si primar al Clujului), Cozmin Gusa (baiat istet, dar in cearta continua cu sine), Eugen Nicolaescu (de asemenea, doctor in timp ce era si ministru), Maria Beuran (sotia ministrului copiuta, la randu-i anchetata pentru plagiat) si lista poate continua... Unii dintre posesorii fraudulenti ai titlului ajung sa creada sincer ca sunt oameni de stiinta si parca sunt loviti de apoplexie atunci cand meritele le sunt puse in discutie. Efectul nedorit este acela al scaderii prestigiului public al acestui titlu academic, cu repercusiuni asupra adevaratilor intelectuali din Romania, pusi pe nedrept in balanta cu semianalfabetii cu diploma, cu plagiatorii de joasa speta, cu profesionistii provenind din fosta Securitate. Luarea in zeflemea globala a posesorilor doctoratului are si efectul trist al parasirii tarii de multi dintre cei cu adevarat merituosi, pentru a merge in mari centre de cercetare, unde sunt apreciati cum se cuvine. Situatia fraudulentei doctorale nu este noua: nu doar de la Revolutie incoace se vand si se cumpara doctorate in Romania, ci si inainte, nomenclaturistii aveau acces la titlu, in detrimentul cercetatorilor, care puteau urma cu greu doctoratul (in limita unor locuri extrem de putine) pentru a nu-i pune in umbra pe doctorul in economie Nicolae Ceausescu si pe doctorul in chimie Elena, sinistra sa sotie. Problema cea mai grava este scara la care se intampla acest lucru, de zeci de ori mai mare astazi fata de trecutul invocat. Doctoratul este, in mod normal, o poarta spre cercetare, o piatra de incercare a aptitudinilor in acest sens si nu o cocarda de prins la haina. Din pacate, cum ocupa unul o functie publica vizibila, o demnitate sau un grad de ofiter superior (mai ales in servicii) sau cum intra pe poarta Palatului Parlamentului, nu mai poate trai fara doctorat. Spunea Caragiale ca lucrul cel mai greu pentru romanul alfabetizat este sa se abtina de la scris; mutatis mutandis, cea mai mare tentatie pentru unii dintre politicienii romani este sa faca doctorat, sa scrie carti si sa predea la universitate. Ma intreb, de ce nu or fi facut aceste lucruri inainte de a ocupa pozitia sociala actuala, de ce isi dau examene la 40, 50 sau 60 ani, in loc sa le fi sustinut la timp. Probabil, din cauza unor complexe de inferioritate. O cauza pentru cele ce se intampla este reprezentata de lipsa de verticalitate a celor care valideaza titlurile, care - de cele mai multe ori - nu au curajul de a se opune acordarii catre un inalt demnitar sau in fata unui demnitar cu rang de profesor coordonator. As fi curios daca exista cineva care sa puna in discutie teza indrumata de un Adrian Nastase, de pilda. O alta cauza este legata de subfinantarea cronica a invatamantului. Nu sunt bani pentru salariile din invatamant, desi s-au luat atatea miliarde de euro de la organisme financiare europene sau mondiale, desi s-a promis ca vor fi dati (eu imi amintesc destul de bine campania pentru alegerile parlamentare de acum un an, cand una dintre principalele acuze aduse liberalilor viza majorarile salariale ale dascalilor). Nu sunt bani pentru baza materiala a scolilor de orice nivel, nu sunt bani pentru abonamente la reviste stiintifice internationale, nu sunt bani pentru burse de studiu s.a.m.d. In aceste conditii, profesorii conducatori de doctorat trebuie sa gaseasca o cale sa se descurce in propria viata, doctoranzii sa cerceteze pe genunchi si sa aduca contributii originale, conducatorii institutiilor organizatoare de doctorat sa aiba solutii pentru toate problemele. Iar cea mai la indemana solutie a fost aceea de a organiza mastere de cercetare si doctorate pe bani, de a trai din taxele incasate de la studenti. Ma asteptam de la universitatile particulare, care sunt mai degraba SRL-uri, sa faca asa ceva, dar iata ca molima a cuprins si universitatile de stat, cu complicitatea ministerului. Privesc scandalul declansat de d-na Andronescu cu Universitatea "Spiru Haret" ca pe o rafuiala pe incasari si nu ca pe o lupta cu impostura, pentru cresterea credibilitatii invatamantului romanesc. In fine, o ultima cauza care imi vine acum - caci trebuie sa inchei rapid pentru a da cu mopul, chestie de liniste conjugala - este aceea a numarului mare de institutii organizatoare de doctorat (IOD, cum le zice in termeni conscrati), pe care o pun pe seama criteriilor laxe de acordare a acestei misiuni. Nu am nimic cu universitati ca Resita sau Targoviste, dar ma tem ca, in scurt timp, si la Patarlagele se va putea sustine doctoratul. Iarasi ma intemeiez pe un raport public: Doar 13% din universitatile americane organizeaza studii doctorale, arata raportul „Romania educatiei, Romania cercetarii“, realizat de Comisia prezidentiala pentru analiza si elaborarea politicilor din domeniile educatiei si cercetarii. In schimb, o privire aruncata pe statutul universitatilor din Romania arata ca peste 90% din institutiile de invatamant superior autohtone se bucură de acest drept. O mare vina revine legislatiei de pana acum din domeniu, dar nu cred ca noul va schimba mare lucru. Normele legale privind organizarea studiilor doctorale s-au tot schimbat, din 1990 incoace, lasand la latitudinea fiecari institutii organizatoare de doctorat sa stabileasca propriul regulament si numarul de locuri disponibile. Iar cum si democratia este la noi originala, de ce nu ar fi si autonomia universitara?

Sofonea, principalul vinovat

2009-09-10T10:21:00.000+03:00

Am afirmat ca noul blog lansat - al meu, cum ar veni - are ca tema generala Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii, iar astazi vreau sa il demasc pe vinovat. In urma cu multi ani, dupa Revolutie, sa fi fost cam prin `91 ori `92, m-am intalnit cu profesorul Liviu Sofonea de la Fizica, pe care il cunoasteam deja din vremea facultatii, cand trecea drept un Einstein mai mic, ratacit din intamplare pe Colina Universitatii. Ne-am lansat intr-o lunga discutie, pe marginea evenimentelor politice ale momentului (Jos Iliescu si alte chestii de acest fel), stand pe indelete la taifas pe terasa de la Postavarul, cu mici si bere in fata. Incet-incet, discutia a trecut de la istoria politica recenta la cea a perioadei interbelice, apoi la istoria Romaniei din alte vremuri... Nu mai stiu exact cum am ajuns la stiinta si tehnica, abordate in perspectiva istorica, si la ideea contextualizarii lor. Am fost incantat (ca sa nu folosesc cuvantul fascinat) de acest mod de a vedea lumea si de a interpreta totul prin aceasta prisma, fapt ce presupunea o adanca filosofare. Ne-am despartit cu regret, dar am continuat sa ne intalnim de cate ori era posibil - Sofonea isi reprimise casa parinteasca din Sibiu si se mutase acolo -, de cate ori se afla in Brasov. Urmatoarele intalniri au avut ca pilon aceasta mare Istorie si m-au cucerit definitiv. Obiceiul de a ne intalni si placerea intelectuala aferenta au fost curand intregite de atragerea mea in jocul participarii la reuniuni stiintifice aiurea pe mapamond (eu m-am putut, la vremea respectiva, implica doar in cele din tara), caci profesorul este binecunoscut ca globe trotter. Fara sa realizez, intalnirea noastra si calatoriile impreuna au devenit pentru mine o necesitate si, atunci cand din pricina unui voiaj mai prelungit al lui nu ne vedeam pentru un interval mai mare de o luna, simteam ca imi lipseste ceva. M-am trezit in mijlocul unui grup de naivi, de visatori, care gravitau in jurul personajului, si care - pentru a-si spune cumva - se intitula Comitetul Roman Pentru Istoria si Filosofia Stiintei si Tehnicii (C.R.I.F.S.T) al Academiei Romane, Filiala Brasov. Intalniri, discutii savante, pizme sau barfe, ca in orice grup mai mare de doi romani, dar grupul s-a sudat totusi si a mers inainte atragand oameni noi. Am realizat ca sunt pierdut si ca nu ma voi mai putea sustrage, eu, care ma socoteam un om de actiune. Mai tarziu, au venit si proiectele unor muzeizari, concretizate la Brasov in definirea Muzeului Stiintei si Tehnicii sau Museum Technicum Vivum Brasoveniensis, cum ii place prof. Sofonea sa-i spuna, vazut ca un arhipelag, cuprinzand mii de insulite (voi povesti odata despre Sofonea si Arhipelagul Polinezian), mai mari sau mai mici, fiecare cu relevanta si magnitudinea sa. Am inceput si sa cutreieram lumea, impreuna sau fiecare pe conta lui, alergand dupa aceleasi himere, dar socotindu-ne pe rand cand hidalgo, cand servantul: Belfort, Paris, Viena, Moscova, Londra, Beijing, Cadiz, Budapesta, British Columbia etc. Am renuntat la o teza de doctorat gata scrisa, dupa cinci ani de zdroaba, am inceput-o pe alta cu o tema de Istoria Tehnicii si am suportat si consecintele prostiei, si pe cele ale rautatii, mai degraba romanesti, decat omenesti, asteptand doi ani si opt luni sa se gaseasca o alveola academica in care sa fie asezata si confirmata teza. Oricum, vorba personajului meu de astazi, doctoratul este important doar atunci cand nu il ai. Au ramas in urma nenumarate lucrari: articole, carti, comunicari si alocutiuni, care asternute pe hartie pot impresiona. Dar am ajuns la o alta intelegere, la formularea metateoriei si - cu visatorii din Brasov, cu cei din Bucuresti sau din Cluj - in plin avant de a castiga sustinerea pentru impunerea unei noi discipline universitare de studiu: Istoria Tehnicii.
M-am lecuit - cel putin pentru o buna bucata de vreme - de politica, de presa gregara pe care o faceam, am intrat in tagma celor care impusca francul si sunt priviti ca naivi, dar isi urmaresc drumul cu consecventa si lasa ceva in urma. Ma gandesc sa ma razbun pe Sofonea, caci el este vinovat. Si orice fapta buna se plateste!

Prima postare

2009-09-09T10:09:00.000+03:00

Cand incepi o activitate, un drum nou, este uzual sa iti fixezi cateva repere, sa te hotarasti si sa anunti ce anume doresti sa faci. Asa si cu un blog, spun eu, chiar daca este usor de facut si utilizat, cu cateva click-uri si ceva date despre tine, unde te gandesti ca iti poti publica gandurile, pozele, ideile si unde comunici cu alti oameni, de preferinta cu preocupari apropiate. Acest blog vrea sa fie unul de idei, de cultura, in general, si de cultura tehnica, in special. Daca tema si autorul definesc blogul, atunci nu ma poate reprezenta decat unul care pune in prim-plan preocuparile mele, contactele mele, evenimentele la care particip, cu cateva aprecieri de ordin personal. Sa am si posibilitatea sa primesc comentarii ale celor ce citesc punctele mele de vedere inseamna o sansa nesperata de a ma verifica si a relationa pe temele preferate. Iata, asadar, tema centrala a acestui nou blog: istoria si filosofia stiintei si tehnicii, cu o atentie speciala acordata istoriei tehnicii. De mai multi ani, alaturi de oameni ca Liviu Sofonea, Alexandru Herlea, Elena Helerea, Ioan Goia, Radu Bellu s.a., militez pentru impunerea unei noi discipline universitare numite Istoria Tehnicii, care cu foarte mare greutate isi face drum in lumea noastra, desi in Occident (si mai ales in SUA), este consacrata si bine reprezentata. Apoi, cu aceleasi persoane, ne caznim sa determinam crearea unui Muzeu al Stiintei si Tehnicii in Brasov, dar nu prea ne iese. Am infiintat un ONG, am propus proiectul pe rand, Universitatii Transilvania, Consiliului Judetean Brasov si Consiliului Municipal, care au fost de acord cu propunerea, au votat-o in unanimitate, au semnat cu mare bunavointa un contract de parteneriat public-privat, dar in rest... Ca sa nu mint, Consiliul Municipal Brasov a atribuit o cladire interesanta, intr-un parc frumos, dar destul de excentric situata: fosta cantina a Grupului Scolar ASTRA (Steagul Rosu), langa Eurofarm. Din pacate, cladirea parca a iesit de curand de sub bombardament. Nu se face nimic, chipurile pentru ca nu sunt bani (sic!).

All history is relevant, but history of technology is most important spunea Melvin Kranzberg, poate cel mai important istoric al stiintei de peste ocean. Cred cu tarie in adevarul maximei lui si sunt convins ca Brasovul are ce povesti si ce arata macar vizitatorilor lui, macar de ar fi aratat doar capitolul I.A.R. Brasov, cea mai titrata uzina de avioane de la noi, ca sa nu ne referim la intreaga industrie de altadata.
Voi scrie despre acest gen de lucruri aici si, cu cat voi primi mai multe comentarii sau simple pareri, cu atat voi fi mai increzator ca nu pierd vremea si ca speranta nu a murit.