marți, 28 ianuarie 2014

O înregistrare cu Petre Ţuţea



Trebuind să îl caracterizez pe fascinantul Grigri, Magister Egregius Mathematicorum, am afirmat cândva: „Grigore Moisil a fost un Petre Ţuţea al matematicii: sfătos, oral, sclipitor în fiecare clipă, de o erudiţie ieşită din comun, dar cu o operă destul de restrânsă, dacă ne raportăm la valoarea sa şi la lucrarile unor contemporani, de valoare mai mică”. Simţeam că nu pot face un mai bun elogiu matematicianului nostru decât asemuindu-l cu filosoful citat.
La începutul lunii decembrie 1990, ajungeam – în cele din urmă – mai jos de Sala Palatului, în spate la Union, într-un bloc vechi de pe strada Şipotul Fântânilor, lângă Cişmigiu, acasă la Petre Ţuţea. Veneam mânat de curiozitatea de a-l întâlni pe un om a cărui apariţie publică, prin interviuri la televiziune sau în presa scrisă (atât de bogată în vremea aceea), impresiona profund tineretul şi o parte a intelectualilor, unii numindu-l Socrate al românilor sau ţăran imperial, făcându-i caracterizări ori portrete elogioase. Veneam după o prezenţă destul de frecventă în Piaţa Universităţii, chiar şi vreo două-trei intervenţii în celebrul balcon „în numele studenţilor de la Universitatea din Braşov”, impresionat de atitudinea lui Marian Munteanu, cel care, nu o dată, se raportase la Petre Ţuţea în luările sale de poziţie, ca unul care îl întâlnise de nenumărate ori şi îi sorbise cuvintele. Dar motivaţia mea interioară avea alte rădăcini. Mai întâi, auzisem despre Ţuţea de la tatăl meu, Alexandru Salcă, care l-a cunoscut bine în timpul detenţiei de la Aiud, unde a fost şi Ţuţea. Tata a petrecut ultimii mai bine de 8 ani la Aiud, în cea mai mare măsură la Zarca, din cei 15 ani şi o lună de detenţie politică, şi îmi povestise destule despre colegul său de detenţie, despre darul acestuia de a povesti, despre întinderea şi adâncimile culturii sale, despre forţa gândirii lui. Apoi, mă preocupa în perioada respectivă istoria Mişcării legionare, a naţionalismului românesc, în general, de la Mihail Eminescu la Nae Ionescu, de la Nicolae Iorga la Mircea Eliade, de la A. C. Cuza şi Octavian Goga la Corneliu Codreanu şi Horia Sima. Comuniştii – cei care îi urau de moarte pe legionari – au propovăduit decenii de-a rândul doar stereotipuri şi lozinci, în locul unor studii temeinice, care erau chiar interzise. Despre sindromul legionar, spunea Ţuţea: „legionarii au fost singurii români care, în dicţionar, la litera G, nu aveau cuvântul glumă când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii”. Doream, aşadar, să aud de la un om ale cărui formulări erau strălucite, cum vede epoca, cum se raportează la fenomenul legionar, la al Doilea Război Mondial, la România interbelică, la perioada comunistă, la universul concentraţionar românesc... Mi-aduc aminte cum spunea: „Eu, în tinereţe, am fost un om de extremă stângă. Iar la maturitate, de extremă dreaptă. Iar acum ma consolez cu calitatea mea de român întreg”. Editam atunci, la Universitatea din Braşov, cu câţiva colegi, o revistă studenţească, Replica, şi îmi propuneam să public interviul în această publicaţie (o mică parte a apărut acolo, o alta în Cuvântul din Bucureşti, reluată apoi în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, Fundaţia Anastasia, 1992). Atunci când se întâmplau aceste lucruri, începusem să-l frecventez cu asiduitate pe un prieten al tatei, Nicolae Trâmbiţaş, nea Niculiţă, unul dintre apropiaţii lui Ţuţea. De la el ştiam de Union, locul pantagruelic unde se întâlneau atunci când nea Niculiţă avea drum prin Bucureşti: „- Petrache, ţie-foame? - Şi încă cum, măi Niculiţă! - Câţi mici mănânci? - Dar tu?! - Eu?... vreo doi-trei. - Bine, atunci comandă 30!” Dar mai mult îmi povestise de subtilităţile filosofice ale lui Ţuţea, despre imensa lui cultură şi despre profunda lui trăire creştină. Acestea mă incitau şi-mi mânau paşii către marginea Parcului Cişmigiu.
Am urcat cu ceva emoţie la etajul la care locuia Ţuţea şi la butonul de la sonerie am descoperit numele dactilografiat: P. Ţuţea, Privatlehrer, adică profesor particular, în germană. Am avut intenţia de a lua cartonul, dar nu am făcut-o... Şi acum îmi pare nespus de rău, după cum îmi pare rău de portretul în cărbune pe care mi l-a oferit la despărţire şi pe care nu l-am luat, poate şi din cauza dimensiunii! Mi-a rămas în schimb cartea lui Mircea Eliade, Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne, din 1936, cu dedicaţia istoricului religiilor către colegul său de generaţie: Lui Petre Ţuţea, această sumară bibliotecă de mistere. Prietenia lui Mircea Eliade, mai 936. Un memento al micii biblioteci ce-i mai rămăsese după prigoana comunistă, dar cu cărţi una şi una. L-am găsit întins pe pat – avea un Parkinson avansat – şi locuia cu Radu Preda, un student la teologie, rânduit acolo spre a-i purta de grijă (nici nu bănuia pe atunci tânărul învăţăcel ce câştig intelectual şi spiritual avea să însemne pentru el această convieţuire!). Radu Preda a profitat de venirea mea şi m-a întrebat dacă aş putea rămâne o noapte sau două. Am răspuns da şi mi-a spus că va profita să dea o fugă să-şi vadă mama. Discuţiile au mers pe sărite, neîndemânarea în a folosi primul reportofon mi-a creat neplăceri suplimentare, dar am rămas cu trei casete audio, cu multe întreruperi, bâlbe, salturi de la o temă la alta, totul rămânând în coordonatele descrise mai sus. Astă vară, pentru a salva înregistrarea, am convertit înregistrarea audio în format digital, cu gândul de a lucra ulterior pe ea: nu doar eliminarea unor pauze, bâlbe sau fragmente înregistrate disparat, ci ajustarea întrebărilor (eliminarea obositorului „cum consideraţi”) şi schimbarea ordinii acestora, pentru o coerenţă a întregului fişier, pentru a ajunge un veritabil audiobook. Apoi, pe neaşteptate, m-am gândit ca aş aduce atingere realităţii, că aş falsifica-o într-o manieră ignobilă. Pe rând, Marius Oprea şi Gabriel Cojocaru, unul statornic prieten şi punte de legătură în această întreprindere publicistică, altul editor, m-au întărit în această convingere. Nu eu trebuie să dau bine în interviu, ci să rămân instrumentul prin care se exprimă Petre Ţuţea: aceasta reprezintă un privilegiu în sine. O ulterioară editare în formă tipărită ar putea face şi aceste operaţii de formă, s-ar putea întregi cu note şi trimiteri, chiar şi cu comentarii...
Multe dintre spusele lui Ţuţea nu erau la prima mână: într-o viaţă de durată, apucase să-şi aşeze ideile, să şi le consolideze. Apoi, era frecventat de multă lume, toţi aşteptându-se de la el să scoată, ca iluzioniştii de la circ, panglici pe nas, iepuraşi din joben, adică vorbe spumoase, pe care imediat le răspândeau, uneori, ca fiind ale lor; totuşi, era vorba de un om în vârstă, bolnav şi singur...  Spunea ades: „Când rămân aici, singur, se face în jurul meu vid social. Nu mai rămâne nimeni şi mă apucă o disperare încât găsesc ieşire numai în principiul morţii. Nu pot să spun că dumneavoastră nu mi-aţi făcut o binefacere prin vizita asta. Parcă mi-aţi dat un medicament. Mă simt singur, domnule, neajutorat şi neputincios”. Am avut şi un contencios cu optzecistul Liviu Ioan Stoiciu, care nu credea că m-aş fi întâlnit cu Ţuţea, ci că, pur şi simplu, am copiat fragmente dintr-un interviu realizat de el şi publicat într-o gazetă literară centrală, ameninţându-mă cu judecata. Iar pretinşi neolegionari, de vârstă apropiată cu a mea, nu puteau accepta nici în ruptul capului că Ţuţea ar fi putut face afirmaţii elogioase la adresa Bisericii Greco-Catolice şi nu era fundamentalist ortodox ori ar fi fost în contracurent cu dacismul lor exagerat.
Un an după întrevederea de care am avut parte, Ţuţea trecea în lumea celor drepţi. Nu ştiu ce s-a întâmplat de nu am putut atunci să particip la înmormântarea din satul natal, în Argeş. Prin 2005, împreună cu prof. Liviu Sofonea, mergeam la Boteni să căutăm în cimitirul din curtea bisericii mormântul lui Ţuţea şi să ne amintim cum afirma răspicat că are „fundamentul spiritual de ţăran din Muscel” şi cum aflasem că se regăsea cu plăcere, în anii '80, în pridvorul casei învăţătorului Ghinescu, alături de un alt învăţat al satului, sociologul şi etnograful Ion Chelcea, la taifasuri savante. Am aprins o lumânare şi ne-am recules în faţa crucii sale.
Tot mai des, întâlnesc pe diferite site-uri o afirmaţie făcută de Ţuţea la un moment electoral postdecembrist, când neocomuniştii luau faţa partidelor istorice, izvorâtă din supărare (mi-a zis şi mie: „guvernul Iliescu-Roman este o fantomă!”), ca fiind reprezentativă pentru cugetătorul creştin şi naţionalistul român: „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de închisoare pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare.” Nimic mai eronat! Inegalabilul Petre Ţuţea a spus – şi aşa trebuie reţinut în vecii vecilor – în curtea Aiudului, la reeducare: „Fraţilor, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!”